E atît de evident că, în timp, critica literară n-a fost prea generoasă cu Petru Cimpoesu, încît nu cred că e cazul unei analize a dovezilor elocvente. Măcar, unii dintre noi stiu acum că un prozator cu numele acesta există. Pînă nu demult, eu însumi trăiam cu impresia că Petru Cimpoesu a debutat după 1989 (cînd debutul se produsese tocmai în 1983), fapt care vorbeste deopotrivă despre ignoranta mea si despre anacronica lipsă de ecou a literaturii; – dacă nu cumva mai ales despre hazardul – atît de incitant, de altfel, pentru Petru Cimpoesu – care guvernează receptarea literaturii. În fine, încaltea să credem că lipsa de generozitate a criticii ascunde sansa romancierului de a ajunge, nepervertit de nici un fel de intermediar, pe masa cititorului de romane. În ce mă priveste, as vrea să cred că, după Povestea Marelui Brigand (2000) si după Simion liftnicul (2001), ultimul roman al lui Petru Cimpoesu, Christina Domestica si Vînătorii de suflete (Humanitas, 2006), nu mai este pentru cititorul acesta nepervertit o surpriză. Ceea ce nu înseamnă neapărat că el si întelege sofisticatele mecanisme de penumbre pe care autorul îsi edifică lumea, chiar dacă îi pot crea iluzia accesibilitătii. Nefiind chiar cinic, desi, în orice caz, ludic este, Petru Cimpoesu nu e străin de un joc al aparentelor, tesut cu mare finete, care lasă la vedere, ca o eficientă capcană, hohotul de rîs si reflexul citirii oblice a lumii imediate.
În fine, chiar dacă stiu că va părea hazardat (oho, cu totul hazardat), de nu cumva chiar arbitrar, cred că miza acestei ultime cărti a lui Petru Cimpoesu priveste felul în care Diavolul – sau, mai degrabă, Dumnezeu (si se va vedea de ce o astfel de substituire e posibilă) – este înscris în istoria imediată. Cu toate acestea (cum să n-o recunosc?), cartea aceasta rămîne pînă la capăt un roman burlesc, care nu ridică explicit cortina hohotului de rîs si nici pe aceea a interpretării alegorice pentru a arăta povestea ascunsă în spatele detaliilor, ori pentru a lăsa, la vedere, o interogatie metafizică pe care o consider întemeietoare. Si toate acestea se întîmplă pentru că, pare să ne spună Petru Cimpoesu, în primul rînd, povestea însăsi nu mai poate exista în afara unor complicatii care o fac ireductibilă la o desfăsurare simplă si la vedere si, în al doilea rînd, pentru că în lumea în care trăim (ca si în aceea a romanului), orice interogatie metafizică nu depăseste nivelul întîmplării derizorii, periferice, mediatizate cu stupefactie. Iată de ce avem de-a face aici, dincolo de o suprafata atît de spectaculoasă, cu un labirint si cu un carnaval.
Suprafată spectaculoasă? Poate că suprafata aceasta ascunde ea însăsi un miez. Aproape jubilativ (dar jubilatia este a ironiei), Petru Cimpoesu instituie o lume în care datele de roman s.f. ori de roman magic sînt generate si sustinute de factologia cea mai umil terestră. Totul, pînă si ideea revelatiei, e coborît într-un nivel domestic si căzut, încît derizoriul românilor, într-un amestec aiuritor de fabulatie, obsesie si inconsistentă, tine loc de ontologie. Tocmai de aceea, o lume a paradoxului si a absurdului.
