Debuturi

                                                      ROXANA EICHEL – CINE SCRIE MĂSTILE

             
        Există debutanti care trec neobservati de critica literară si asta îi face ori discreti sau parcimoniosi cu viata lor publică, ori mereu vesnic debutanti, fără să se implice în vreun fel în destinul lor literar. Este foarte adevărat că viata noastră literară nu mai este atît de atractivă ca acum douăzeci de ani, să spunem, cînd locul cîstigat în rîndul scriitorilor era o adevărată victorie. Acum, acest loc este uneori extrem de usor de cîstigat sau, dacă nu este rîvnit, devine un soi de tintă predilectă pentru unii dintre cei care vin, de regulă imaginîndu-se că acolo, în  forul breslei scriitorilor, se petrec tot soiul de învîrteli din banii publici. Or acest lucru nu este posibil, asa cum este posibilă în imaginatia lor izvorîtă dintr-o nemultumire firească. În fine, nu despre acesti debutanti vorbim aici, ci despre aceia a căror discretie stîrneste interesul celor ce caută poezia peste tot unde ea ar putea exista. Si astfel, prin diferite concursuri literare de traditie deja, urma lor este depistată, pentru că oricît de discreti ar fi, tentatia cărtii tipărite apare si acolo unde ea pare a nu fi o dorintă expresă. Astfel, prin Concursul National de Poezie „Porni Luceafărul…”, acum doi ani am descoperit, printre alti debutanti, o poetă despre care nu stiam nimic. I s-a acordat premiul editurii Parnas din Iasi, care, în 2004, fără să o cunoască, i-a publicat primul volum – Cine scrie măstile –, poeta fiind invitată la Botosani să-si lanseze cartea, asa cum s-a procedat si cu alti debutanti care au publicat cărtile prin acest concurs. Însă, evident, poeta nu a venit, ceea ce confirmă teoria mea că unor poeti le este indiferent contactul cu lumea, cu cititorii, confratii, lumea lor fiind a poeziei pe care o scriu si prin care îsi descarcă stările trăite în spirit poetic.
          De altfel, Roxana Eichel, că despre ea este vorba, n-a dat nici un semn nici după ce si-a primit cartea. Ceea ce spune altceva despre felul ei de-a se bucura. În fine, nu despre asta este vorba, ci despre poezia scrisă de ea, o poezie care ar îndreptăti-o să iasă în arenă, să se facă vie, existentă. Dar se pare că poeta preferă asa cum spune în chiar primul poem  al cărtii sale de debut, să-si ucidă poemele: „mă joc în fiecare zi de-a moartea poemelor, de-a/ moartea actritelor/ cu vînzătorii de iluzii/ (numele lor de scenă: cavalerii meselor poeziei)/ repetăm muzical, obsedant/ starea de gratie zugrăvită pe peretii gărilor// înaintea sosirilor, înaintea plecărilor/ exersăm zîmbete de măsti, încercăm să răstignim pluralul pe masă/ unde fată în fată cu tine (doar nu credeai că vorbeam singură)/ învăt atît de bine să fiu altcineva-eu/ stau la masă cu femeile tale printre coji de banană/ foi cu tăieturi (făcute de tine, bineînteles) fulgii porumbeilor de manual/ le compun noi ronduri, le scriu noi priviri de păpusă de sticlă/ toate au ochii mei, părul ondulat si pistolul la centură/ spune-mi acum, în căldura gloantelor sărutărilor cu colti,/ cum ai să le mai întinzi pe fata de masă pătată de sînge si versuri,/ cum ai să mai recunosti printre ele, /cum ai să afli cine scrie măstile// ne jucăm în fiecare zi de-a eu aici, pe foaie/ incredibilă noi, Femeia…”. Pare a fi totul o joacă, într-o dedublare din care poeta îsi redescoperă o existentă căreia nu i-ar da prea mari sanse, cea a poetei, fată de cea a actritei în care rolurile se succed pe acelasi destin. Discursul foarte limpede uneori scapă aluviunilor din care poeta iese într-un final nu ostenită, ci gata să o ia de la capăt „invincibile defeat”: „spînzurată de tavanul alb, cu unghiile rupte./ mă dor ochii de atîta lumină cîtă se decojeste/ din trupul ei încă suficient de cald cît să adăpostească/ sufletul unor litere ce-i vor parcurge în curînd pulpele în jos,/ îndreptîndu-se spre buzele mele-toti lăsăm cîte un testament” (poezia lui „nu” era…). Dintr-o negatie se naste astfel un alt loc în care poezia renaste dintr-o magmă indefinibilă. Probabil Roxana Eichel frecventează cercurile unor poeti dintr-o alt fel de receptare a lumii din jur, sub efectele unor spectre ce izolează o astfel de lume poetică de o altă lume poetică existentă. Nimic nu este contactabil în poezia ei, nimic nu aduce aminte de o traditie a poeziei spre care se îndreaptă, totul pare a fi nou, inventat, totusi, pe acelasi limbaj, altfel