Mariana DAN

         Situatia clocotrismului a rămas una paradoxală. Pe de o parte el a fost intens receptat de toate mediile sîrbesti, iar pe de alta el nu a fost analizat în profunzime. Se constată o popularitate surprinzătoare a clocotrismului, nu numai în ceea ce îi priveste pe artistii români si pe cei sîrbi, ci el devine remarcat si pe plan international. Ca o curiozitate, ce dezvăluie larga răspîndire a clocotrismului, e faptul că el este mentionat chiar într-unul din romanele lui Salman Rushdie, în care autorul află de clocotrism de la o anumită Milena, care tocmai a sosit de la Belgrad. Se observă asadar, pe de o parte, o adeziune la clocotrism a multor artisti de pretutindeni, dar în acelasi timp se constată o receptie superficială a criticii care, în cel mai bun caz, nu face remarci negative. Astfel, Jovan Deretić , de exemplu îl etichetează ca neo-suprarealism. Această situatie paradoxală dovedeste, de fapt, două lucruri: 1) Clocotrismul a fost înteles de către artisti, adică de cei care au participat la „laboratoarele de creatie”, ori situactii si 2) Clocotrismul nu a avut prea mare grija de „urmele materiale”, care să poată constitui o substantă de lucru pentru critici.
Acest al doilea aspect necesită cîteva lămuriri. Clocotristii însisi, în loc să clarifice lucrurile, le încifrau, ce e drept cu umor, si mai mult. De exsemplu, într-un interviu, Puslojić întrebat fiind pe ce dată a apărut clocotrismul, răspunde că „pe data de 24 Luilie 1978” („24. luj”). Într-un alt interviu, Adam Puslojić, Aleksandar Sekulić si Ioan Flora, cei trei Kirus Clocotricus, sau „părintii clocotrismului”, au răspuns că o explicatie detaliată si precisă ar dura cîtiva ani, „pentru că toate actiunile noastre reprezintă un mozaic de răspunsuri infinit de complex”. Cînd a fost rugat să dea un răspuns scurt, chiar dacă „inexact”, Adam Puslojić a definit clocotrismul prin ceea ce nu este: „Nu este un grup artistic si nici o miscare, ca suprarealismul, dadaismul, futurismul, conceptualismul, signalismul, ‘Mediala’ etc. Clocotrismul este un spirit, care a existat din totdeauna. Clocotristii încearcă doar să-l activeze. Unul dintre telurile sale este să atingă cea mai concisă formă de comunicare între om si galaxie. Si asta nu e o sarcină usoară, nu-i asa? Doar ‘nebunia programată’ este garantia succesului acestei încercări, împreună cu toate procedeele care caracterizează ‘nebunia programată’: ironie, ezoterism, inocentă, cruzime, luciditate, absurd, recursul la simturi …”
Această manieră de definire a clocotrismului de către reprezentantii să principali aminteste de avangardă prin anumite trăsături evidente, pe care le-am discutat deja. Cu toate acestea, poetica clocotrismului, definită de o atitudine de ridiculizare, care sochează doar la prima vedere, nu este nici artificială, nici golită de sens. Vă puteti imagina, de exemplu, cum ar arăta poemele lui Marin Sorescu dacă ar fi puse în scenă sau... în stradă? Atît poemele lui Sorescu, cît si situactiile clocotriste recurg la un limbaj si o logică stranii, paradoxale, ambigue, care amintesc de spectacolele de circ, menite să „trezească” cititorul / publicul la o metarealitate, obtinută cu ajutorul tehnicii reductio ad absurdum. În acelasi mod, într-o situactie clocotristă un om e călcat cu fierul de călcat, aluzie la spălarea creierului, în alta este pictat de la degetele de la picioare în sus, în timp ce citeste ziarul Politika si, după ce e complet rosu, atît el cît si ziarul, continuă să citească netulburat (o situatie absurdă, în care culoarea rosie este asociată cu comunismul sau cu sîngele sau cu ambele). Dacă Sorescu a folosit limbajul obisnuit, clocotristii au coborît si ei acelasi limbaj, exprimat însă cu alte mijloace (corp, gesturi, culoare), în stradă, acolo unde îi este locul. Spiritul sau spiritualitatea rămîn neschimbate, doar materialul de exprimare diferă. Opinia lui N. Stănescu e si mai evident legată de clocotrism: „Verbul, substantivul, adjectivul, cuvîntul în general e doar unul dintre materialele de creatie ale sufletului imaginat în picturi, în viziuni; în acelasi fel, o anumită linie este doar un material obisnuit folosit în desen, linia stabilind granita dintre