CIORAN SI COMEDIA FURIEI
                                                                                                               Mircea A. DIACONU

 
 

Cum în nimic nu este perfect, Cioran spune despre sine că ar fi „un veleitar al violentei” (III, 123). N-ar fi atît de relevant acest fapt dacă la mijloc s-ar afla doar simpla nevoie a definirii de sine, dar în spatele calificării stă dorinta, poate chiar voluptatea autoflagelării: Cioran îsi reprosează neputinta de a merge cu distrugerea (autodistrugerea?) pînă la capăt. Continuă, deci: „Toti cei cărora nu le-am stîlcit mutra sînt tot atîtea reprosuri pe care mi le fac si care-mi otrăvesc existenta” (idem). Altundeva, aceeasi nemultumire că excesele violente nu-s decît proiectii imaginare. „Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec pocnindu-i pe oameni, suduind pe unul si pe altul pînă ajungeam la încăierare. Stîrnesc, de dimineată pînă seara, scandaluri de care-mi vine să rosesc, provoc necunoscuti, răstorn totul în calea mea – dar toate astea, vai, doar în închipuire” (I, 247). În fine, să-si reproseze Cioran că agresiunea rămîne o virtualitate?! Există la el un întreg complex al violentei, care presupune deopotrivă accese de furie, remuscări, posibilele abtineri, furia împotriva lasitătii de a ceda impulsurilor sau, dimpotrivă, de a le cenzura, în fine, disperarea de a fi  ceea ce este. Există o afirmatie care însumează, prea bine, toate aceste subterane ale unei fiinte care-si explorează fără menajamente întunecatele adîncuri. „Violenta mă defineste, spune Cioran. Iar pentru că nu pot s-o traduc în act (cum vom vedea, dimpotrivă, violenta e deseori tradusă în act!), pentru că trebuie s-o reprim, s-o strîng în mine, simt că-l trădez pe cel care sînt cu adevărat. Nerealizat din prudentă, lasitate, «întelepciune», deliberare, atavism. – Explozia, ba nu, nevoia de explozie, iată ce simt, dar cum stiu că nu pot exploda, mă consum regretînd, mă istovesc urîndu-mă, îmi reprosez că sînt sub posibilitătile mele – as vrea să-mi stîlcesc mutra, într-atît mă exasperează compromisurile, concesiile, resemnările mele. Nu mai suport să mă stăpînesc. Va trebui să urlu în sfîrsit – să urlu ca să nu mai urlu” (III, 138).
Asadar, un Cioran violent? Unul atras de „oamenii cruzi”, „indiferent dacă sînt personaje literare sau istorice” (I, 157)? Îsi spune la un moment dat: „Să ai tăria «morală», inima otelită a unui mare asasin” (III, 207). Cum vom vedea, tăria morală e mai degrabă neputintă. Oricum, de n-ar fi vorba de fiziologie si de trup, unui cinic care se hrăneste cu scepticism ar trebui să-i fie străină o astfel de angajare. Or, Cioran îsi trăieste cu ardentă nihilismul social si, în substrat, pe cel ontologic. Si nu numai în imaginatie. Viata de zi cu zi a lui Cioran e încărcată cu astfel de momente penibile.
Să încercăm un mic inventar, nici pe departe complet. Iată: „Ceartă cu un negustor, în legătură cu o butelie de gaz. Îl amenint, mă înfurii atît de tare că nu mai pot vorbi, urlu, tremur. Si sînt dezlăntuit pînă-ntr-atît că nu mai reusesc să mă privesc, nu mai «realizez» starea în care mă aflu, spre deosebire de iritările mele obisnuite cînd mă văd ambalîndu-mă” (I, 236). Nu-i vorbă, atunci cînd notează această scenă, Cioran începe prin a se blama. „Rusine, rusine, rusine”. Într-o dimineată, se înfurie „dincolo de orice închipuire” (III, 140) pe instalator. I se face atît de rusine de „iesirea” lui încît îi cere scuze. Apoi conchide: „Lucrul cel mai grav e să-ti pierzi controlul de sine” si recunoaste că, dacă în tinerete îi plăcea să insulte oamenii, acum, de fiecare dată cînd o face, are „vii remuscări”. Dar remuscarea, cum o spusese cu multă vreme înainte, e mai degrabă o limită, semnul unei precarităti. „Napoleon a pierdut treizeci de mii de oameni în bătălia de la Wagram, fără să aibă nici o remuscare. Numai o proastă dispozitie. [...] Remuscarea e doar a celor ce nu făptuiesc, ce nu pot făptui. Remuscarea le tine loc de faptă” (I, 292). Om al contrastelor, în momentele de apatie îsi reprosează neputinta de a distruge anarhic lumea; în schimb, cînd e teribil în agresiune, tînjeste după serenitate. În alt loc, tocmai după o scenă deplorabilă, Cioran precizează: „Orice vioelntă e suferintă. Un om care-si pierde autocontrolul este de plîns: cel mai adesea riscă să fie ridicol. Iar ridicolul e tocmai suferintă” (II, 122).
