Se va vorbi oare cîndva de cioranologie? Ce ar (mai) face astăzi o asemenea stiintă – al cărei nume, barbar, nu face decît să înstrăineze? Ce ar mai putea să facă? Oricum, un centru de studii Cioran ar trebui să-si fixeze din start cîteva obiective care nu mai pot fi tratate accidental si sub rezerva improvizatiei. Îmi imaginez un astfel de centru format din specialisti a căror primă conditie ar trebui să fie luciditatea: deopotrivă analitică si metodologică. În fine, o altă întrebare introductivă: specialistii în Cioran, de la noi, sînt oare diferiti – prin ce? cum? – de cei care trăiesc în Portugalia, în Germania ori în Franta? Fără îndoială că niste diferente care să aibă în vedere aria culturală pe care o reprezintă cercetătorii lui Cioran în raport cu Cioran însusi vor fi existînd. Să nu uităm că avem de-a face cu un autor care, înainte de 1989, ne-a populat imaginarul, creînd – el sau noi? – tot felul de fantasme, mai puternice decît acelea pe care le va fi creat despre sine Cioran însusi. Iar cînd e vorba despre un autor, pe care ni-l asumăm într-un fel sau altul, dar ale cărui texte nu pot fi cunoscute, cu cîteva exceptii, decît prin traducere, lucrurile se complică si mai mult. În paranteză fie zis (si nu fac decît să repet un lucru arhicunoscut (chiar dacă nu întotdeauna asumat), orice traducere e o interpretare, dacă nu o trădare. Interpretarea însăsi, dacă nu-si ia puternice măsuri de precautie, trădează adesea.
Să revenim, însă: ce ar face o stiintă precum cioranologia astăzi, în afară de delimitarea unui teritoriu de explorat care impune de la sine un anumit instrumentar? Probabil că ar trebui să elimine din discutie multe dintre cărtile despre Cioran care apar la noi si aiurea; nu orice carte despre Cioran are ca obiect „meridianul” Cioran, acel teritoriu problematic, uimitor, contradictoriu si care se nutreste din interogatia, reluată mereu, asupra identitătii, a propriei identităti. Apoi, ar trebui să se lupte cu cliseele, locurile comune, acele fantasme care par adevăruri definitive, absolute, pe care nimeni nu le mai verifică si care nu fac decît să proiecteze în mit ceva care, din nefericire, parafrazînd, nu mai seamănă cu realitatea. Nu zic cu adevărul, desi, probabil că, oricîte rezerve am avea, mai degrabă acesta e cuvîntul pe care ar trebui să-l folosim. Dar adevărul ca sumă a tranzitoriului, a ipostazelor, a divergentelor, finalmente a palinodiilor care fac din Cioran nu un autor, ci un personaj, a cărui operă ar trebui citită ca expresie a unui poet, în permanentă Altul.
Ce este cert este că o asemenea stiintă ar trebui s-o aibă printre întemeietori pe Irina Mavrodin, traducătoare a lui Cioran în româneste si autoare a unei cărti – Cioran sau Marele Joc (Institutul Cultural Român, 2007) – care asează temelii, fixează repere, propune principii. Din ce cauză „cel mai mare stilist francez” este analizat aproape exclusiv ca gîndire? Cum anume descompunerea (proiectarea în fragmente) generează continuitate si sens? Prin ce anume textul lui devine literatură? Ce continuitate poate fi între biografia Cioran si textul Cioran? Iată cîteva întrebări despre Cioran, acest spatiu al ambiguitătii si uimirii, care fac obiectul unei cărti scrise uneori tulburător, într-o scriitură nu numai devotată, ci si  pasionată. Un discurs îndrăgostit, desi de o luciditate care explorează cu aviditate.