Aflată în administratie românească, dar ocupată de baze militare americane, insula Roland din Pacificul de Sud, care va fi pierdută în 1989, odată cu revolutia de la Bucuresti, este deopotrivă un topos simbolic si de o concretete teribilă. În paranteză fie zis, aflăm, ca indice al certitudinii existentei ei, că „nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu si nici cei sase prim-ministri, care s-au perindat pînă la începutul anului 2001 la conducerea guvernului, n-au aflat că au pierdut insula Roland – din cauză că nu stiuseră că o aveau”. Asadar, un spatiu izolat (si ironic, la nivel ontologic) în care totul e altceva decît pare, în care mesagerii vin după zece ani, în care putini îsi mai cunosc misiunea. Altfel, peste tot agenti secreti, extraterestri (a se citi, eventual, securisti), conspiratii, societăti oculte, microfoane, dar si trafic de droguri ori de petrol, într-o poveste aiuritoare, a cărei miză ultimă pare să fie interogatia privind disparitia României. Fireste, o disparitie prin implozie. Ce se întelege prin implozie?! Iată ce spune Bazil, primul scriitor al acestor fapte, cel care se sinucide din lipsă de umor si poate din disperare, căci – si de aici confuzia, întretinută cu grijă – de la paranoica obsesie colectivă a conspiratiei universale pînă la disperarea individuală hrănită de neputintă nu-i decît un pas: „Mai întîi, vidul interior! Apoi fisurile! În final, dezordinea, confuzia generală si prăbusirea! La fel cum s-a întîmplat si cu asa-zisa revolutie din 1989. Numai fraierii au crezut că s-a întîmplat ceva. În realitate, nu a fost decît o halucinatie colectivă, controlată de securisti de la un capăt la altul, ca să ajungă la putere cei care erau deja la putere. De data asta, nu va mai fi nevoie să fie ucisi oameni, e de-ajuns dacă se iau deciziile cele mai proaste. De exemplu, vor fi determinati să-i aleagă pe cei mai tîmpiti dintre ei să-i conducă. Copiii vor fi învătati de mici să mintă, să fure si să facă rău. Justitia îi va condamna pe nevinovati si-i va achita pe criminali. Cei capabili vor fi tinuti deoparte, trimisi la munci umile sau lăsati să crape de foame. Iar oamenii cinstiti, dacă vor mai fi, vor înnebuni de bunăvoie. Astfel încît, în cele din urmă, România va deveni invizibilă si va dispărea de pe hartă, ca insula Roland”. La drept vorbind, insula Roland nu-i decît Ro-land, adică imaginea condensată a românilor... – rolanzi care se declară handicapati pentru a primi ajutor social, rolanzi care, sub forma adoptiilor internationale, exportă copii – si lucrurile nu se opresc aici. O poveste care este dovada lipsei substantiale de adevăr.
Pe lîngă această antiutopie (care o dublează pe aceea a meta-omului), Petru Cimpoesu face o radiografie acidă a obsesiilor, frustrărilor si trăirilor derizorii ale locuitorilor tărîmului Ro. Jocul toponimelor, cu încărcătura sa de gratuitate si de satiră (The Baakho Monitor, Moyntown, Bohoosh), transformă insula Roland într-o teritoriu recognoscibil, cu o referentialitate precisă. Dar nu această oblicitate în imediat constituie miza romanului. La acest nivel, as crede mai degrabă în încărcătura pe care o pot aduce numele personajelor. Dacă întîmplător personajele lui Petru Cimpoesu se vor fi numind Vic, maiorul Smith, Pablo, Bill Waks, ceea ce încă nu cred, în nici un caz numele dr. Thomas si al Christinei nu sînt alese la întîmplare. Să fie Christina, cea care, într-o spirală umană născută din impostură, trăieste fără voie experienta levitatiei, ipostaza feminină a unui Christ care supravietuieste oricărei căderi? Oricîte explicatii s-ar găsi levitatiei Christinei (de la vertijurile datorate propriului ciclu pînă la efectele halucinogene provocate de extraterestri), fenomenul e invocat în final si legitimat de oameni seriosi, precum filozoful L. Este motivul pentru care Pablo vorbeste despre un happy-end, fiind, totusi, deodată „obosit si cam fără chef”. E felul lui Petru Cimpoesu de a ne spune – spre deosebire de Bazil, care, din disperare si neputintă, s-a consumat pe sine – că revelatia continuă să existe si în declin.