În fine, să revenim la cîteva din crizele acestui erou comic. Notează într-un loc: „Criză de furie la gara Austerlitz din pricina obrăzniciei unei functionare. Toată dimineata am fost bolnav din cauza asta. Viata e de nesuportat într-o tară în care toată lumea e la fel de irascibilă ca mine” (I, 333-334). Altundeva, într-o sinteză: „Crize de furie de dimineată pînă seara. Mă cert cu vînzătorii, cu toată lumea. După fiecare izbucnire, sentiment de rusine. Reactii de individ «odios», si, drept urmare, silă de mine însumi. / Toti cei care vînd ceva mă scot din minti” (I, 34-35). Sau: „Dimineată dementă, senzatie de scîrbă subită. Am iesit în stradă: neputinta de a privi pe cineva în ochi; la farmacie, nu m-am putut opri să nu-i fac vînzătorului o observatie veninoasă. Dezlăntuire împotriva lumii întregi, furie disperată si inutilă. Să simti că în vine îti curge otravă si că ai mers mai departe decît orice demon” (I, 80). Cioran are aceste accese de furie oriunde, la piată, la un birt, la un magazin oarecare, peste tot unde ar trebui să fie servit. Si deseori îsi dă seama de ridicolul situatiei: „Azi dimineată, pentru un fleac (un conflict cu birtasul grec de alături), m-am înfuriat într-un hal ce întrece orice închipuire. Să ajung aici, ce rusine!” (II, 122). Peste doar o pagină, adică la o zi-două, o altă scenă, cu aceeasi concluzie: „La piată, o femeie hidoasă, cu un cap de vultur, începe să-mi facă scandal pentru că am trecut între ea si tarabă. «Nu sînteti bine crescut. Un domn nu trebuie să treacă înaintea unei doamne etc.» Si dă-i, si dă-i. Slăbiciune incredibilă, încerc să mă justific si mă înfurii mai ceva decît cucoana. Ajuns aici, ca-ntotdeauna, senzatie de rău fizic. Hotărît lucru, nu voi atinge indiferenta decît după moarte” (II, 123).
Iată-l, deci, pe Cioran chinuit de ce altceva decît de demonul dementei. Sînt momentele pe care le numeste de „epilepsie” (I, 35) – pune el însusi cuvîntul între ghilimele –, cînd se simte „supărător de aproape de sfîntul Pavel” (idem). E, fireste, un nou prilej de a se nega pe sine: „Afinitătile mele cu înversunatii, cu toti cei pe care-i detest. Cine a semănat cu dusmanii săi mai mult decît mine?”. Apoi, generalizează: „Pătimasii, înversunatii sînt în general niste prizăriti, niste «stîrpituri». Pentru că trăiesc într-o vesnică ardere, pe socoteala trupului lor”. Despre epilepsie, Cioran vorbeste si cu altă ocazie, cînd este epuizat de insomnie: „E trecut de miezul noptii. Tensiune nervoasă vecină cu epilepsia. Îmi vine să tip. Mă dor toate membrele. Mă stăpînesc ca să nu explodez în bucăti” (II, 30). Altundeva, amintindu-si de vointa de scandal din tinerete, invocă o „isterie irepresibilă”: „În tinerete, oriunde mă duceam, îmi plăcea să semăn dezordine. La dineuri, întîlniri, adunări literare, în medii intelectuale sau burgheze, peste tot produceam haos si agitatie prin sarcasme sau provocări. Toate astea nu tineau la drept vorbind de o vointă premeditată de scandal, ci de o isterie irepresibilă, de o sete de autodistrugere îndreptată spre exterior” (II, 76). Da, probabil că aceasta este explicatia cea mai profund-autentică a crizelor de furie de mai tîrziu, a momentelor de demonism teluric. Sînt si altele, fireste, asupra cărora vom insista.
