CIORAN. OMUL FĂRĂ CAUZĂ
                                                                                                               Mircea A. DIACONU

 
 

Cioran îi urăste pe ceilalti ca pe sine însusi. Doar că ceilalti sînt proiectati adesea în ipostaze care lui îi sînt inaccesibile. Asa încît, în fata propriului vid existential, în fata consubstantialitătii sale cu nimicul, lui Cioran nu-i rămîne decît să se construiască imaginar, la granita dintre dorintă si frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate? Să fie exercitiul ipotezelor sinelui un eveniment textual si livresc? Notează Cioran: „Durerile imaginare sînt cele mai reale dintre toate, căci sînt durerile de care ai nevoie si pe care le-ai inventat, pentru că nu te poti lipsi de ele” (I, 156). Durerile pe care Cioran si le asumă sînt fondatoare. Iar neputinta apartenentei la ceva – o credintă, o idee, o misiune – si, ascuns, orgoliul acestei neputinte constituie sursa unor trăiri interogative care revine obsedant la Cioran. Mărturiseste într-un loc: „nu pot rezolva acest conflict care mă sfîsie: pe de o parte îmi doresc o anume energie si chiar eficientă, pe de alta nu pretuiesc decît efortul pe care-l facem pentru a ne rupe de lume. Două tendinte opuse, ireductibile” (I, 100). Într-adevăr, desi în ceilalti, cum am constatat deja, Cioran se vede mai ales pe sine (cu vanitătile, micimile, meschinăriile care-l fac să explodeze), nu poate să nu constate la ei existenta si împlinirea reversului său. Un revers dezavuat uneori, dorit cel mai adesea. Ceilalti, asa cum si-i proiectează adesea Cioran, sînt angajati: cred într-o misiune, se luptă pentru o convingere, trăiesc pentru o idee. Ei devin întruparea unei idei. Or, în cel mai bun caz, pentru că i-e teamă de ratare, Cioran caută munca, se refugiază în ea. O chestiune care merită detaliată. De fapt, acest antidot face obiectul altei secvente analitice. Totusi, fie si anticipativ, iată: „mă gîndesc întruna la muncă si continui s-o consider unica modalitate de mîntuire de care dispun” (I, 72). A munci înseamnă într-un fel a accepta jocul steril al umanitătii si a participa la un mecanism pe care, teoretic măcar, îl dispretuieste. Dar a munci e aproape sinonim cu a fi locuit de Dumnezeu: „Să fii locuit de Dumnezeu – antipodul blestemului” (I, 291). A avea o misiune, a trăi pentru o idee e exact acelasi lucru.
În fine, cum vom vedea, Cioran trăieste cu nostalgia si cu regretul participării active, dinamice, energice la facerea lumii, dar, cu toate acestea, simpla amintire a propriei angajări în ceva îi produce aproape frisoane de admiratie. Iată-l întreg pe Cioran în această succesiune de afirmatii contradictorii. Pe de o parte, afirmă: „Orice credintă e falsă – văzută din afară. A crede e însă la fel de important ca si a respira” (III, 279), pentru a preciza imediat într-o paranteză: „Nu e vorba aici despre credinta religioasă, ci despre capacitatea de a adera la ceva, orice-ar fi” (idem). Doar că Cioran nu se poate identifica cu o misiune, nu-si poate asuma o credintă, totul e privit, de el, din afară. E si aceasta ipostaza exilului metafizic resimtit dureros: „Nu există decît ceea ce facem în timp ce facem. De îndată ce nu ne mai agităm, ne pîndeste primejdia înstrăinării” (I, 289). Pe de altă parte, pornind de la propria-i experientă transformată adesea în justificare, Cioran vede reversul acestei situatii. Îsi spune: „Nu vei fi niciodată blamat pentru o lipsă de credintă, ci întotdeauna pentru o credintă” (idem), pentru a continua: „Sînt chinuit pentru cei cîtiva da pe care i-am rostit si sînt aplaudat pentru toate nu-urile mele” (idem). Acesta e paradoxul în care se înscrie, ca într-o acoladă, existenta sa. Acuzat si blamat pentru pozitia eroică din tinerete, cînd Cioran îsi asumase o misiune (de nu va fi făcut si ea parte dintr-o strategie de construire de sine împotriva propriului sine, deja intuit în precaritatea sa), el este apreciat pentru nihilismul pe care-l transformă în profesie, pentru abandonul devenit cauză si pe care îl, pentru moment, abjură. Cum îi priveste cu invidie sau măcar cu melancolie pe toti cei care îsi hrănesc existenta cu o idee, de înteles dezorientarea si panica identitară.
