În fond, cum îsi explică Cioran nevoia de glorie? Pe de o parte, prin teama de moarte. „Cu cît un om este mai obsedat de moarte, cu atît rîvneste la glorie. Ideea desertăciunii universale este un stimulent” (I, 162). În treacăt fie zis, este aceeasi spaimă din care se naste foamea continuă. Cineva îi spusese despre un cunoscut: „Mănîncă de frica mortii, s-a refugiat în crăpelnită”, iar Cioran comentează: „Într-adevăr, bulimia este o consecintă a angoasei – sau a idioteniei” (II, 191). Mai mult, „bulimia si abulia merg mînă-n mînă” (I, 16). Mai exact, spune Cioran: „Consumul de cărti nu este egalat la mine decît de consumul de alimente: într-adevăr, mi-e foame permanent si nimic nu mă satură – nici cînd mănînc, nici cînd citesc. Bulimia si abulia merg mînă-n mînă. Trebuie să devor ca să simt că exist, ca să fiu” (idem). În plus, mărturiseste el, cărtile pe care le citeste cu cel mai mare interes ar trata „despre mistică si despre dietetică” (I, 17). Asadar, nevoia de glorie datorată spaimei de moarte. Pe de altă parte, sentimentul acut de nesigurantă. „Nevoia de glorie vine dintr-un sentiment de totală nesigurantă pe care îl avem în privinta propriei noastre valori, de la o lipsă de încredere în sine” (I, 62). Or, după o astfel de opinie, Cioran îsi afirmă nevoia fanatică de a fi cunoscut: „Iar cînd ezit să-mi recunosc un merit cît de mic, rîvnesc la o celebritate cosmică, as vrea să fiu cunoscut de tot ce trăieste, de-o musculită, de o larvă” (idem). Chiar cînd crede că a cucerit Indiferenta, Cioran constată că nu se poate elibera de tocmai de rădăcinile acestei neîncrederi: „Iarăsi chinurile îndoielii de sine, îsi spune. De ce? De unde pot să vină? La ce bun să mă îndoiesc de mine cîtă vreme, în principiu, m-am exclus din sfera actelor, deci din sfera valorilor si a ierarhiei lor?” (III, 66). Altundeva: „Mă simt strivit de povara neîmplinirilor mele” (I, 176).
Asa încît, disputat de chemări opuse, Cioran se interoghează din nou asupra propriei identităti. E convins la un moment dat că trăieste la marginea speciei. În loc să se bucure, căci este ceea ce visează, reclamă un crez: „Nu numai că duc o existentă marginală, dar sînt marginal si ca om. Trăiesc la periferia speciei si nu stiu nici cui, nici la ce să mă afiliez” (III, 19). Altundeva, se consideră „un «gînditor» al umilintei” (III, 15). Asa ceva ar vrea mai degrabă să fie, ceea ce recunoaste clar într-un loc: „impuritătile mele (orgoliu, acreală, vanitate etc.) mă fac să mă simt stingher si să joc un rol străin de ceea ce pesemne se află cu adevărat în mine” (III, 265). Iar la un moment dat, punîndu-si clar balanta în fată, ezită: „As vrea, în acelasi timp, să fiu cunoscut si necunoscut; iar dacă ar trebui neapărat să aleg, as prefera anonimatul (cred)” (II, 179). Paranteza aceasta din urmă spune mult despre ezitările lui Cioran. Dispretuieste gloria, îi găseste cauzele în golul interior, crede eventual în orgoliosii care sînt damnati si infirmi, dar în acelasi timp nu-si poate anula cu totul  obsesia celebritătii, nemaisustinută, oricum, de chemarea spre faptă din tinerete.
N-are importantă faptul că îi este rusine de nevoia ascunsă de glorie. „Simpla idee că as putea rîvni la glorie mă umileste, mă pierde în propriii ochi. M-am săturat să-mi fie rusine de mine însumi” (I, 71), spune într-un loc. Altundeva, după ce consideră că un om care aleargă după celebritate nu e în toate mintile, crede că rugăciunea lui Reverdy, „Fă, Doamne, să rămîn nestiut!”, desi frumoasă, nu e sinceră. La cîteva rînduri distantă, constată acest lucru pornind de la sine: „Cu fiecare zi, imaginea pe care mi-am făcut-o despre Indiferenta mea păleste un pic. // Voi fi vrînd eu să nu mai fiu nimic, dar nu-mi place ca ceilalti s-o ia în serios. Hotărît lucru, nu voi suporta niciodată să fiu considerat un fitecine. Rusine si disperare. Vai de cel ce nu si-a învins numele!”. Or, cu toate eforturile pe care le face si cu tot dispretul de care e în stare, nu a făcut-o. „Pentru un ceas de adevărată smerenie”, ar da toate talentele pe care îsi închipuie că le are. Ar ajunge astfel la modestia care înseamnă fericire. „Trebuie o doză de vanitate si de orgoliu ca să suferi si să te plîngi de ceea ce ti se întîmplă” (II, 24).