fezandat: „îmi voi fi propria destrămare/ propria resorbtie în eul neslefuit/ îmi voi înghiti vorbele suculente pînă ce/ nodurile durerii se vor ghemui în mine/ ca niste caiere de lînă aspră./ toarse de niste brate bătrîne/ (nu stiu ale cui, asa că las paranteza deschisă/ aviz amatorilor/ lîna cenusie îmi zgîrîie pielea/ umerii înrositi mi se înfig în golul prezentului –/ deja –/ îmi voi desira rochia de lînă/ si-o voi croseta din nou/ pe dinlăuntrul meu/ o voi îmbrăca” (destrămare cu paranteza deschisă). Este evident că poeta se implică în fondul poemelor după ce le scrie, astfel titlurile sînt puse după ce acestea au fost definitivate. Se poate, prin urmare, ca dicteul automat să joace un rol prim pe fondul unei inspiratii debordante. Poeta are talent si dovedeste o experientă mai mult decît suficientă în asezarea în pagină a fondului si formelor poemului. Dar chiar poeta ne convinge despre aceste lucruri într-un scurt poem: „pradă betiei cuvintelor/ las versul să/ mă reproducă denaturat –/ document apocrif…/ înainte de a putea/ să deschid ochelarii/ de trezire/ sîntem mii…” (document apocrif). Ceea ce este demn de remarcat la Roxana Eichel este simplitatea unor poeme, claritatea discursului si sfericitatea textelor care, toate la un loc, dau caracteristica acestei debutante. Alteori banalitătile vin să ne convingă de faptul că în cartea pe care o analizăm aici sînt adunate si poeme mai vechi, dintr-o altfel de întelegere a stărilor poetice, cînd naivitătile se conjugau cu privirile meditative, sobre: „nu e vina ta/ „fluturele” nu e masca larvei,/ ci a patru vocale si cinci consoane./ nu aspiratia, ci adevărul./ nu sensul, ci litera./ nu ochiul, ci piatra.// dragostea, prin însesi/ silabele ei de pe toate meridianele/ prin esenta ei inflamabilă/ nu-mi dă voie să/ exfoliez versul lui Aragon// nu e vina ta” (il n’y a pas d’amour heureux). În alte cazuri poemele scurte devin antologice si fac din Roxana Eichel o adevărată poetă cu reale sanse de top: „noi doi/ doar umbra stelei pe-o vertebră-adăposteam/ demult, cînd sopteam graffitti-uri peste nori…/ însă acum-cerc singuratic, duhuri rele,/ noi înfrînti, perfect reci/ pictati pe umbra stelei” (umbra stelei). Poeta scrie fără complexe, probabil si din prejudecata că nu o vor interesa vreodată părerile altora, ci simpla enuntare pentru sine e poemelor pare a fi suficientă pentru a se linisti sau nelinisti: „m-am acreditat/ ca disciplinat/ exponat de muzeu/ care seara după cină/ practică/ acte de caritate/ pentru stolul tău/ de trotuare craniene” (carieră).
          Analizată în contextul ultimilor debutanti, poezia Roxanei Eichel pare a fi dintr-o vîrstă mai matură, mai asezată în altfel de comunicare si trăire. Obsesiile ei nu sînt si ale confratilor care duc poezia spre o formulă uneori scandaloasă pentru pudibonzi, dar sondînd zone pe unde originalitatea mai are ceva rezerve credibile, alteori la limita în care poezia se desparte de orice formă estetică în folosul unei comunicări aparent ezoterice. Temele ei nu sînt nici măcar aluziv sexuale, autobiografice, de atitudine sau de repros ori lamentatie. Poeta nu cunoaste nici stările elegiace, dar asta nu înseamnă că se apropie de o frigiditate ideatică, asa cum ne-ar lăsa să credem citind unele poeme. „…despre oboseala de a asculta mereu un refren de dincolo/ din oase din turnul babel din hotarul libertătii/ despre încercarea de a privi oglinda care nu seamănă/ cu mine ci doar cu sunetul pianului auzit/ din nirvana – o cameră largă unde distanta înseamnă dragoste// audiez refrenul cearcănelor la pian,/ îmi ascult copiii nenăscuti în oglindă/ la nesfîrsit (poem). Nu se simte din poezia Roxanei Eichel dorinta de-a rupe tiparele, dar se poate vedea foarte clar că stie ceea ce face si că arealul poeziei în care există si poezia ei îi este unul familiar. Rămîne doar să se arate, să se afirme si printr-o prezentă în viata literară. Si cum trăieste la Bucuresti, unde frămîntările cenacliere sînt în mare fierbere, are de ales, dacă nu cumva a si ales, să ignore tot ce înseamnă o astfel de viată din care, probabil, a aflat, nu iesi prea multumit, ci mai curînd sifonat.
   Cine  scrie măstile este cartea unei poete discrete, care confirmă încă o dată că juriile concursurilor literare nu gresesc si promovează valori autentice, acolo unde există seriozitate si nu primează prejudecata si părerea că lumea se termină odată cu noi, dar nici nu începe o dată cu ei.