De fapt, Cioran mărturiseste într-un loc că a fost în permanentă străinul: „Întotdeauna am trăit pe lîngă, niciodată nu m-am identificat cu vreuna din opiniile pe care le-am proclamat. Moartea e marea generatoare de distante” (III, 14). Moartea îi creează un acut sentiment al inutilitătii, care transformă lumea într-un spectacol. Prin urmare, cum să crezi, cînd stii că totul e bîntuit de iluzie si aparentă? În alt loc, aceeasi constiintă că se află în afară: „Ca să te poti consacra făptuirii, ca să existi pur si simplu, ar trebui să nu ai funesta capacitate de a te situa în afara faptelor tale, de-a evada cu gîndul în afara planetei si chiar a universului” (I, 75). A fi străin înseamnă, în acest caz, a renunta – din teamă, din lasitate, din neputintă – si, eventual, a da, printr-o sofisticată chimie psihică, un sens pozitiv abandonului. Iată: „Dacă mă privesc fără indulgentă, cred că fuga de răspundere, teama de a-mi asuma o răspundere, chiar minimă, e trăsătura dominantă a naturii mele. Sînt funciarmente un dezertor. Si nu degeaba văd în abandon, din orice punct de vedere, semnul distinctiv al întelepciunii” (I, 76). De aceea spune că nu poate fi „complicele lumii” (I, 28), de aceea se simte „exterior problemelor omenesti” (III, 165), de aceea preferă să savureze existenta „în afara oricărui act” (III, 184). Si totusi, Cioran tinde să creadă că adevărata-i fiintă ar fi fost legată de faptă, de implicarea în istorie. De aceea îsi reprosează abandonul: „Nu esti decît un dezertor – ti-ai trădat propria cauză, te-ai despărtit de tine însuti” (I, 113). Dar ce este acest tu însuti? Abandonul, nihilismul, mortificarea, într-un cuvînt, întelepciunea, par surogate care îi alterează fiinta, dar cu care se identifică într-atît încît Cioran pare să se regăsească întreg aici. Mai mult, toti cei care se realizează în istorie, admirati adesea, i se par superficiali. În apetenta sa către mortificare, datorată poate tocmai neputintei de a actiona, Cioran îsi doreste refugiul din fata oricărei angajări: „De ani de zile, singurul meu scop se reduce la acesta: să nu mă mai agit. – Să trăiesc fără agitatie si aproape fără faptă. / Pentru Heraclit, lumea era «vesnic vie». // Telul meu: să exist pe lîngă acest «foc vesnic viu». În afara oricărei fierberi cosmice. Imperativul de a mă răci” (III, 186). Merge pînă acolo încît îsi identifică fiinta cu această absentă a sensului. Mărturiseste într-un loc: „Neputinta de a face ceva – de ce nu ne-am servi de ea ca de o cale spre sfintenie?” (I, 124). Cel mai adesea, însă, regretă că nu poate face pasul identificării cu ceilalti si nu poate intra în scenă ca un actor sau ca un inocent barbar: „Sînt un nătărău, îsi spune. De mult ar fi trebuit să mă convertesc la una din scornelile omenesti si astfel să-mi anulez existenta, să termin cu mine însumi” (I, 99). Mai mult, recunoaste că nu mai este capabil nici măcar de prietenie. Îsi spune: „Ar trebui totusi să-mi inventez niste legături dacă vreau să ies din acest simulacru de existentă la care sînt redus” (I, 113). Si face totul pentru a părea normal, adică un ins care posedă o minimală încredere în aparentă: „Mă scol, în anumite dimineti, cu desăvîrsire golit de orice convingere. Urmează apoi o zi întreagă în care trebuie să mă prefac că cred în lucruri” (I, 252).
