Debuturi

                                      DUMITRU NECSANU – OMPHALOS

                 Există poeti pentru care aparitia în lume ori reprezintă o formă de vanitate si ei nu suferă de asa ceva ori o inutilitate ce izvorăste din credinta că poezia trebuie citită în intimitate si nu exhibitionată în public sau, cel mult, în credinta lor, poetul fiind util, ca în antichitate si pînă tîrziu în evul mediu, la curtile celor puternici, ca divertisment în clipele de deconectare. În existenta unor astfel de poeti, mai ales în perioada comunistă, la noi, dar si în prezent, cînd lumea nu se mai arată interesată de actul de creatie pură, în general, ci de un soi de ghiveci inestetic în care tot ce iese de pe teavă se numeste artă, a apărut lehamitea din care, evident, se naste inhibitia si atrofierea dorintei de a scrie si de a se manifesta astfel. Unii poeti trăiesc poezia în propria lor ardere. Un exemplu paradoxal este poetul Ion Muresan, considerat unul din cei mai buni poeti români în viată, care, după debutul din 1981, a mai publicat doar o singură carte, după vreo cincisprezece ani, si aceea reluînd-o în mare parte pe prima, dar care îsi trăieste poezia for ever, iesind din regula retragerii de pe piată, totusi, fiind prezent tot timpul în viata poeziei românesti, plăcîndu-i chiar să iasă în public si să recite, de cele mai multe ori, în adevărate spectacole ce stîrnesc simpatii si aplauze. Pentru astfel de poeti debutul poate fi ori prea timpuriu ori prea tîrziu, dar evident, de fiecare dată la timp, dacă nu cumva el nu se va întîmpla niciodată sau mult după disparitia acestora, ca în cazul poetei americane Emily Dickinson, a cărei poezie a fost descoperită după aproape un secol de la scrierea ei.
           Pe la începutul deceniului opt, în presa literară din România, cînd girul iesirii în lumea poetilor, o lume mult mai respectată si mai respectabilă ca acum, girul îl dădeau Geo Dumitrescu, Stefan Augustin Doinas, Cezar Baltag sau Ana Blandiana, printre multele nume ce aspirau la gloria tipăririi, cu mare greutate, a unor poezii în paginile acelor reviste, apărea destul de rar, dar remarcabil de fiecare dată, numele poetului Dumitru Necsanu, de care multi dintre cei ce citeau atunci acele reviste nu-si mai aduc aminte. Pentru că, nu-i asa, numele netipărit se uită. Dar nu întru totul, după cum se vede, pentru că, după ani buni de tăcere, tăcere în care poetul s-a gîndit mereu la poezie, chiar dacă nu i-a asternut trupul pe hîrtie, să-l vadă si altii, Dumitru Necsanu iese cu prima sa carte pe care cei mai apropiati, cunoscîndu-i poezia, i-o asteptau. Trăind mult timp în matricea celor spuse despre poezia lui de mari poeti ca Geo Dumitrescu si Stefan Augustin Doinas, ultimul regretînd, la acea vreme, prin 1973, că nu-i poate publica în revista „Familia” un poem ca Omphalos, Dumitru Necsanu, fire neexpozitivă dar dornică să se stie că poezia pentru el reprezintă o cale tainică de aflare a lumilor de pînă la lumea în care el trăieste, sparge acum canoanele sale, în care a stat închis, si-si adună cu mare parcimonie un număr de treizeci si opt de poezii sub titlul, care l-a obsedat tot timpul, Omphalos, poem în sapte părti, aici, în această carte, într-o variantă recompusă din memorie, originalul pierzîndu-se prin diferite mîini risipitoare. Cartea apare la Editura Axa si se compune, ca într-o arhitectură de străvechi călător prin mitologii si „secoli ancestrali”, din patru etaje, gîndite pe