Sintetizînd, să retinem că celebritatea e lucrarea diavolului si că înseamnă distrugere si sterilitate. Citim într-un loc: „De două lucruri sînt convins: alcoolul si celebritatea sînt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintîi, să n-o cauti pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pîndesc, chiar dacă în tinerete am trecut foarte aproape de prima” (II, 213). Altundeva, conchide că „venirea gloriei coincide cu cea a sterilitătii” (I, 147). Eventual l-ar încînta o glorie obtinută prin distrugere: „O formă ispititoare de glorie, poate una din cele mai frumoase: să-ti legi numele de năruirea unei religii” (I, 147). Dar Cioran preferă, cum spune la un moment dat, „orgoliul esecului”. Iată: „I-am scris lui Arsavir că fără orgoliul esecului viata ar fi aproape insuportabilă. Iată cheia întelepciunii, pentru cei care nu sînt întelepti. Cu toată sinceritatea, cred că nu există înfrîngere mai gravă decît succesul, acceptarea, consimtămîntul, aplauzele, de la oricine ar veni, chiar si de la singuratici. Nu stiu mai mare umilire decît aceea de a fi recunoscut. Mai bine pe fundul unui canal decît pe un piedestal” (III, 100). Îi preferă, oricum, pe cei care au învins nevoia de glorie. În schimb, un prieten, Eugen Ionescu, aproape că îl dezgustă prin trăirea patologică a lipsei de glorie, în care se vor fi ascunzînd spaima de moarte si neîncrederea în sine. Oricum, stau alături alcoolul si gloria. Notează Cioran: „E. telefonează taman la miezul noptii de la Zürich. Plînge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică” (II, 211). Dimineată, din nou telefon. Ionescu se plînge  si protestează că nu mai e jucat în Germania. Comentează Cioran: „E limpede că pierderea celebritătii îl scoate din minti” (idem). Oricum, Cioran îi spune că „toate astea n-au nici o importantă si că problemele lui (celebritatea, dragostea etc.) nu se pot rezolva prin alcool” (idem). Mai mult, sfatul, surprinzător, al lui Cioran: „Astăzi i-am spus: nu bea, dacă simti că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, spune o rugăciune” (idem). Pe Ionescu, ce-i drept, îl sperie si intrarea la Academie, adică celebritatea maximă, consacrarea definitivă. Iată următoarea întîmplare: „Ieri, alegerea lui Eugen la Academie. Mi-a spus, îngrozit: «E pentru totdeauna, pentru vesnicie.» – Îl linistesc: «A, nu, gîndeste-te la Pétain, la Maurras, la Abel Hermant si la altii. Au fost dati afară. Poate o să ai si tu prilejul să comiti vreun act de trădare.» – El: «Mai rămîne deci o sperantă.»” (III, 155).
Oricum, cine s-ar fi asteptat ca Cioran să cultive anonimatul chiliei si rugăciunea?! Dar cum am constatat, preferinta lui se îndreaptă către aceia careu au învins nevoia de glorie, trăind orgoliul apropierii de esential: „Nu în glorie, ci în noroi esti mai aproape de esential” (II, 30). Nu stim prea bine dacă în analizele sale retrospective este regret, nostalgie, sau sentimentul unei împliniri secrete. „La douăzeci si trei de ani eram profet, notează; pe urmă, credinta a slăbit, si an de an am asistat la declinul convingerii că am o misiune de îndeplinit, o influentă de exercitat” (III, 124). Îsi aminteste că la München, în 1936, credea că o nouă religie avea să apară în Balcani. Conchide: „Cu vîrsta, am devenit modest, adică din ce în ce mai normal” (idem). E mai degrabă aici cenusa amintirii unei vîlvătăi care-i dădea sens si identitate. Notează la un moment dat: „Mă revolt împotriva grandomaniei altora pentru că nu mai am sansa de a-i simti avantajele. Într-adevăr, sînt lecuit de toate delirurile si, în ascuns, regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive – ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebritătii, în fine, ale sănătătii – sînt substituite de Cioran cu avantajele negativitătii, ale bolii, absentei, mortii, anonimatului. Dar poate el să nege pînă la capăt orgoliul si să facă apologia retragerii?