Astfel, cînd nu ajunge la convingerea – ultimă solutie în cădere – că există un sens si un privilegiu în abandon, Cioran trăieste cu nostalgia faptei si îi invidiază pe cei care se identifică cu un crez. „Am, mai mult sau mai putin inconstient, nostalgia actiunii, a eficacitătii, a făptuirii, lucruri pe care le dispretuiesc în teorie; dar teoriile noastre n-au nimic de-a face cu realitătile noastre profunde” (II, 38). Mai mult, stie că tot destinul său e marcat de neputinta de a crede. Iată-l spunînd: „Toate problemele mele ar fi fost rezolvate dacă puteam să ader la o credintă oarecare. Însă a crede (o credintă ce sfîrseste în mistică) e dincolo de puterile mele. Căci a crede cu adevărat înseamnă a iubi; or, să iubesc nu pot” (I, 96). Aproape că îsi deplînge neputinta de a actiona: „O, dac-as avea un minimum de convingeri ca să pot lupta pentru sau contra unui lucru! Eu însă mi-am vlăguit, mi-am secătuit, mi-am golit convingerile, una cîte una si toate deodată” (II, 28). Atunci cînd se angajează, totusi, în ceva, Cioran trăieste clipe de extaz: „Desi nu cred în nici un fel de făptuire, cînd mă apuc de-o treabă si-o duc la bun sfîrsit, ce satisfactie pe mine!” (I, 75). Îi invidiază, oricum, pe toti ei care, diferiti de el, nu sînt paralizati în fata spectacolului iluzoriu al lumii. Nu stim dacă nostalgia violentei sau a faptei îi provoacă admiratia fată de cuvintele lui Alexandr Blok, dar transcrie cu satisfactie din jurnalul acestuia si aderă, evident, la pozitia sa. Notase Blok: „Ieri, naufragiul Titanicului m-a bucurat nespus: mai există asadar Ocean” (I, 243). Să fie doar fascinatia în fata grandorii naturii, a sublimului ei, recuperat? Să fie amintirea tineretii sale dîrze? Iată-l notînd în alt loc: „Ce-i datorez Gărzii de Fier? Consecintele pe care-a trebuit să le îndur pentru o simplă înfierbîntare de tinerete au fost si sînt atît de disproportionate, că după ea mi-a fost cu neputintă să mai îmbrătisez vreo cauză, chiar si inofensivă, nobilă sau dumnezeu mai stie cum” (III, 62). Oricum, Cioran pare să identifice aici prototipul originar la faptei, la care el nu mai are acces. Regretă că, sceptic fiind, nu poate fi diavolul însusi. Din neputinta de a avea un destin, de a si-l construi, Cioran – pentru a-si „compensa cumva neantul vietii” (I, 149), cum spune – începe să se intereseze de cei care au avut unul. Tocmai de aceea se apropie de istorie: „Chiar si azi, dacă am de ales între un scriitor si un istoric, prefer să-l citesc pe ultimul” (idem). De aici, oricum, atractia lui pentru Napoleon. Spune la un moment dat: „Sînt atît de refractar la actiune încît ca să mă hotărăsc să înfăptuiesc vreuna trebuie să citesc mai întîi o biografie a lui Napoleon...” (II, 321). Si totusi, există momente în care aceste modele sînt abandonate si Cioran îsi regăseste fiinta si sensul în refuzul de a actiona, de a participa: „Model de agitatie zadarnică: Napoleon. – Cum i-am putut admira atîta vreme pe cuceritori?” (III, 281). Este momentul în care Cioran descoperă sensul negativitătii. Astfel, rezumă: „Tînăr fiind, îi iubeam pe Nietzsche, pe Spengler, pe anarhistii rusi din secolul al XIX-lea, îl admiram pe Lenin, si as putea lungi lista la nesfîrsit. Îi iubeam pe orgoliosii de toate spetele, si sînt legiune” (III, 282). Fireste, e vorba de orgoliosii care se instituie ca prezentă. Or, acum, modelul e Buddha. Cu el se identifică Cioran, resorturile acestuia îl construiesc. „Să renunti la lume si să predici apoi renuntarea, fiindcă trebuie să suferi, să îmbătrînesti si să mori – nu înseamnă să refuzi însăsi conditia omului? Conditia în sine? Ce revolutionar, ce nihilist a tintit mai sus? [...] E într-adevăr o inspiratie nemaivăzută să vrei să impui lumii renuntarea, să vrei de asemenea să-i atragi pe toti semenii tăi, prezenti si viitori, pe un alt drum decît acela pe care-l va fi trasat Natura” (III, 282).