Deocamdată, să vedem ce se întîmplă atunci cînd Cioran reuseste să-si înfrîngă acest viciu, blamat deseori, ridicat în slăvi, din perspectiva trăirismului, cîteodată. „Nu esti nimic, dar poti fi ceva prin ceea ce simti” (II, 30), spune Cioran după consemnarea momentului de insomnie invocat mai devreme. Doar că si aici se crede, de asemenea, neputincios: „Sînt nedemn de senzatiile mele” (idem). Altcîndva, găseste în trăire o justificare, ultima. Îsi spune, după o criză de furie: „Senzatie de rusine, evident, însotită de invariabila reflectie: «Asa, măcar stiu că trăiesc»” (I, 255). În fine, cum se comportă trupul si nervii lui Cioran atunci cînd sînt tinuti în frîu? „Ori de cîte ori îmi stăpînesc o criză de furie sînt fericit, triumf literalmente, dar furia înăbusită se răzbună si mă chinuie în ascuns” (I, 114). La frizer, revoltat de „insolenta” nevestei frizerului, Cioran simte cum „i se urcă sîngele la cap”. „Dar, o spune în continuare Cioran, contrar obiceiului meu, am tăcut. Acest triumf asupră-mi a fost atît de neasteptat că mi-a produs o mare satisfactie” (I, 295-296). La un magazin dietetic, vînzătorul îl ignoră pur si simplu. Cioran îsi calcă pe inimă să nu explodeze si reuseste. Apoi, ezită să cumpere ceva anume, asa încît, pe un ton care i se pare lui Cioran „de o impertinentă incredibilă”, vînzătorul îi spune: „Ar fi cazul să stiti ce vreti”. Este momentul exploziei: „Uitînd de hotărîrea mea de a rămîne calm, iau borcanul cu cremă de alune si aproape îl sparg trîntindu-l de tejghea: «Dar am dreptul să mă însel, nu!» – Trebuie spus că vînzătorul are un zîmbet ironic, poate involuntar, care mă scoate din minti. Am iesit din magazin cu dureri de stomac si cu dureri peste tot. Pentru o dată, teoria potrivită căreia e bine, e sănătos să-ti lasi mînia să izbucnească mai degrabă decît s-o tii în tine s-a dovedit falsă. Căci dacă as fi reusit să mă abtin, să tac, m-as fi simtit mai bine decît m-am simtit explodînd” (III, 287). Nu-i vorbă, în continuare Cioran teoretizează pe marginea utilitătii ascezei, concluzionînd: „Un om superficial e cineva care si-a dat frîu liber pornirilor. Nu devenim mai profunzi decît contracarîndu-le. De aici utilitatea ascezei” (idem). Tot într-un magazin cu alimente de regim, Cioran e revoltat de înfătisarea patroanei: „De luni de zile de cînd merg acolo, n-am încetat s-o urăsc pe cucoana care, bănuiesc, e patroana. E hîdă, odioasă, poartă ochelari si te priveste ipocrit. Culmea ironiei, dugheana se numeste «La vie claire». De fiecare dată cînd am intrat acolo am presimtit că voi izbucni” (II, 90). Si, într-adevăr, într-o zi Cioran izbucneste: „Azi îmi oferă două pîini de secară foarte turtite (parcă ar fi fost laminate) si-mi spune că sînt mai ieftine (un franc bucata) pentru că sînt necrescute. «Atunci dati-mi doar una», zic eu. Cucoana a făcut un rictus insuportabil, care m-a scos din fire. Am aruncat moneda de un franc si am plecat furios. În