nimic si altceva.” „Metaforele vii”, asa cum au fost numite uneori situactiile clocotriste, în care corpul este un simplu material, pot fi legate de viziunea lui Stănescu, adesea inseparabilă de cea a lui Puslojić si din alte puncte de vedere. Unul dintre ele este acela că poetul, ca si soldatul, nu are o viată personală. În situactia numită Klokofonia, toti situactorii îsi povestesc, în paralel, vietile personale, biografiile, fiind înfăsurati într-o folie neagră de plastic, ca o mare de smoală, din care le răsar doar capetele. Efectul artistic e tragic, pentru că nu se aude biografia nici unuia dintre ei, iar confesiunile sînt făcute în van, fiind comunicat doar absurdul efortului. Relatia tragică dintre ego-ul empiric si artistic, atît la clocotristi cît si la poetii români, merge în contra curentului poetic al perioadei în literatura universală, unde criticii, după ce stabiliseră o distinctie clară între autor si opera sa, reducînd arta doar la text, au abolit cu totul chiar si semnificatia autorului, în grupul Tel Quel, ignorînd complet notiunea de inspiratie artistică, care este cheia întelegerii clocotrismului, identificat drept spirit/spiritualitate. Mai mult, Eugen Simion, un alt oaspete regulat al Belgradului, care a trăit cîtiva ani la Paris, predînd la Sorbona si fiind în permanent contact cu miscarea Tel Quel, scrie o carte de 400 de pagini, Întoarcerea autorului , subliniind, în cadrul aceluiasi Weltanschauung pe care îl detectăm la artistii români si la clocotristi, imanenta prezentei autorului în opera sa. Recent la Belgrad a văzut lumina tiparului cartea sa de eseuri Demonul teoriei a obosit, în traducerea lui Adam Puslojić, cu un cuvînt înainte de Srba Ignjatović si o concluzie de Mariana Dan.
Ideea comună românească si clocotristă despre relatia semnificativă dintre viata individuală si creatie este, de asemenea, exprimată în situactia numită Omul-Clopot sau Grafograma în care poetul Predrag Bogdanović-Ci este atîrnat de picioare într-un clopot de plastic, cu capul în jos, legat la ochi si cu un creion în gură. Sub clopot e o foaie de hîrtie. Cînd trecătorii îl trag de mînă, creionul lasă urme pe hîrtie, care de fapt înregistrează contactul poetului cu lumea exterioară. O astfel de implicare fizică, care presupune perceperea lumii dintr-o postură sacrificială, cu picioarele în sus si capul în jos, în timp ce „tragi clopotul”, ne aminteste de scenetele jucate de clovni la circ. Chiar denumirea KLOKOTRIZAM (clocotrism) îsi are originea într-o anagramă dedusă dintr-un poem al lui Aleksandar Sekulić (din cartea Gospodja Halucinacija/Doamna Halucinatie): “KLOvnovi KOji TRaju/ jer je beda večna”: „Clovnii care durează/ pentru că mizeria e vesnică” . Vechea idee a lumii ca teatru, în care omul/artistul e actor este aici înlocuită de circ si de clovni. Chiar această înlocuire vizează o serie de elemente: 1) clovnul este cel care dezvăluie lumii adevărul, într-un mod parodic, asa cum face si artistul în „circul” vietii; 2) clovnul/artistul este o figură tragică în viata sa individuală, care nu poate fi separată de personalitatea sa artistică; 3) clovnii se aseamănă cu bufonii de la curtile regale, care au existat din totdeauna si au folosit ridiculizarea ca un mod de a se opune, inofensiv, unei ordini stabilite oficial, exact ca artistii, 4) cu toate că clovnii / bufonii / artistii au existat din totdeauna, lumea nu s-a schimbat niciodată, ceea ce înseamnă că vor exista vesnic. Ideea lui Stănescu a poetului-soldat este doar amplificată în clocotrism de ideea artistului-clovn, atît de dragă avangardei din toate timpurile. Prin ironia si umorul negru care-i caracterizează, clocotristii au adăugat la anagrama dedusă din versurile lui Sekulić, „KLOKOTR“, sufixul „IZAM“, adică „ISM“, rezultînd, pe româneste vorbind, CLOCOTRISM. Ah, acest „ism“ ce caracterizează toate „curentele“ artistice, ori sistemele ideologice!... Să mai adăugăm si faptul că în sîrbă „clo, clo“ e „gîl, gîl“ din română, interjectie folosită atunci cînd se beau diverse lichide. Asa că o traducere ad literam ar fi „gîlgîism“, cum ar veni. Dar gîlgăismul nu stiu precis dacă se referă la „clovnii“ clocotristi, ori la lumea îmbătată de diverse ideologii.