Nu voi detalia aici ramificatiile acestui studiu de poetică, a cărui substantă creează premise teoretice fundamentale, într-un fel care lasă impresia că hermeneutica n-ar mai fi posibilă, iar tematismul n-ar face decît să esueze în încercarea de a „explica” sau  (fie si numai) de a întelege. Dar premise teoretice care plasează scrisul cioranian în zona deplinei creativităti, iar pe Cioran însusi în categoria scriitorilor originari, a poetilor care creează lume si sens. Este si motivul pentru care Irina Mavrodin vorbeste despre o componenta ludică a scrisului cioranian, în sensul prezentei impulsului originar creator, a unei dimensiuni creatoare sau, mai exact, creative; oricum, nu reproductive. Inventînd o scriitură, a ambiguitătii, fragmentariului, discontinuitătii si contradictoriului, Cioran instituie o lume pe care si-o asumă ca personaj scris de discurs.
N-as spune, însă, că, în felul acesta, scriitura nu spune nimic despre biografia lui Cioran? O biografie care cultivă măstile, jocul, ipostazele nu este oare o biografie al cărei sigiliu trebuie căutat nu în unitate, ci în diferentă, în alteritate, în rîsul-plînsul care face din scris singura marcă a fiintei, fragile tocmai din cauza neputintei de a se fixa si de a fi fixată, prin cuvinte sau imagine, într-o formulă? Chiar dacă opera e text si initiativa e „a cuvintelor”, cum spune Mallarmé, invocat, chiar dacă „je este un autre” si autorul, nescriptural, nu plînge si nici măcar nu-si suflă nasul, chiar dacă Cioran spune ceea ce spune, literal si în toate sensurile posibile, n-as dezangaja fiinta din exercitiul hermeneutic, pentru că alteritatea, jucată si biografic, si textual, spune ceva despre o fiintă concretă, proiectată, în diferite ipostaze, în text. Că nu avem decît textul (fie el format si din scrisori, si din pagini de jurnal)? Poate că tocmai prin invocarea, pe lîngă text, a biografiei putem constata, mai decis, natura contradictorie a unei fiinte identificate cu ruptura, imposibil de adjudecat de vreo decizie. Un modern, în fond, Cioran – dar unul care găseste pe cont propriu solutiile postmodernului, ajungînd să se salveze si să se instituie ca fiintă, prin scris, explorînd astfel negativitatea, absenta.
În fine, pornind de la diferenta surprinzătoare dintre afirmatia referitoare la „cel mai mare stilist” si abordarea aproape exclusiv filosofică de care Cioran are parte, Irina Mavrodin vorbeste despre două tipuri de lectură: una univocă, explicativă, „optimistă” în reductionalitatea (sau neputinta) ei si alta fundamentată pe uimire. De fapt, redescoperim în felul acesta nu numai că scriitura este producătoare de sens, ci si faptul că orice metadiscurs este în cazul literaturii o miscare de „sfîsiere si reintegrare”, care înseamnă inclusiv o cunoastere de sine însusi a celui care se angajează în întelegere. Nu lectura filosofilor, univocă, strict denotativă e adecvată scriiturii cioraniene, ci lectura-uimire, care nu traduce si, deci, nu trădează, păstrînd intact un spatiu complex si complicat, spatiul unei fiinte instituite de text care ascunde întotdeauna pe un altul, cu care se identifică si pe care îl neagă. Nu întîmplător cuvintele folosite de Irina Mavrodin drept premisă a unei părti consistente din studiul ei îi apartin lui Cioran însusi si au ca obiect statutul traducerii. Iată: „Pentru un autor este o adevărată nenorocire să fie înteles” si, mai exact: „O traducere este rea cînd este mai clară, mai inteligibilă decît originalul. Asta dovedeste că ea n-a stiut să păstreze ambiguitătile, si traducătorul a transat: ceea ce este o crimă”. Din perspectiva aceasta, lectura univocă (pe care o putem găsi atît în intentiile traducătorului, cît si în acelea ale hermeneutului) este o crimă, pentru că ucide multiplul – care e contradictoriu, ambiguu si plin de sens, asemenea vietii – în favoarea tiparului.
Asadar, Cioran ou Le Grand Jeu. Totusi, să nu fie posibil saltul către Cioran ou Le Grand Je? Pulverizarea sinelui dă seama, totusi, despre o refundamentare a lui, chit că pe edificiile contradictoriului care nu trebuie, într-adevăr, elucidat, ci asumat ca atare.