fata unei mutre ca asta, cum as putea să mă stăpînesc? Si totusi ar trebui” (idem). Este momentul în care Cioran îsi stabileste, pentru a cîta oara, un cod de comportament în care să nu fie înscrisă violenta. Doar că, o recunoaste Cioran însusi, este un cod care contravine naturii sale organice: „În fiecare dimineată, iesind din casă, ar trebui să-mi propun să rămîn calm orice s-ar întîmpla. E cu adevărat umilitor să nu te poti controla. Dar această neputintă nu-i accidentală: e înscrisă în natura mea” (idem). Pentru Cioran, oricum, este mult mai chinuitor să se abtină. Îsi aminteste de Celan, „acest om fermecător si insuportabil, feroce cu accese de blîndete, la care tineam si de care fugeam, de teamă să nu-l rănesc, căci totul îl rănea. Ori de cîte ori îl întîlneam, eram atît de atent si mă supravegheam atîta, că după jumătate de oră eram istovit” (III, 177). Cu ocazia unei comemorări, peste timp, aceeasi reactie: „Avea farmec, nu-i nici o îndoială în privinta asta. Si totusi, ce om nesuferit! După o seară petrecută cu el, erai istovit, căci nevoia de a te controla (si totul îl rănea) te lăsa stors de vlagă si total nemultumit, de el si de tine însuti. Nu-ti puteai ierta că ai fost atît de las, că l-ai menajat în asa hal si că n-ai explodat în cele din urmă” (III, 264). Evident, sîntem interesati de ceea ce spun aceste cuvinte despre Cioran, care-si reprosează lasitatea de a nu fi el însusi, adică întruchiparea violentei. Totusi, într-un moment tot de luciditate, are accese de abandon: „Abtine-te să dojenesti pe cineva, oricine ar fi, îsi spune. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu si mai putin ca ei” (I, 310). Mai mult, spectacolul furiei îl descumpăneste si i se pare oribil. Iată-l cum i se pare Étiemble, prin intermediul unei scrisori trimise către Brasillach: „atît de otrăvit de ură, că aproape-ti vine să te rogi din dezgust. Într-atît de oribil e spectacolul oferit de cel ce împinge ranchiuna pînă la delir” (III, 160). În acelasi timp, Cioran crede că ura este motorul istoriei: „Să suprimăm ura înseamnă să ne privăm de evenimente” (III, 346). Si, desi uneori face apologie mortificării, altădată vorbeste despre cei vanitosi, care doresc să strălucească, cu admiratie. „«Spiritul» e cabotin si nu se întîlneste decît la rasele puternice. Vechii greci si francezii – popoare teatrale – detin aici aproape un monopol. Francezul gîndeste pentru celălalt” (I, 296). El, care regretă că nu e măcar din cînd în cînd englez, constată, de data asta dezamăgit, că un englez, un neamt, un american nu doresc să impresioneze. Apoi continuă: „E plicticos orice om lipsit de vanitate, care nu tine să facă impresie. Vanitosul poate fi exasperant, dar nu si plicticos. Ce-i de făcut cu acela care nu urmăreste nici un fel de efect?” (idem). Or, Cioran, cel care, repetăm, s-ar fi vrut englez, e cabotin, teatral, gîndeste pentru celălalt, iar celălalt e, nu o dată, el însusi. 