În conceptiile inseparabile ale lui Adam-Nichita, spiritul si inspiratia umană nu apartin doar autorilor, artistilor; prin urmare, în clocotrism, situactorii nu sînt doar artisti, ci si oameni de alte profesii. Ba mai mult, clocotrismul include, de asemenea, toate figurile inspirate din cursul istoriei si preistoriei umanei, care, atinse de luciditate si de sclipirea inspiratiei, par diferite în comparatie cu lumea înconjurătoare în care trăiesc si de care, de obicei, nu sînt întelesi. Arhimede, care a stabilit legea fizică ce-i poartă numele, în timp ce se îmbăia, poate fi, de asemenea, un clocotrist, dar, în acelasi timp, o figură a oricărei avangarde, în timp ce strigă neconventional „Eureka!” în baie si nu într-un birou. Tot el a fost omorît de un simplu soldat uman. Umor negru clocotrist, sau tragismul si absurdul vietii? Si încă o întrebare: avem oare voie să despărtim eul biografic al lui Arhimede de creatia lui?
Clocotrismul, spre deosebire de miscările de avangardă, nu numai că nu aboleste trecutul si viitorul, ci chiar afirmă si că „civilizatia Lepenski vir (7000 î.Hr., de la Dunăre, la granita dintre Serbia si România) este doar faza tîrzie a clocotrismului”. Adam-Nichita au demonstrat că nu există nici o diferentă esentială între artisti si celelalte persoane deoarece nici o societate nu a atins „starea ideală”, fondată doar pe reguli socio-economice, ca în utopia imaginată de Platon, unde toti artistii urmau să fie alungati si care arată că toti oamenii, practic, au nevoie de artă si de artisti. Arta, văzută ca o afinitate umană permanentă a tuturor timpurilor, este practic (nu teoretic, deoarece clocotrismul se fereste de orice explicatie teoretică) un fel de arhetip, care leagă spiritul uman omniprezent si perpetuu de formele temporare acceptate de societate si cultură în anumite faze. Aceasta este o conceptie pentru care a pledat un alt mare român, Mircea Eliade, conform căruia, în vremurile ateiste de astăzi, nevoia de artă exprimă, de fapt, nevoia de mit. Doar arta (care preia functia mitului) poate oferi omului întelesul metaistoric al vietii, ajutîndu-l astfel să supravietuiască. Pentru că faptele istorice adesea par crude si absurde la scara destinului si vietii individuale umane, arta (mitul) oferă individului un înteles mai înalt, care îi permite se scape de „teroarea istoriei”.