Invidia fată de cei care sînt în istorie si fac istoria e bătătorită pînă într-atît încît, finalmente, devine opusul ei. „Naturile puternice, generoase, fecunde, aflate în continuă emanatie, gata oricînd să producă, să se manifeste, să fie – le înteleg din ce în ce mai putin. Energia lor mă depăseste, dar nu le invidiez. Ele nu stiu ce fac...” (II, 9). Cel mai adesea, însă, Cioran nu ajunge la acest orgoliu si interpretează neparticiparea sa la facerea lumii ca pe o neputintă. Asa cum uneori este atras de energiile elementare, alteori e cucerit de spiritele măcinate de sterilitate. O spune explicit într-un loc (cf. I, 37), dar există momente cînd întelege sterilitatea tocmai ca pe un privilegiu, care-i asigură excelenta. „În jurul meu, toti termină ceva. Doar eu nu am nimic de anuntat. Asta mă pune într-o situatie destul de penibilă si chiar umilitoare. Pe de altă parte îi dispretuiesc pe cei care realizează (sau se realizează); nu am nimic de învătat de la ei, căci stiu că sterilitatea mea se datorează faptului că am mers mai departe decît ei” (I, 108).
Or, cu toată această satisfactie ascunsă, Cioran regretă că e altfel, în afară, un dezertor, străinul. „Nu numai că duc o existentă marginală, dar sînt marginal si ca om. Trăiesc la periferia speciei si nu stiu nici cui, nici la ce să mă afiliez” (III, 19). La fel de mult regretă, însă, că nu apartine în totul unei naturi elementare, fără constiintă. Citează din Pascal „Un arbore nu se stie nefericit” pentru a completa: „Nostalgia mea după vegetal...” (I, 60). Cînd îsi imaginează viata de dinainte de nastere, Cioran mărturiseste: „Nostalgia acestei infinităti anterioare nu e decît regretul că a fost întreruptă o stare [...] în care non-manifestarea era o voluptate [...]. Pentru mine, nostalgia ne-născutului se reduce la o dorintă de non-manifestare. Mi-e groază de tot ce se manifestă. As vrea să dispar în non-manifestat – să dispar?, nu, să-l regăsesc, căci mă trag din el” (III, 196). Asadar, nu e vorba de vreo opozitie între vîrsta tineretii, a angajării, si cea de-acum, a abandonului, motivat de tot felul de cauze. Nu e vorba nici de vreo opozitie între fondul originar, energic, si cenzura ratiunii, a întelepciunii, ori a vinei. Dar Cioran crede că s-au petrecut în timp mutatii radicale. Într-o paranteză precizează: „Am urmat exact traseul opus celui parcurs de Nietzsche. Am început cu... Ecce Homo. Căci Pe culmile disperării asta e: o provocare aruncată lumii. Acum orice provocare mi se pare infantilă si sînt prea sceptic ca să mai comit vreuna” (III, 125).  Anterior, precizase: „La douăzeci si trei de ani eram profet; pe urmă credinta a slăbit, si an de an am asistat la declinul convingerii că am o misiune de îndeplinit, o influentă de exercitat. [...] Cînd mă gîndesc că în 1936 (?), la München, am ajuns să cred că o nouă religie avea să apară în Balcani – atît de intens trăiam si într-atît frenezia mea îmi dădea încredere în mine” (III, 124).
Asadar, Cioran îsi descoperă, cu aceeasi intensitate si în momente atît dfe apropiate unele de altele, fondul activist si deopotrivă steril. În alt loc, cu trimitere explicită la crezurile tineretii, dar si la postura de ins care se manifestă în istorie, afirmă: „Nimic nu valorează cît meditatia, care e forma supremă a răgazului. Timpul vid al meditatiei este, la drept vorbind, singurul timp plin. Rosesc pentru tot ce am făcut, dar nu voi rosi niciodată pentru ceea ce n-am făcut, pentru clipele, pentru ceasurile în care nu m-am manifestat” (III, 269). În alt loc: „Viata cea mai înaltă rezidă în contemplatie. Nimic nu mă va face să cred că actiunea îi este superioară” (III, 286).