La un moment dat, obsedat el însusi de crizele care-i tulbură mintea, regretă că în 1937 n-a plecat în Anglia, care l-ar fi vindecat. „N-am nimic în comun cu englezii, sînt oameni stăpîniti, nu sînt nici expansivi, nici agresivi, le e silă de confidente, nu se înfurie. As fi dobîndit în preajma lor un pic de tinută” (III, 257). „De ce nu pot să fiu englez, măcar un pic!” (III, 132), îsi spune Cioran cu altă ocazie, în urma unui scandal. Or, printre parizieni, „ale căror cusururi le împărtăsesc, crizele mele de furie se tin lant. Parizienii au darul de a mă scoate din fire, cu iritabilitatea, cu manierele impertinente, cu aerele de superioritate, cu vanitatea lor – defecte care nu-mi sînt deloc străine. În fiecare zi trebuie să fac eforturi să mă stăpînesc – fără efect, cel mai adesea – ca să nu mă iau la hartă cu oamenii, care tocmai asta asteaptă; sînt chiar dezamăgiti, nemultumiti dacă te stăpînesti, dacă nu te pretezi la comedia furiei” (idem). Cioran se recunoaste, asadar, în defectele parizienilor si furia împotriva lor e si o răzvrătire împotriva propriului sine, pe care, desi-l recunoaste, nu-l poate stăpîni. E ca si cum altcineva i-ar controla fiinta. Comedia furiei se joacă, oricum, împotriva vointei lui. Ceea ce nu i se întîmpla lui Cioran în tinerete. Îsi aminteste: „Îmi plăcea să provoc scandal peste tot, si de asemeni mă străduiam să fiu nedrept. Izbuteam cu usurintă si mă simteam mai bine” (III, 143). Altundeva: „Tînăr fiind, aveam voluptatea de a-mi face dusmani” (III, 140). Prin comparatie, acum, la Paris, „orice conflict mă indispune”. Mărturiseste: „Eu, care am făcut elogiul furiei, de cîte ori reusesc s-o stăpînesc, mă felicit si-s multumit de mine!” (I, 356). Numai că, fără să vrea, provoacă în permanente conflicte. Astfel încît, si de data aceasta, Cioran este omul contrastelor, căci de la furie la apatie nu-i decît un pas. „Ceea ce mă caracterizează în chip specific este furia. Si apoi apatia. N-am reusit să găsesc o cale de mijloc. Cu atît mai rău pentru mine” (III, 365). Ceea ce-si doreste, cu adevărat, este calea de mijloc. „După o explozie de furie, nu dorim nici să rămînem mîniosi, nici să ne linistim; le dorim mai degrabă pe amîndouă deodată, ca si cum am putea împăca turbarea cu seninătatea” (I, 255). La un moment dat, într-o zi de octombrie, „pe o vreme superbă”, Cioran are, în grădina Luxembourg, o criză de furie „fără motiv”. „Una din acele crize” spune el. Explorîndu-se cu luciditate, vede din nou contrastele, de data aceasta la nivelul consecintelor: „Aceste explozii, sau mai curînd umori explozive, mă stimulează pe moment, dar apoi mă vlăguiesc. Căci n-au iesit dintr-o vigoare reală, ci dintr-o falsă vitalitate. A nu se confunda energia cu febra” (I, 128). Oricum, asa cum spune într-un loc, preferă deopotrivă, „scandalul si decenta”, avînd „gustul provocării si al detasării” (II, 286). Dar, în virtutea principiilor privind neabaterea de la natură, ba mai degrabă aprofundarea ei, Cioran întelege că pretentiile la întelepciune nu fac decît să-i sporească indispozitiile. Dîndu-si din nou sfaturi la persoana a doua, vorbind cu sine ca si cum ar fi altul, îsi spune: „Trebuie să te lasi în voia înclinatiilor firesti, dacă vrei să rămîi autentic. Dacă esti monstru, rămîi monstru; dacă esti înger – deci tot monstru –, la fel” (III, 212). Sfat greu de urmat si, pînă la urmă, urmat împotriva propriei vointe, întrucît înclinatiile firesti sînt deopotrivă spre violentă si spre întelepciune. Asa încît, e de văzut dacă, printre atîtea motive, cel care justifică cu adevărat crizele de violentă nu este disperarea de sine însusi. „Disperarea duce la eroism sau la lasitate” (III, 209), citim într-un loc. Cu cîteva pagini mai înainte, mai relevant: „Singura formă de cruzime pe care o pot întelege si practica – cruzimea din disperare” (III, 201). Uneori se priveste aproape cu admiratie pentru saltul pe care l-ar fi făcut: „Violent si intolerant din fire, eram făcut pentru actiune. Iată, sînt douăzeci de ani de cînd mă străduiesc să fiu inactiv, si, pe legea mea, am izbutit” (III, 21). În realitate, saltul e vizibil în aspectele sociale ale prezentei sale. Dar actiunea continuă să se manifeste, îndreptată spre sine însusi. Pe de altă parte, să fi fost făcut Cioran pentru actiune? Nu cumva actiunea era ea însăsi o interventie lucidă asupra propriului destin?!