În interviul deja citat al lui Adam-Nichita din Belgrad, Nichita Stănescu spune: „Greseala acestor critici imbecili este faptul că au luat de bune tot ce a spus /Cosbuc/ – ca în enunturile filosofice! Ce s-ar întîmpla dacă am considera stilul baroc o filosofie – am înnebuni? Un ceas rotund, un ceas în formă de ceapă, un ceas pătrat, acestea sînt doar forme întîmplătoare de măsurare a vremii. Noi nu considerăm importantă forma ceasului, în timp ce colectionarul de ceasuri nu consideră importantă ora pe care ceasul respectiv o arată.” În situactia numită Timpul în mitul-fantă, care s-a jucat în jurul ceasului solar din Piata Slavija din Belgrad, la care a luat parte si Nichita Stănescu, printre alte lucruri, un ceas mare, rotund a fost pus pe foc. Prin acest gest, avangarda devine în clocotrism o atitudine umană eternă. Tot acolo, un cub gigantic a fost vopsit în negru la fata locului, ca în poemul lui Nichita, Lectia despre cub, dar reteaua de relatii stabilite în situactiile clocotriste a fost diferită de cea a lui Nichita (Pe cub erau inscriptionate, în culori diferite, diverse afirmatii: „Trecut? Prezent. Viitor!”, „Cel putin, noi existăm”, „Timpul nu înseamnă bani”, „Timpul înseamnă banii mei”, „Cît e ceasul în limba ta?” – scrise în mai multe limbi – „Noi muncim si după moarte”, „Vine un timp cînd florile vor înjura”, „NONSTOPNONSTOPNONSTOP” – scris pe toate părtile cubului într-un singur rînd – „Artistii au omorît arta? Brâncusi: Artistii au omorît arta!” „Cititi cărti la coada la carne”, „Verificati-vă regulat nebunia”, „Bine ati venit în mitul-fantă” etc. Un actor a recitat de doisprezece ori poemul lui Stănescu ocolind de trei ori cubul. Patru persoane au iesit din cubul gigantic, cu cuburi albe în loc de capete, iar cubul mare, negru, a fost aprins si s-a auzit plînsul unui copil etc). Aceasta a fost una din cele mai complexe situactii în care cubul lui Stănescu a fost doar un „citat”, un fel de anticipare a postmodernismului. Poemul Oglinda oarbă al lui Gellu Naum (oponent si el al „pohetizării”) a fost, de asemenea, „utilizat” într-o situactie, în timp ce Cosmarul de Geo Bogza, despre cîinii care poartă posete făcute din piele de om, a fost recitat, ca un „citat”, tot într-o situactie performată într-o zonă a Belgradului care a fost lagăr de exterminare în timpul ocupatiei naziste din cel de-al doilea război mondial, în combinatie cu un înger si un om care coboară, într-un costum/pijama în dungi pe o sfoară si duc un plic cu mesajul: „Nici un mesaj”, plus o fată „decapitată”, care sare coarda.
Comunicarea cu Galaxia, în exprimarea lui Adam si chiar a lui Ioan Flora din Galaktikus, poate fi, de asemenea, privită nu ca o declaratie avangardistă pompoasă si sfidătoare, ci ca o constientizare a relatiei mit-artă si ca nevoia de găsire a unui scop mai înalt. Din moment ce nu se caută doar sincretismul, caracteristic ritualurilor, ci se accentuează si ideea că „în artă nu există resturi”, totul este „înghitit”, pentru că nimic din ceea ce există nu este superfluu si toti indivizii si obiectele prezente într-o situactie clocotristă primesc o nouă semnificatie, stabilită de reteaua de situactii ca întreg: cuvintele, dar si literele separate, oamenii vii, dar si cadavrele, operele valoroase de artă expuse într-o pivnită la un loc cu o „pictură vie”, de fapt o pictură în lucru, în care capetele personajelor sînt chiar cele ale clocotristilor, un cerc de apă turnată dintr-un lighean în jurul situactorilor etc, totul capătă noi functii semantice, legate de performance ca întreg. Pe lîngă apă, un alt element primordial folosit în diferite contexte e focul: se aprind lumînările de pe un cap de lemn sculptat sau se dă foc la cuburi, asezate nu numai pe pămînt, ci si care plutesc pe apă într-un bazin etc. Expresia redusă la elementele naturale, care joacă, uneori, un rol central, relevă disiparea formelor trecătoare si reducerea la elementele principale, luate ca principii eterne. Nu mitul în sine, ci relatia dintre micro- si macrocosmos a obsedat majoritatea artistilor români din toate timpurile. Să ne gîndim doar la Eminescu si la picătura lui de rouă în care se reflectă tot cerul, sau la sămînta de stejar care contine în sine toată pădurea, la sămînta lui Blaga, oul lui Barbu, formele arhetipale ale lui Brâncusi, care se unesc, în semnificatia lor, cu universul, la oul si sfera lui Stănescu etc. Deoarece semnificatia mitologică a semintei este legată de moarte, prin îngropare, si de renastere, prin viata nouă care se naste din