Oricum, faptele ascund coincidente surprinzătoare si relatii oculte, într-o tesătură al cărei desen secret nu mai este  accesibil nimănui. Totul este, asadar, străin, desi pare sub control, personajele însele sînt implicate uneori în misiuni pe care nu le mai cunosc, iar altele intră fără voie în scenarii cărora nu le prevăd finalitatea si cărora le vor cădea pradă. În fine, o lume în care totul pare mutat în iluzie, desi stă cu rădăcinile în cea mai brută realitate. Nu e vorba numai de crime, conspiratii, trafic ilegal de droguri. E vorba si de foarte multe teorii stiintifice. Personajele sau naratorul (ironic uneori, identic lumii sale, altă dată) vehiculează nume dintre cele mai diferite. O interpretare a romanului ar putea urmări (cu folos, fără îndoială) felul în care Pitagora, Descartes, Toma d’Aquino, Bertrand Russel, Jastrow, Heinz Pagels, Göedel, Swedenborg sau Max Plank si teoriile invocate în legătură cu ei oferă solutii pentru a construi cheia cu care să deschizi (ca pe o cutie – si vom vedea de ce asa) romanul lui Petru Cimpoesu. Dincolo de legitimitatea (pentru unii, îndoielnică) a unei astfel de raportări, tot acest amestec de nume vorbeste de la sine despre labirint si carnaval, despre colportaj si iluzie. Ceea ce nu înseamnă că iluzia nu ascunde un adevăr.
În ce mă priveste, cred că citatul din Toma d’Aquino (care vorbeste despre forma care poate să fiinteze si fără materie) oferă o premisă de la care se poate porni în interpretare. Dar ce este această formă? Deopotrivă, poate, mecanismul care stă la temelia aglomerării aiuristice de întîmplări (al căror sens e de nedescifrat) si expresia paradoxală a unui spirit ordonator. Deopotrivă, deci, Diavolul si Dumnezeu. Sau, iată: maiorul Smith îsi începe un nou raport către superiori, invocînd teoria lui Göedel, potrivit căreia „un sistem de axiome suficient de bogat conduce inevitabil la rezultate fie indecise, fie contradictorii”. Este, poate, cea mai bună definire a romanului lui Petru Cimpoesu, care, din această perspectivă, e oglindirea fidelă a crizei care defineste lumea contemporană. As mai invoca doar experimentul cunoscut sub numele de Pisica lui Schörodinger. Conform lui Schörodinger, atîta vreme cît cutia rămîne închisă, pisica din ea, aflată acolo împreună cu un atom radioactiv a cărui dezintegrare nu e o certitudine, este simultan vie si moartă. De-aici pornind, discutiile despre incertitudinea legată de adevăr si realitate din lumea lui Petru Cimpoesu (si din lume, în general). Să ne păstrăm, însă, cum o face autorul însusi, umorul. O discutie de felul acesta despre pisici – în conditiile în care siamezele de aici, care ucid, nu-s decît ambalaje (ce-i drept, vii) pentru droguri – e cea mai bună dovadă a apetentelor ludice ale lui Petru Cimpoesu.
Oricum, romanul lui nu-i deloc o constructie la voia întîmplării, dar jocul despre care el tine neapărat să ne vorbească este acela al hazardului, ilustrat prea bine prin miscările pieselor în jocul de biliard. Un joc a cărui miză ontologică e explicită: „Dacă filosofii ar juca biliard, ar întelege mai bine lumea”, citim într-un loc. Nu stim dacă maiorul Smith îsi asumă rolul pe care îl joacă (de altfel, nimeni nu stie aici, în acest mecanism complicat, cine este de fapt), dar plăcerea lui de a juca biliard, deseori cu un adversar imaginar pe care îl substituie, atrage atentia asupra întrebării fundamentale dacă destinul e o functie a divinitătii sau una a demonicului. De aici si lipsa de preocupare pentru cine cîstigă. În fond, e o lume în care, cum citim într-un loc, nimeni nu are nici o vină si toti îsi fac datoria. În fine, iată cîteva consideratii referitoare la jocul de biliard: Maiorul Smith învătase că „relatia dintre cauză si efect nu e cîtusi de putin una liniară si previzibilă, desi jocul se bazează pe regulile mecanicii clasice iar legea conservării impulsului functionează impecabil”; sau: Pregătit să-si