o axiologie nocturnă, spatiu de timp, în conceptia poetului, din care poti reconstitui lumina care să pună în evidentă umbrele. Temelia acestui esafodaj îl reprezintă, evident, pietrele, nu neapărat ca structuri fizice, ci ca înmagazinări ale memoriei timpului. S-ar putea discuta, astfel, din capul locului, în poezia lui Dumitru Necsanu de o anumită litolatrie, tinînd cont de ceea ce, în fond, înseamnă în mitologia greacă cuvîntul omphalos – buric, iar prin extindere, buric al pămîntului. Dar nu aici stă esenta poemului ce dă titlul primei cărti semnată de Dumitru Necsanu, ci în adîncul unui mit ce spune că, prin acel loc din văile delphice din Hellada epocii primitive, trecea axa lumii, asa-numita „osie a universului” ce venea din cer, trecea prin mijlocul pămîntului si se pierdea iarăsi în univers, axă în jurul căreia s-au născut cele mai perene mituri ale lumii, exploatate de poeti, de la Homer pînă în zilele noastre. Unul din cele mai semnificative, în ceea ce priveste abordarea poetului nostru, este cel ce spune că Gaia, înfăsurînd în scutece foetus-ul de piatră, acel buric al pămîntului, i-l dă lui Kronos să-l mănînce în locul fiilor pe care si-i devora cu nesatiu, salvîndu-l astfel pe Zeus, născătorul, din pămîntencele pe care le poseda, de zei,  apoi semizei din care apoi s-au născut civilizatiile lumii. Totul petrecîndu-se la Delphi, cu trecerea secolelor, credinciosii au făcut din acel loc, unde se afla buricul pămîntului, tintă de pelerinaj, devenit oracolul la care veneau să afle ce se va întîmpla cu ei. Astfel a apărut acolo Templul lui Apollo, pe frontispiciul căruia era scrisă deviza supremă gnoste seauton – „cunoaste-te pe tine însuti”, în fond locul de supremă armonie, de perfectiune nu numai arhitectonică, ci de viziune a societătilor armonioase.
         Explorînd un astfel de mit, combinîndu-l cu cel al lui Oreste, ajuns la Deplhi pentru a-si găsi calea de răzbunare a tatălui, Agamemnon, ucis de Clitemnestra, cea care i-a dat viată ciudatului gigant mitologic Oreste, Dumitru Necsanu, fără a demitiza, cum se practică de regulă acum în decriptarea vechilor legende, devine si el călătorul, în drum spre Delphi, în dialog perpetuu, invocator si deloc retoric, cu pietrele în care vede omphalos-ul multiplicat în mutenii ce-i spun mai mult decît dacă i-ar răspunde la întrebări. Spune poetul că poemul Omphalos, pentru a-si induce cititorul în lumea dorită de el, a fost „scris cînd viata la Delphi era doar un abur celest”, cînd „ noaptea rupe malul luminii dar lumina e cea care se revarsă ca o binefăcătoare ablutiune”: „omphalos/ semn al aproapelui/ semn al biruintei/ (cine pe cine biruie iată-ne pîndindu-ne/ la marginea cărnii)// piatra arzînd mocnit (pielea ei de tărie/ n-o poate apăra de flacără/ dar o altă flacără decît cea/ din pieptul tău domolit de uitare/ o flacără din care izbucnesc isvoare/ dar altfel de isvoare pe care ochiul/ nu le poate seca buzele/ nu le pot atinge o/ singură dată numai/ te lasi cuprins de cuprinderea limpede/ si adevărul se mută în tine)/ suntem frati si semn al frătiei e/ carnea noastră cea de toate zilele/ de toate noptile piatră/ din piatra unui adevăr/ eu mor de boala ta de cer/ tu mori de boala mea de pămînt” (Omphalos, 1). Realitatea din care se inspiră poetul sunt „vechile cărti” care spun că „ noaptea e sîngele pietrei/ un sînge în care ne îmbăiem trupurile si/ din care trupurile noastre ies curate/ încît rămînem de fiecare dată buimăciti de