ea, clocotristii, în loc să îngroape, îngheată (în Expozitia de gheată: Aparitie-Dis/Aparitie) totul la minus saptezeci de grade Celsius: pe Mona Lisa, fructe si legume, pozele ochilor închisi ai clocotristilor, un schelet de bronz, un sarcofag, cărti etc. Durata în timp a acestei situactii este timpul natural necesar ghetii ca să se topească. Ideea de dezghetare este legată de ideea de renastere, ca în cazul semintei îngropate sau în cazul Învierii lui Iisus. După ce clocotristii topesc sarcofagul cu respiratia lor, o femeie (re)naste din acesta, iar poetul Predrag Bogdanović-Ci îsi mănîncă propria carte care se topeste etc. Este interpretată melodia compozitorului român Cezar, „Săptămîna patimilor” (care exprimă patimile si învierea lui Hristos). Influenta românească este aici subtilă, dar esentială, iar muzica exprimă în întregime intentia si semnificatia. Pe de altă parte, ideea de moarte si renastere este pusă într-o relatie ciclică, circulînd între viată si opera de artă. La performance-ul Închiderea expozitiei lui Kolja Milunović, clocotristii, după ce au aruncat în stradă sculpturile, care erau deja „moarte”, deoarece se terminase expozitia, le-au înlocuit cu propriile lor corpuri, care au luat posturile sculpturilor. Ideea e că, dacă arta izvorăste din viată, acelasi spirit al artei coboară din nou în viată. Demitizare si remitizare. Astfel de exemple sînt numeroase si nu se stie exact cînd clocotristii au folosit viziuni românesti sau universale, dar utilizarea conceptiei referitoare la viată într-o versiune mai largă, care o pune în legătură cu semnificatia lumii ca întreg, poate fi găsită în întreaga artă românească si în întreg secolul al XX-lea. Este oare, de exemplu, „Omul altoit”, un proiect în care un om e „altoit” cu un pom, o parte integrantă a conceptiei lui Adam-Nichita despre diferitele fiinte vii, care sînt unite deoarece au aceeasi conditie existentială pe lume (ca în cazul desenelor paradoxice ale lui Nichita „Rata-vulpe” sau „Lupum pischum klokotristicum” etc), sau sînt aceste exemple de îmbinare a fiintelor si lucrurilor diferite într-o imagine unitară expresia rezultatului obtinut prin recursul la logica artistică imanentă a operei de artă, o metodă speculată atît de clocotristi, cît si de artistii români? În plus, dacă se vorbeste de o poetică a clocotrismului, se observă că, în afară de o tendintă de demitizare/remitizare, el cultivă sistemele artistice în care se dezvăluie o realitate doar aparent „nouă”, prin viziune, construită nu prin inventii fantastice, ori viziuni halucinante, ci prin asocierea neasteptată a diverselor date deja existente în realitatea concretă, în care nimic nu este „în plus”, căci în existentă nimic nu poate fi „în plus”, ci doar poate fi. Asa cum în realitatea concretă dăm de diverse lucruri puse la un loc într-un mod aparent întîmplător, tot asa si în artă, asocierile sînt aparent întîmplătoare, desi ele urmează o logică ascunsă a timpului si spatiului în care artistul trăieste, fiintează, există în acea clipă unică si irepetabilă. Se poate vorbi oare de o influentă a trăirismului românesc? Nu neapărat, sau poate nu în mod direct, ci, poate de o recuperare si reinterpretare a sa în clocotrism. Mai mult, Ioan Flora detectează în trecutul mult mai îndepărtat al literaturii române acea fiintă cu numele de Struto-Cămila si o reinterpretează. În acest punct, pare evident faptul că clocotristii nu numai că intuiesc postmodernismul, ci că îl practică. Se poate afirma că la clocotristi, însusi conceptul central de „spirit/spiritualitate” e legat de postmodernism. Din moment ce postmodernismul citează si reiterpretează trecutul, clocotristii fac acelasi lucru „arzînd ceasul”, pentru a elibera „spiritul/spiritualitatea” creatoare, nelimitată în/de timp, ce nu trebuie legată de „forma ceasului”, dintr-o anumită modă istorică, asa cum spunea Nichita. Acelasi spirit care exista si înainte de civilizatia din Lepenski Vir (acum mai bine de 7000 ani) e recuperat în existenta noastră de AZI (vezi datarea poeziilor de către Nichita, Flora si Adam), ori „în ordinea în care continui să exist”, ori „în fiecare zi cu pîinea ei”, cum zice mai tîrziu Flora în Dejun sub iarbă. Postmodernismul e astfel legat în clocotrism de o viziune existentială extrem de profundă si complexă, care, înglobînd autorul, ori situactorul ca persoană fizică în ecuatia creatiei umane, constituie o poetică originală si unitară din punctul de vedere al conceptiei despre artă si lume, si nu doar o metodă artistică trecătoare.