Totusi, Cioran, care stie că în toată violenta fată de altii se manifestă ura de sine, un egoism extrem, visează adesea la ideea supunerii, la asumarea întelepciunii, la victoria cinicilor. „Iubesc orice formă de violentă contra propriei fiinte” (I, 86). El, care în momentele de tristete are „nostalgia cruzimii” (I, 74) si care crede în „virtutile febrei” (26), el, care spune „există în mine un fond de venin pe care nimic nu-l va putea diminua sau neutraliza” (I, 27), priveste cu admiratie insistentele sfintei Tereza, mai ales în principii, tine să precizeze, asupra „importantei supunerii” (I, 127). După cîteva explorări despre furie, Cioran îsi mută cîmpul de observatie asupra păsărilor: „Privesc prin lucarnă păsările rotindu-se pe cer la ora asfintitului! Fac de milioane de ani acelasi si acelasi lucru! Întelepciune ereditară absolută. Ar fi trebuit să fim ca ele, căci e preferabil să fim orice, numai ceea ce sîntem nu” (I, 255).
În fine, care sînt motivele care-l fac pe Cioran să explodeze? Redus la ipostaza unui ins oarecare, Cioran se simte umilit. Desi e în căutarea anonimatului, a disparitiei, nu suportă să se stie ignorat. Ar vrea să fie trecut cu vederea, dar abia după ce toti ar sti cine este. E o ipocrizie de care nu se poate elibera si care-l chinuie. Spune la un moment dat: „Voi fi vrînd eu să nu mai fiu nimic, dar nu-mi place ca ceilalti s-o ia în serios. Hotărît lucru, nu voi suporta niciodată să fiu considerat un fiteciune” (I, 169). Faptul că apoi îsi spune „Rusine si disperare. Vai de cel care nu si-a învins numele” (idem) este tocmai consecinta disperării că nu se poate elibera de fantasmele vanitătii. De altfel, începe prin a-si explica singur motivele furiilor organice: „Cînd sîntem umiliti, ce incendiu al sîngelui! Un fier înrosit în foc ce se răsuceste în venele noastre” (idem). Peste tot e vorba, în fapt, de sînge: „Sîngele care se urcă la cap la cea mai mică umilintă, la cea mai mică rusine. Aceleasi simptome ca în dorinta de răzbunare” (III, 9). De aceea, furiile au motivatia unor răzbunări: „De dimineată pînă seara, nu fac decît să mă răzbun. Pe cine? Pe ce? Nici eu nu mai stiu, sau uit, de vreme ce tuturor le vine rîndul... Nimeni nu stie mai bine decît mine ce e aceea furie disperată. O, explozii ale decăderii mele!” (I, 13). În plus, asa cum am văzut deja, exploziile de furie îi dau lui Cioran măcar sentimentul că trăieste, îi aproprie senzatia vietii. Dar, dincolo de neputinta de a suporta anonimatul, Cioran e constient că în spatele violentilor stă lipsa de încredere în ei însisi. Fragilitatea aceasta, de nebănuit poate la acel Cioran al tineretii care-i ataca pe toti, cu o artă studiată a scandalului si insolentei, e unul dintre resorturile de care trebuie să se tină seama. „Orice om care se înfierbîntă si ridică glasul trădează, spune Cioran, o lipsă de încredere în sine” (I, 255). Altundeva: „Fondul disperării este îndoiala de sine” (I, 15) sau „Reprosurile, furiile, amărăciunile mele provin, toate, dintr-o nemultumire de mine însumi pe care nimeni nu va putea vreodată s-o simtă cu aceeasi intensitate. Silă de mine însumi, silă de lume” (I, 17). Singura care se pare că îl întelege e Sorana Topa. Venită la Paris, doreste să-l întîlnească. Cioran îi trimite un răspuns violent. Peste ceva vreme, notează: „Sorana a răspuns la scrisoarea mea. Răspunsul ei e cum nu se poate mai nobil. A înteles că sînt nefericit, văzînd si simtind ce era fals în insolenta mea, în refuzul meu de a o vedea” (II, 328). Pînă si lacrimile, la Cioran, sînt „agresive” (III, 183).