Si, totusi, Cioran recunoaste cu regret că nu are vînă, că nu este un barbar care să creadă în tot ce spune, ca Luther (cf. II, 27), că este măcinat de sterilitate. Refuză actiunea din teama de ridicol („Frica de esec înseamnă frică de ridicol” – I, 227), de răspundere („Lasitatea mea în fata vietii este congenitală: mi-a fost întotdeauna groază de orice răspundere, de orice obligatie” – I, 186), din simplu scepticism. De fapt, explorîndu-l cu aceeasi aviditate cu care stie că durerea întemeiază, el stie că scepticismul secătuieste; se consideră deopotrivă „un sceptic si un pătimas”, „un sceptic dezlăntuit” (I, 35), ba chiar „un Iov anemiat de scepticism” (III, 157). „Îndoielile mi-au măcinat fortele si este de mirare că mi-au lăsat destulă energie ca să mai pot să mă gîndesc la sinucidere” (idem). Altundeva, totusi, se numeste „un elev al lui Iov, dar un elev infidel” (III, 261), întrucît l-a urmat doar în strigăt, nu si în certitudinile ulterioare.
Asadar, Cioran este „opusul unui om angajat”, dar este astfel printr-o alterare a identitătii, deopotrivă refundamentare a ei. Cît despre atacurile lui la adresa modernitătii, ele se datorează tocmai acestei ecuatii. Modernitatea e această sterilitate pe care Cioran, cu tot orgoliul său recuperator, cu toată recesivitatea sa înnăscută, o dezavuează. S-ar fi vrut mai degrabă un barbar, decît un modern. Iar scrisul se defineste, el însusi, din această perspectivă. Oricărui scriitor, stim bine, i-l preferă pe barbarul care nu stie nici să scrie, nici să citească (cf. I, 267); „Unui poet, spune într-un loc, îi foloseste mai mult să citească o carte de botanică sau de istorie decît o culegere de versuri” (I, 264). Altundeva, mult mai explicit: „O operă de o oarecare importantă nu se naste din cercetări verbale, ci din sentimentul absolut al unei realităti. Nici Saint-Simon, nici tacit nu s-au coborît la literatură. Erau scriitori, nu literati. Un mare scriitor trăieste în limbaj; nu e preocupat de el din exterior. Nu meditează asupra stilului; îsi are stilul propriu. Se naste cu stilul lui” (I, 288). Dincolo de faptul că Cioran îsi suspectează propria scriitură de artificiu si de codul pe care si-l instituie, optiunea lui e transparentă. În plus, sînt cunoscute atacurile lui adresate lui Valéry: „Omul care mi-a făcut cel mai mult rău este Valéry. Am avut naivitatea să cred, ca el, că limbajul e totul. O superstitie frantuzească, de altfel. Nu, limbajul nu e totul, e aproape nimic. Un Dostoievski sau un Tolstoi nu i-au dat nici o importantă. Dacă ai ceva de spus, o spui, asta-i tot. Căutarea cuvîntului potrivit e un demers din cele mai vane. Saint-Simon n-a meditat asupra limbajului. Si totusi – sau mai curînd: de aceea – e poate cel mai puternic scriitor francez. A medita asupra «scriiturii» echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează” (III, 7). Abia aici, cînd vorbeste despre scris si despre modernitate, Cioran nu mai minte. Cînd se referă explicit la neputinta sa de a trăi o cauză, rezolvă totul, finalmente, printr-o recuperare orgolioasă si neputinta devine privilegiu. Cînd vorbeste despre propria-i cădere – a se citit aici nu doar trecerea de la o vîrstă a misiunii la una a renuntării, ci si situarea sa în afară –, merge pînă acolo încît transformă neputinta în sansă, sterilitatea în sens. Nu-i vorbă: e sensul unei explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran pînă într-atît încît se neagă pe sine pentru a supravietui. Si neputinta e chiar neputintă.