Textul lui Adrian Rachieru, Nichitizare , detectează corect dorinta generală a lui Adam Puslojić de a fi „soldatul poeziei române”, asa cum Adam însusi se defineste. Ca „soldat”, el reprezintă cu sigurantă avangarda, dar nu atît în România, cît în Serbia. Nu prin textele scrise în ultimul timp, cît prin cele anterioare.Pe de altă parte, această afirmatie este foarte semnificativă, deoarece ea reaminteste de afirmatia lui N. Stănescu, si anume că poetul, ca soldatul, nu are viată personală. Această expresie a dedicatiei fată de poezia română, în orice caz, nu înseamnă că Adam a făcut un simplu import mimetic. Dimpotrivă, clocotrismul reprezintă o dovadă de contact contagios, în care Weltanschauung-urile poetice române si sîrbe nu sînt simple „importuri” sau „exporturi” în nici o directie, ci o conceptie despre lume si artă genuină si comună, în această regiune geografică si culturală, în care contactele spirituale si creatoare s-au topit la „temperaturi” atît de înalte, astfel încît chiar si drepturile de autor sînt dificil de stabilit si, mai mult, nimeni nu a intentionat niciodată să le stabilească. Prin aceste „importuri” si „exporturi” de idei si citate reinterpretate, titluri de volume de ambele părti, postmodernismul s-a dezvoltat spontan, într-o atmosferă de prietenie si „frătie”. Carismaticul Nichita a simtit, pe de altă parte, carisma teritoriului de creatie ex-iugoslav, pe care l-a numit Logoslavia sau Puposlavia (de la verbul a pupa), si si-a exprimat dorinta ca o copie a Portii sărutului să fie ridicată la granita dintre cele două tări, un proiect pe care Adam a intentionat să-l realizeze, dar proiectele sale culturale „avangardiste” au fost adesea stopate de alte criterii, non-artistice, de către aceeasi „vamesi” care i-au interzis si lui Brâncusi, la vremea lui, să scoată din tară faimoasa Pasăre Măiastră, nu pentru că ar fi fost un obiect artistic, ci din cauză că era făcută din aur. Acelasi Adam l-a adus zilele acestea (august 2006) pe însemnatul sculptor clocotrist Nikola (Kolja) Milunović la Tîrgu Jiu, la atelierele de sculptură, unde el va lăsa două sculpturi uriase în marmoră albă: Corabia lui Noe si Brâncusi.
Ar fi nedrept să reducem clocotrismul, precum si relatia dintre acesta si artistii români la relatia Nichita-Adam. Nu trebuie neglijat faptul că, pe lîngă vizitele artistice si de prietenie reciproce, interrelatia culturală este oglindită de faptul că diferiti indivizi, apartinători ai clocotrismului, s-au stabilit în tara vecină si/sau au început să scrie în cealaltă limbă. Ioan Flora s-a mutat în ambele directii si, în cele din urmă, a rămas în România; Miljurko Vukadinović, un clocotrist fervent, despre care si astăzi circulă multe povesti în Belgrad, s-a mutat la Bucuresti acum mai mult de zece ani de zile si a scris aproximativ zece cărti de versuri în română (care ar trebui si ele studiate mai aproape); subsemnata, născută în România, s-a mutat de la Bucuresti la Belgrad acum mai mult de două decenii si a scris majoritatea cărtilor referitoare la literatura si cultura română în sîrbă, limba mediului care receptează, publicînd abia anul acesta primul volum de versuri în România. (Cînd trăiesti în război între 1991-2000, eul biografic, în efortul de a supravietui, cheamă valorile culturii natale într-o limbă înteleasă de mediul înconjurător! I. Flora si Miljurko au „scăpat” de prigoană, asa cum au făcut-o si călugării ori nobilii sîrbi, care s-au mutat, la vremea respectivă, în Tările Românesti ca să scape de turci, aducînd cu ei tipografiile. În România însă, nimeni nu si-a pus încă problema ce anume au adus cu ei acesti doi contemporani ai nostri). Multi