dea demisia, maiorul începu să mediteze la „o definitie cît mai completă a destinului”, care implică aflarea la „discretia hazardului” si care legitimează paradoxul conform căruia relatiile pot fi deopotrivă „deterministe si imprevizibile”. Cuvîntul care denumeste această realitate?! – impredictibilitate. Iată: „Loviturile pe care le primeste si le transmite mai departe (bila de biliard, n.n.) se supun, la rîndul lor, anumitor reguli ale mecanicii clasice, putînd fi reprezentate vectorial, iar traiectoria depinde în bună măsură de aceste lovituri. Rostogolirea ei într-o directie sau alta, oricît de indecisă si complicată, poate fi decisă printr-o functie matematică. Si totusi, undeva rămîne un rest cu care nimeni nu prea stie ce să facă. Restul acela – de fapt, cuvîntul destin se referă chiar la el – poate schimba brusc configuratia întregului cîmp de semnificatii, producînd finalmente ceva foarte asemănător haosului. Cîteodată e doar un fir de praf, neprevăzut de niciuna din ecuatiile miscării; alteori, o mică, insesizabilă ezitare a jucătorului, sau un capriciu de ultim moment, numit de obicei inspiratie”. Pe lîngă suprafata socială si politică, cu încărcătura sa fabulatorie, acesta este spectacolul lumii pe care Petru Cimpoesu pare să-l urmărească, tulburat si fascinat. De aceea, devin mai mult decît relevante afirmatii precum „Nimic nu anunta ce urma să se întîmple” sau „Îndată după ce se trezi, (Pablo, n.n.) părea că stie nu numai unde se află, ci si tot ce se întîmplase între timp. Singurul neajuns era că ce stia el nu se potrivea deloc cu ce se întîmplase de fapt”.  De asemenea, iată de ce, cum citim într-un titlu de subcapitol, „toate povestile sînt adevărate”.
Să ne întoarcem la o afirmatie referitoare la Pablo: „De fapt, nimic nu-i conditionase alegerea, o luase la dreapta, în loc s-o ia la stînga, asta e tot. E posibil ca, indiferent în ce directia ar fi luat-o, consecintele să fi fost aceleasi”. Să ne întoarcem la o astfel de afirmatie pentru a întelege dacă a trăi „la cheremul întîmplării”, în acest veritabil cosmar social, este consecinta prezentei demonicului sau a divinului în lume? Stim bine, Dumnezeu nu joacă zaruri, dar dacă joacă el biliard?! Despre impredictibilitate, adică despre restul numit destin, Cimpoesu precizează că nu-i altceva decît un mod „mai savant de a spune că diavolul stă ascuns în detalii”. Aglomerarea de detalii, iată haosul. Si totusi, găsesc într-unul din caietele lui Cioran că „Demiurgul e numit în ebraică Ialdabaôth, adică «fiu al haosului»”. Poate nu vom sti niciodată cu adevărat ce sînt detaliile (în lume si în romanul lui Petru Cimpoesu) pînă cînd nu vom deschide cutia în care se află pisica lui Schrödinger. Conform lui Ilya Prigogine, invocat în roman, „toate posibilitătile se actualizează, coexistă si interferează, astfel încît sistemul este în acelasi timp tot ce el ar putea fi”. Dar ce înseamnă a deschide această cutie? Pe fondul hohotului de rîs, uneori amuzat, alteori cinic, romanul lui Petru Cimpoesu formulează, însă, această întrebare si speranta că materia e locuită încă, fie si la granita derizoriului, cu spirit. El construieste doar cutia si speră (de aici happy-end-ul) că levitatia există cu adevărat, fie si într-un spatiu degradat si, din punct de vedere ontologic, inconsistent. În fapt, a spune că „indiferent în ce directia ar fi luat-o, consecintele să fi fost aceleasi” înseamnă a afirma, în planul adevărului, si nu al realitătii, primatul ordinii.
Dar poate că mă însel si n-am produs, la rîndu-mi, decît o teorie aiuristică despre acest roman, ea însăsi rod al demonicului (sau poate al divinului?!). Oricum, o ipoteză generată de imaginar. Căci, ne întrebăm dimpreună cu Petru Cimpoesu, cum vom sti ce se petrece în realitatea obiectivă? Si ce înseamnă realitate obiectivă? Întrebări ironice si, deopotrivă, grave. În ce mă priveste, cred că Petru Cimpoesu riscă si un răspuns...