De fapt, în spatele celorlalti, asupra cărora îsi revarsă nervii, Cioran stie prea bine că se află el însusi: „Toate exploziile mele de mînie, stiu de unde vin: sînt furios pe mine însumi, mă deprimă faptul că nu pot lucra, iar rezultatul este că-mi căsunează pe ceilalti si-mi vărs asupra lor mînia al cărei  unic obiect ar trebui să fiu eu însumi” (I, 255). În joc, e, de altfel, conditia propriei existente. De n-ar avea accesele de furie, Cioran stie că n-ar mai el însusi. În fond, în spatele scenelor de furie pe care le trăieste uneori pînă la dementă se află, oricît de discret sau de alienat, si un spectator. Georges Poulet îl somează pe Cioran să se calmeze, să nu se mai zbuciume, să nu mai fie deopotrivă „tortionar si torturat”. Continuă Cioran: „Sînt în conflict cu Creatiunea si mi-e cu neputintă să mai dau înapoi. Fără să pun la socoteală că am o nevoie fizică să mă iau de piept cu legile lumii. [...] Mă aflu aici ca să dau mărturie împotriva universului si împotriva mea”. Imediat, însă, precizează: „Dar si ca să exult în felul meu” (I, 281). Se admiră, oricum, chiar dacă suferă, în ipostaza aceasta de răzvrătit. Violenta e o componentă decisivă a firii cioraniene si Cioran o stie prea bine. „Accesele de violentă aproape cotidiene, în timpul cărora îmi închipui măceluri, revolutii fără seamăn în care mă văd amestecat si-n care joc un rol de frunte... Această latură a firii mele face să nu mă simt cu adevărat acasă în abstractia pură. Chiar a gîndi e pentru mine o formă de violentă – un mod de a-mi scoate în evidentă cruzimea netradusă în fapt” (I, 342).
Dar Cioran e deopotrivă furios că nu poate să scrie si că riscă să rămînă, în fond, el însusi o virtualitate, asemenea ratatilor, pe care-i admiră, dar printre care, totusi, n-ar vrea să se găsească. „Tragedia mea, o spune la un moment dat, este de a fi fost un ambitios. Discern cînd si cînd urmele aspiratiilor si nesăbuintelor mele de odinioară. Nu m-am lecuit de tot de propriul meu trecut” (I, 206). În fond, cum să se lecuiască Cioran de sine însusi? În fine, spaima de a nu putea scrie îi provoacă valuri de furie. După ce scrisese despre momentele lui de „epilepsie” si despre pătimasii care sînt niste prizăriti, Cioran aduce în discutie faptul că el însusi nu înaintează în nici un plan si că nu produce nimic. Altundeva, e mult mai transant: „Din nou, criză de furie. E oare cu putintă să las să treacă zilele în asa hal? Sînt luni de zile de cînd n-am scris nimic, nimic, nimic! Mă agit ca o tîrfă lipsită de clienti, îmi căsunează pe toate cele si mă blestem! Sau mă consolez de sterilitate si de esecurile mele lăsîndu-mă purtat de voluptatea de a sti că  nu mai exist pentru nimeni. [...] Dar toată lumea ajunge negresit aici, mai devreme sau mai tîrziu. E marea mîngîiere a învinsilor” (II, 375).  De fapt, e la mijloc un paradox. Cioran nu poate să scrie decît sub imperiul sîngelui fierbînd.. Dar febrele sînt tocmai o consecintă a faptului că nu poate să scrie. În fine, furios fiind, e obligat să ia calmante: „Nu pot să scriu decît sub imperiul febrei, al furiei. Or, din cauza gastritei si a altor betesuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspiratia», «opera»” (I, 309). Si neputinta îsi asociază sentimentul acut al imposturii – impostura proprie si impostura celorlalti. Cioran nu suportă poltroneria si teatrul pe care simte că toti, în Franta, îl joacă. „Iubesc totul, în afară de om. Cînd mă gîndesc la el, văd rosu înaintea ochilor” (I, 350), spune la un moment dat. Altundeva: „Ca orice individ condamnat la introspectie, urăsc omul. Căci prea l-am cunoscut în profunzime ca să-mi permit, în ce-l priveste, luxul celei mai mici iluzii” (III, 136). Peste cîteva pagini: „Orice prezentă umană îmi inspiră, în functie de dispozitie, jenă sau groază. Niciodată nu mă simt normal înaintea unei fiinte umane” (III, 148). De fapt, îl exasperează impostura: „E un mare cusur acela de a vrea să pari mai inteligent decît esti. // Să fii exasperat de vanitatea altora înseamnă să dai dovadă că ai si tu la fel de multă vanitate ca si ei” (III, 323). Dispretul fată de ceilalti merge si mai departe si, în orgoliul său, satisfăcut, se simte diferit: „Văzînd cine sînt cei care triumfă, nu pot să nu multumesc Providentei că mi-a dat gustul pentru înfrîngere” (III, 363). La editură, i-e teamă să nu întîlnească scriitori. „Nu le iert păcatele pe care le regăsesc în mine” (III, 95). Mergînd mai departe cu rationamentul acesta, am putea spune din nou, fără ezitare, că obiectul originar al furiei fată de lume este ura de sine. „Am remarcat că nu sînt răutăcios, spune Cioran, decît atunci cînd sînt nemultumit de mine însumi. // Din nefericire, mi se întîmplă adesea. Mă supăr pe toată lumea de îndată ce... sînt în dezacord cu mine însumi” (III, 105). La toate acestea se adaugă satisfactia celorlalti, insomnia, care e numai a lui si-l chinuieste (iată: „Cînd m-am ocupat de De Maistre, în loc să încerc să explic personajul acumulînd o grămadă de date, trebuia pur si simplu să le amintesc eventualilor cititori că dormea cel mult trei ore pe noapte. Informatie suficientă pentru a explica extravaganta, patima, nelinistea si violenta unui scriitor sau a oricui altcuiva. Am omis să dau acest amănunt esential, cu sigurantă cel mai important. Scăpare regretabilă, dacă ne fîndim că omenirea se împarte în două categorii ireductibile: cei care dorm si cei care veghează” – III, 221-222) si, în tinerete măcar, plăcerea de a-i insulta pe oameni. De adăugat la toate acestea nemultumirea că trăieste printre francezi, tristetea sa fără motiv („Orice cruzime îsi are rădăcinile în tristete. Gîndurile negre din care iesim cu un suflet de criminal” – I, 261), lasitătile care-l coplesesc. Atît de violent, Cioran se crede suferind de prea multă sensibilitate: „Incapacitatea mea de a le spune oamenilor adevărul în fată, pe scurt lasitătile mele mi-au creat mai multe complicatii decît dacă eram un campion al moralitătii. // Atac omul în general, dar îmi lipseste curajul în fata unui individ. Mă tem grozav să nu rănesc, si desigur să nu fiu la rîndul meu rănit. Poti fi poltron si din prea multă sensibilitate” (I, 156).
Poate că nu-i la mijloc decît o lasitate în plus. Dincolo de toate motivele, pe care Cioran le supune unei reci analize, este pur si simplu nevoia de a urla. De a urla, cum spune într-un loc, pentru a nu mai urla. În fond, vine dintr-o tară „unde se urlă la înmormîntări” (I, 81) Numai că, se pare, Cioran nu reuseste să se vindece astfel. Sau nu reuseste să „urle” îndeajuns. „Dacă în fiecare zi as avea curajul să urlu timp de uns fert de oră, m-as bucura de un echilibru perfect” (I, 36). Poate că, în loc să urle – să întelegem urletul ca forma pură a disperării?! –, Cioran îsi lasă trupul si sîngele să clocotească.  Oricum, după ce spune ce spune despre urlet si vorbeste despre ranchiună ca despre un dat fundamental al umanitătii, se întelege, si al lui, Cioran mărturiseste: „Una peste alta, viata e un lucru extraordinar” (I, 36). Nu întîmplător, Cioran vorbeste despre spectacolul sau despre comedia furiei.