Deocamdată, alte ipostaze ale admiratiei pentru cei care au reusit în acest exercitiu de retragere din fata vanitătii. „E mai multă noblete în anonimat decît în larma, în tapajul ce se face în jurul unui nume”, spune Cioran la un moment dat. Si continuă: „Merită dispret oricine aderă la celebritatea sa, oricine nu se simte umilit si ofensat de ea” (I, 47). În plus, „Preferinta mea se îndreaptă clar spre cei care-au scăpat de Faimă” (I, 171). De ce? În fond, la Cioran toate valorile sînt reprezentate de reversul lor. Cît despre chemarea anonimatului, Cioran, omul care stie să urască, o pune uneori pe seama generozitătii fată de ceilalti. „Mă micsorez în ochii lumii, îmi bat chiar joc de mine, pentru a-i cruta pe ceilalti” (I, 280). Or, el caută marginea mai degrabă pentru a se salva din fata esecurilor. Bine justificată, e o lasitate în plus. Spune Cioran: „Modestia nu cade niciodată pradă deznădejdii. Acesta e privilegiul si tara orgoliului” (III, 243). Cum să întelegem o astfel de schimbare radicală a raportului cu ceilalti cînd în Cioran zvîcneste încă nevoia celebritătii? „În ciuda groazei pe care mi-o inspiră oamenii, constată mirat si pe jumătate dezamăgit, mă resemnez cu greu să nu însemn nimic pentru ei. Atare inconsecventă mă face să sufăr si mă umileste” (I, 359). La drept vorbind, observă cu usurintă cît de fragil e orice efort în tendinta de mortificare a eului. Iată-l mirîndu-se, probabil în urma unei întîmplări care l-a avut drept erou si care i-a stîrnit dezgustul de sine: „Să dispretuiesti lumea întreagă – si să accepti elogiile primului venit!” (I, 176). Notează cu altă ocazie: Notează cu altă ocazie: „Măgulirea actionează asupră-mi cum actionează asupra celorlalti. Spre deosebire de ei însă, cînd îi constat efectele, sufăr (fără să rămîn insensibil la ea, la drept vorbind): cert este totusi că nu mă găseste nepregătit niciodată; si că sînt mereu constient de bucuria ce-mi provoacă” (I, 301). Cînd cineva îi spune că scepticismul lui e o reusită si că nu s-ar fi schimbat în ultimii douăzeci de ani, Cioran constată: „Vorbele lui mi-au făcut plăcere pret de două-trei minute. Grav e că această plăcere a fost reală, autentică, resimtită. Pe moment, am reactionat ca toată lumea, dar mi-am revenit repede, căci nu-mi iese din minte ideea că nu trebuie să te lasi amăgit” (III, 113).
Cert este că, desi păstrează încă zgura vechiului eu, Cioran îsi doreste masca unui anonim care a cucerit Indiferenta. Dar o mască pe care si-o pune intrînd în conflict cu sine însusi: „Paradox incalificabil: sînt pe cale să încropesc un eseu despre... glorie, în chiar momentul cînd ineficienta, lasitatea si decăderea mea au atins punctul maxim, cînd mi-am pierdut pînă si puterea de a mă dispretui, cînd, pe scurt, m-am renegat pe mine însumi si mă tratez ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea si gloria înseamnă ineficientă, lasitate si decădere? Mai mult, e renuntarea la miezul fiintei cioraniene, care părea să se hrănească cu dispretul de sine. Totusi, la antipod, Cioran vorbeste despre extazul anonimatului, despre adevărul fiintei nestiute. La cîteva rînduri de strigătul din fragmentul anterior, îsi spune: „N-ar trebui să semnăm ceea ce scriem. Cînd cauti adevărul, ce importantă are numele? În fond, nu contează decît poezia si gîndirea anonimă, creatiile «epocilor sincere»” (idem). Chemat la un soi de congres la Hamburg, ezită: „Ideea de a merge acolo, de a întîlni oameni, mai ales, îmi face greată” (II, 10). Mai mult, îsi reprosează că nu se bucură suficient de inactivitatea sa: „Nimic nu otrăveste mai tare ca resturile de ambitie, drojdia omului cel vechi” (III, 299). Si dacă la un moment dat îsi dorea să fie piatră, altundeva citează din Pascal: „Un arbore nu se stie nefericit” (I, 60), invocînd nostalgia lui după vegetal. „Ar trebui să poti renunta la tot, chiar si la nume, să te arunci în anonimat cu patimă, cu furie” (I, 61). Caută cu ardoare un refugiu („As vrea să mă retrag undeva să scriu o lungă meditatie asupra rugăciunii, vreau să spun asupra tragediei de a nu te putea ruga” – I, 185), căci, în afara lumii, Cioran n-ar mai fi în situatia de a-si mistifica prezenta: „Orice om, indiferent de înzestrare, de îndată ce dobîndeste importantă în ochii semenilor săi, devine sclavul lor, în orice caz, îsi pierde libertatea. Si nu-si mai poate păstra pozitia în fata lor decît frizînd impostura la fiecare pas” (I, 249). Abia asa, necunoscut, si-ar recuceri paradisul originar: „Poate că nu există fericire adevărată decît în renuntare. Să nu mai ai nevoie de această lume” (I, 106). Doar că renuntarea e primul pas spre acceptarea mortii. Iar renuntarea înseamnă asceza. Cioran vorbeste de ea ca despre un tărîm inaccesibil, singurul care l-ar putea salva. Nu are puterea, însă, de a merge pînă acolo: „Nu devii invulnerabil decît prin asceză, adică renuntînd la tot. Doar atunci lumea nu mai poate nimic contra ta” (I, 60). Cînd civilizatia înseamnă tocmai conventie socială, Cioran preferă anonimatul ciobanilor pe care, spune, „îi invidiam”, „iar acum îi invidiez mai mult ca oricînd” (I, 62). Absolut singur pe litoralul de la Croisic pe care-l străbate pînă la Roche-Bernard, exclamă: „pămîntul fără oameni, în sfîrsit” (I, 116). Dar abolirea eului vanitos nu înseamnă doar îndepărtarea de ceilalti, ci o adîncire în sine pînă la anularea propriei identităti: „As vrea să dispar în mine însumi ca un melc sau ca o broască testoasă, ori să imit mizantropia ariciului” (II, 210). Sînt momente în care marea împlinire constă în renuntarea totală la agitatie socială: „Ideea de a trece pe pămînt fără să lasi nici o urmă este, în sine, cît se poate de exaltantă. În răstimpul în care o gîndesti te simti mai pur si mai întelept decît ceilalti” (III, 144).
Numai că, împotriva tuturor acestor dorinte, Cioran n-o poate rupe cu lumea. „Regret, spune el, că nu am forta de a mă dezinteresa complet de «opera» mea (dacă pot numi astfel cele cîteva opuscule pe care le-am scris)” (III, 144). Găseste, ce-i drept, o justificare si nu are nici o importantă ca ea pare mai degrabă livrescă. „La ce bun o ruptură cu ceea ce nu există?”. El însusi îsi spune: „Dar ăsta nu-i un răspuns” (II, 192). În adîncime, crede că, pentru asceză, pentru proiectarea în vegetal, pentru a deveni sihastru, nu are vocatie spirituală. Poate că, mai mult decît atît, nu se poate sustrage păcatelor eului. Prezenta celuilalt, pe care îl contestă, îl abjură, îl ucide, este, de fapt, fundamentală pentru fiinta cioraniană. Căci în realitate, Cioran nu suportă singurătatea. Îsi spune: „Suferim de îndată ce avem nevoie de cineva sau de ceva. Să facem astfel încît să depindem cît mai putin de lucruri si de oameni. Să acceptăm sărăcia, anonimatul si moartea. Să ne reducem la maximum ambitiile, să acceptăm să trăim nestiuti, să ne obisnuim cu ideea de a dispărea...” (II, 195). Apoi, dîndu-si seama de imposibilitatea împlinirii acestor sfaturi, conchide: „Să doresti toate astea nu-i greu, dar cînd e vorba de trecut la fapte! Totusi se pot face unele progrese” (idem). Sau: „Din nefericire, am dorinte. Sînt sigur că dacă m-as rupe de lume complet, tot n-as uita femeia”. Prin urmare, nu-i rămîne lui Cioran decît un soi de fatalism care ne aminteste de ai săi, de care, cum stim, se dezice cu violentă: „Trebuie deci să accept să trăiesc asa cum am trăit mereu: sfîsiat între obsesia scheletului si obsesia cărnii” (idem).