dintre clocotristi cunosc cuvinte si fraze românesti, iar artistii români stiu, la rîndul lor, cîteva cuvinte sîrbesti. Tot aici trebuie amintit si Răzvan Voncu, prieten al culturii sîrbe (chiar a învătat si limba) si care, de cîte ori vine la Belgrad, scrie poezii... într-un spirit clocotrist! Clocotristii, care mai există si azi, prin membrii care au supravietuit „vicisitudinilor” de ordin biografic si istoric, nu s-a mai ocupat de performansuri în perioada de dezmembrare a fostei Iugoslvii, din motive usor de înteles. Si nici contactele culturale româno-sîrbe nu au evoluat, ba dimpotrivă, căci după căderea lui Ceausescu, intelectualitatea română si-a întors privirile către vest (v. Programul Cantemir, initiat de ICR, care se referă doar la tările din UE, v. Programul Mircea Eliade al aceluiasi ICR care se adresează populatiei etnicilor români si valahi rurali spre „propagare” – desi la Belgrad calea regală a cooperării culturale fusese „bătută”, începînd chiar de la N. Iorga, care a fost unul dintre fondatorii Institutului de balcanologie al Academiei Sîrbesti, v. desfiintarea Serviciului de dotare a lectoratelor române din străinătate, v. lipsa unei librării centralizate în România de la care se pot comanda cărti românesti, dar v. si lipsa de interes pentru colaborare a editurii etnicilor români de la singura editură românească din Serbia, Libertatea. Si, desi „ochii care nu se văd se uită”, am avut o surpriză plăcută, în ce priveste colaborarea culturală româno-sîrbă, la sfîrsitul anului trecut, cînd Academia Română a decernat premii lui Sîrba Ignjatović si Radomir Andrić pentru contributia lor la răspîndirea culturii române. Înainte de aceasta, Adam Puslojić a devenit membru de onoare al aceleiasi Academii Române, pentru meritele care reies, partial, si din acest text. În aceeasi ordine de idei, desi nu sînt clocotristi, ar fi trebuit luati în seamă si Petru Cîrdu, de la Vîrset, un etnic si poet român care a scos la Editura KOV lucrări de o valoare remarcabilă în ce priveste relatiile interculturale româno-sîrbe si Simeon Lăzăreanu, care a condus revista de cultură si literatură Lumina timp de mai bine de un deceniu, în timpuri foarte grele pentru românii din România – revistă, pe atunci, de nivel european si care reprezenta unul dintre putinele izvoare de informare culturală, în special pentru românii din România. Acelasi S. Lăzăreanu, a publicat în Caietele Luminii volumul de versuri Oase plîngînd de Nichita Stanescu si Poemele invectivă ale lui Geo Bogza (în 1978! Cînd ele nu puteau fi reeditate în România). Lui Geo Bogza i-a fost decernat, în fosta Iugoslavie, premiul Cheia de aur, iar lui Marin Sorescu premiul Felix Romuliana. Lui Nichita Stănescu i-a fost decernat importantul premiu international pentru poezie Coroana de aur de la Struga, cu care s-a mîndrit toată viata si care se poate vedea în casa sa memorială de la Ploiesti. Nu există om de cultură din Serbia să nu fi auzit de Nichita Stănescu, ori de Marin Sorescu. Ei, împreună cu G. Bogza, G. Naum si M. Dinescu sînt studiati în cadrul programei de literatură română de la Facultatea de Filologie din Belgrad, cum este abordat si clocotrismul de altfel, din punctul de vedere al colaborării culturale din Balcani. Lui Eugen Simion, care a tinut în mai multe rînduri prelegeri despre literatura română în Serbia, i s-a decernat anul acesta titlul de Doctor Honoris Causa, de către Universitatea din Belgrad.Cultura ar trebui să se bazeze pe valori si dedicatie în primul rînd, căci, în final, doar prin ele supravietuieste.

 
                                               Traducere din limba engleză: Annemarie Sorescu Marinković