atîta strălucire”. Piatra mai este „sora noastră”, care pusă în contrast cu soarele care este „fratele nostru” sau marea care este „dragostea noastră”, ori cu pămîntul care este „carnea noastră” si pasărea care este „durerea noastră”, precum cuvîntul care este „sîngele nostru”, găsim, astfel elementele ce compun o călătorie ce nu se va termina niciodată, pentru că judecati „suntem atît de vinovati încît/ aceasta este adevărata noastră biruintă”, dar, evident, trebuind să „dăm mărturie pentru vinovătia” unei clipe sau a unei flori” si nu oricine, în final, dă mărturie, ci piatra „pentru/ vinovătia noastră cea de toate zilele/ dar pentru piatră cine dă mărturie/ la vinovătia pietrei cine e martor” (Omphalos, 2). O astfel de falsă retorică, uneori patetică, alteori filială, dar de fiecare dată distantă, îl ajută pe Dumitru Necsanu în constructii poetice în care nimic nu este în plus, nimic nu este în minus. O astfel de elaborare cerebrală pare a fi din capul locului principala caracteristică a poeziei scrisă de acest poet. Totul în acest poem ce dă titlul cărtii, ca de altfel în toată cartea, este privit prin spectrul timpului care se „scurge încet” pe „obrazul livid al noptii”. Referintele la disperarea lui Oreste, care poate fi si a poetului de acum, sunt spuse subtil si în aceeasi falsă retorică.” „al cui sunt/ doamne cui pot închina moartea/ si învierea mea (tu taci ca o amintire/ rozi ca o amintire si/ sîngele mi se întunecă/ de atîta amintire) (Idem, 3). Pentru că durerea vine pe un fond de înspăimîntare: „înspăimîntat strig mi-e foame de venin/ de orgoliu si noapte” (Idem, 4). Si în călătoria lui, poetul îsi amestecă, cu aceeasi durere, „carnea si sufletul cu tine/ pustie/ piatră pe piatră călcînd” (Idem, 5). Si peste toate „tăcerea este mai istovitoare decît/ singurătatea” (Idem, 6). Dar în viziunea poetului nostru si sufletul este de piatră, pentru că „spun/ vechile cărti/ că anotimpul se scurge încet/ pînă la craniul paserii ce l-a zămislit doar/ ca să se stie că noaptea rupe malul luminii iar/ lumina/ e cea care se revarsă/ ca o binefăcătoare ablutiune” (Idem, 7). Si astfel călătoria spre Delphi, adusă în fata cititorului în addenda cărtii, hărăzită ca lui „Orest să mă spăl de păcate”, desi se parcurge, poetului nu-i este dat să o încheie cum ar fi dorit, ci spunînd într-o: „qvadrică a unui print ucis pe o anume cîmpie din istoria ochiului – dar eu n-am ajuns n-am ajuns n-am ajuns// si drumul meu/ spre Delphi/ s-a oprit/ aici” (Călătoria spre Delphi).
          Celelalte două sectiuni ale cărtii – „Prima noapte” si „A doua noapte” – sînt gîndite în completarea acestui parcurs mitizant, cu fragmente poetice ce lămuresc cititorul nu numai în privinta talentului deosebit al poetului nostru, ci si asupra fondului cărtii, dens si plin de poezie autentică.
           Poezia lui Dumitru Necsanu, scrisă cu ani în urmă, era atipică fată de poezia de atunci, asa cum este atipică în momentul publicării primei cărti fată de poezia ce se scrie si se publică acum. Nu acest lucru este important, ci faptul că poezia lui Dumitru Necsanu rezistă la lectură, pare proaspătă si cu amprente vădit personale. Evitarea mijloacelor artistice si de limbaj comune este si în prezent pentru Dumitru Necsanu o conditie prioritară pentru a scrie poezie asa cum crede că aceasta ar putea rezista timpului. Si această primă carte confirmă că poezia lui a învins erodarea pe care timpul o face asupra poeziei multor poeti.