Asadar, un Cioran care îsi caută salvarea în anonimat. Cu toate piedicile existente în afara unei astfel de solutii, pentru care pare să nu fie făcut, există reversul născut nu din neputintă, ci din convingere. Refuză – teoretic – orice fel de exhibitionism, dar stie că eului – a se citi vanitătii, gloriei, celebritătii – nu i te poti sustrage. „E o tîmpenie să pretinzi că renunti la eu, la amorul-propriu, la vanitate si la orgoliu: toate acestea nu pot fi depăsite, iar de îndată ce-ti închipui că le-ai depăsit, cazi într-un sir nesfîrsit de minciuni. Eul este incurabil. Să nu mai vorbim despre asta. De eu nu te vindeci” (III, 77). Nu numai că eul e instituit de orgoliu, dar societatea însăsi functionează datorită lui: „«Dorintele ticăloase», viciile, pasiunile suspecte si condamnabile, gustul pentru lux, invidia, emulatia sinistră etc. sînt cele care fac societatea să functioneze, mai mult, care fac posibilă existenta, «viata»” (III, 79). Altundeva, după o discutie cu instalatorul care n-a încetat să se laude, Cioran notează: „Orgoliul e comparabil cu focul, cu sîngele, cu respiratia: el face masina să functioneze. / Nu e deci superficial, frivol, efemer: e substantă. Unde orgoliu nu e , nimic nu e” (III, 118). Acelasi lucru despre natiuni: „O natiune se afirmă prin orgoliu si arogantă. Cît timp are constiinta superioritătii sale, ea constituie un pericol; pe de altă parte, datorită acestei megalomanii, creează valori si se defineste” (III, 144). Numai că, vorbind despre natiuni, Cioran pare să se refere în continuare la sine: „Vine apoi un moment cînd acest proces de dilatare si de constientizare descreste, cînd trece din înfrîngere în înfrîngere, pînă încetează să mai creadă în sine. Atunci se umanizează, îsi pierde orgoliul, nu mai contează” (idem). Acesta ar fi chiar sensul istoriei: „Să permită popoarelor să-si manifeste si să-si lichideze geniul” (idem). Iată de ce Cioran pare să fi parcurs traiectul lichidării propriului geniu. Este motivul pentru care ceea ce pare victorie este esec, iar ceea ce pare esec e împlinire. Si dacă Cioran nu se poate vindeca încă de vanităti, lucrul se datorează faptului că e o fiintă vie, care n-a cucerit încă Indiferenta. Iată: „Citit cîteva scrisori ale lui Proust în care solicită decoratii. Altădată, acest gen de slăbiciuni m-ar fi îngretosat, acum însă face ca interesul meu pentru scriitor să sporească. Căci aceste slăbiciuni sînt ale unei fiinte vii, concrete, nu ale unei măsti sau ale unui simbol” (III, 177). O fiintă vie, care se supune unei veritabile torturi de construire a identitătii.
Oricum, după ce a luptat atît pentru cucerirea Indiferentei si detasării, după ce a făcut eforturi teribile pentru a se retrage din lume, după ce si-a spus eul unei denuntări nemiloase, Cioran constată că tot ce înseamnă constructie se datorează eului. Mărturiseste: „E o tîmpenie să pretinzi că renunti la eu, la amorul-propriu, la vanitate si la orgoliu: toate acestea nu pot fi depăsite, iar de îndată ce-ti închipui că le-ai depăsit, cazi într-un sir nesfîrsit de minciuni. Eul este incurabil. Să nu mai vorbim despre asta. De eu nu te vindeci” (III, 77). De fapt, Cioran îsi spune asa ceva nu după ce a luptat pentru Indiferentă, ci chiar în acelasi timp. Abia simultaneitatea aceasta e sfîsietoare. La numai cîteva rînduri, pe aceeasi pagină, Cioran îsi spunea: „Să nu te arăti, să nu te destăinui, să nu-ti dezgolesti spiritul. Să ai pudoarea secretelor tale, să nu te joci cu adîncimile tale” (idem).