Debuturi

                                     OLGA STEFAN – TOATE CEASURILE

        

       Am mai scris la această rubrică despre precocitatea unor poete – Andreea Novac, Cosmina Morosan –, ale căror debuturi editoriale au atras atentia, fie în mod negativ, ca în cazul Andreei Novac, a cărei carte a fost stricată de editor, făcînd ca poezia acesteia să se piardă într-un ghiveci ca de revistă, fie în mod cu totul exceptional, cum a fost debutul Cosminei Morosan, despre care am scris chiar în numărul trecut.
 Tot la Editura Vinea, ca si Cosmina Morosan, debutează o altă elevă, Olga Stefan, care de la vîrsta de opt ani a luat toate premiile posibile si nu doar conjunctural, ci pe merit. Chiar dacă n-am privit cu ochi buni debuturile precoce, de pe băncile scolii, considerîndu-le un fel de intrare în patul conjugal înaintea vîrstei majoratului, poezia, de altfel, fiind, pînă mai ieri, o treabă bărbătească, în cazul celor două poete, Cosmina Morosan si Olga Stefan, pot spune că a trebuit să-mi schimb convingerile si să spun că aceste poete au debutat matur, convingător, la timp. Totul este ca ele să continue la fel, să crească de la o carte la alta. Dacă unii poeti debutează timpuriu cu cărti cu care mai tîrziu le va fi rusine, si exemplele sînt nenumărate, aceste două cărti ale poetelor amintite mai sus vor sta în picioare si peste ani, pentru că sînt extrem de bine scrise si degajă o maturitate deplină sustinută de o stiintă perfectă a scrierii poeziei. Acest lucru se datorează si unui juriu foarte exigent care legitimează astfel de aparitii. Mă întreb cum de Editura Cartea Românească, la concursul de debut organizat pentru anul în curs, nu a putut scoate nici o carte în fată. Se pare că Nicolae Tone oferă ori mai multă încredere, ori este mai des în mijlocul tinerilor si le oferă spatiu generos de publicare, ori tinerii talentati nu se duc la editura Uniunii Scriitorilor din circumspectii nu prea greu de ghicit, desi conditiile de editare de acolo si mai ales de difuzare sînt net superioare celor oferite de Editura Vinea. Sînt doar supozitii izvorîte din realităti deja cunoscute.
 Un talent evident cum este cel pe care-l are Olga Stefan, care debutează cu cartea toate ceasurile, la Editura Vinea, în 2006, ar trebui subit să atragă atentia criticii literare si urmările să se vadă imediat. Mult mai solidă în constructiile poematice decît Cosmina Muresan, Olga Stefan, născută în 1988 la Hunedoara, elevă în clasa XII-a, cu un palmares impresionant de premii, se apropie mai mult de poezia confesiv-autobiografică, redescoperind cheful narativ-liric al optzecistilor din care, se pare, poeta îsi trage sevele. Ea nu experimentează atît de mult ca mai tînăra ei colegă de la Cîmpulung Moldovenesc, Cosmina Morosan, ci intră în constructia poemelor cu un material epic viguros, elaborînd texte păstoase, suculente, în care dragostea primează, filtrată printr-o sensibilitate aparte. De altfel cartea, desi străbătută de un filon erotic bine temperat si exprimat, se încheie cu exceptionalul poem de dragoste (24.o6:el) din care citez primele două fragmente: „dar tu n-ai de unde să stii. tu stii cum vin si pleacă/ trenurile personale. tu stii cum se lipesc hainele groase/ de membrele copiilor fără adăpost.// încă nu porti inima mea/ si încă nu respiri cu plămînii mei.”(*) „tristetea orasului e numai o căptuseală ruptă/ pentru dragostea noastră/ o stim si o simtim( cu rusine. în rîpile vietilor noastre de rufe prespălate/ toată frumusetea îsi pierde echilibrul. ce-o să facem/ unul pentru altul? de-acum sentimentele seamănă bine cu niste/ amintiri viu colorate. nuantele sînt perfide, călin/ si noi trăim pe zidul amintirii ca două grafittiuri/ scuipate de acelasi tub”. Limpezimea discursului tine, după cum bine se vede, de o frazare normală, într-o topică cerută de regulile sintaxei si mai putin de cele ale prolixitătii si ambiguitătilor de tot felul de care este plină poezia postmodernă.
 Construită cu spatii mari, ca un cartier select în care parcurile sînt gîndite ca adevărati plămîni care să oxigeneze miile de apartamente locuite de tot felul de oameni, cartea Olgăi Stefan se distinge de celelalte cărti ale confratilor ei, multe continînd texte adunate cu furca între două coperte, fără structuri care să identifice o idee de carte si nu una de antologie de texte. Cele sase sectiuni ale cărtii urmează un fir logic, chiar dacă impresia generală este aceea a smulgerii textelor din folderele unor calculatoare, de pe blog-urile sau site-urile cluburilor internautice. Citind astfel cartea, treci cu usurintă peste eventuala artificialitate a textelor, ele degajînd totusi căldura textelor scrise de mînă pe coala albă de hîrtie. Simti cum din pagina cărtii poezia respiră, ti se lipeste de ochi, de suflet, de inimă si nu te lasă absent, te obligă să o trăiesti – ceea ce nu este de loc putin lucru: „ce-ai păstrat demian din hîrtiile pe care maică-ta făcea/ calcule eronate? toată familia credea că vei umple primul/ mormîntul acela confort 1 uscat si primitor ca un pat de femeie./ ai păstrat, demian, culoarea cifrelor convertite-n pomeni si/ parastase. ai păstrat umbrele rubedeniilor voastre scăpătate./ le scoti din jobenul singurătătii si te privesti în oglindă”(bitter times (info),1). De altfel întreagă primă sectiune – bitter –, cu motouri din Andrei Makine si T.S. Eliot, degajă o stare trăită între thanatosul conjunctural si erosul confesiv-declarativ: „agorafobie. spaima de mers singură prin pietele deschise sub pielitele străzilor ale/ pleoapelor tale. mîinile înghetate caută disperarea aripii de pasăre jumulită./ nu va curge sînge din tine, demian, ci melasă. îmi ascund sexul cu palma. uneori arăt ca păpusile tale indecente crăcănate. acum arăt ca o nimfă/ de grădină. în hunedoara/ praful e o palmă care ascunde sexul de prostituată al fericirii”(bitter sexuality). Personaje ca „demian” sau, în unele cazuri, „dem” sau „călin” sînt pretexte ale unei iubiri ori reale ori fictionale, dar trăită la maximă intensitate si la o luciditate care frizează nimfomania sau, paradoxal, frigiditatea.
 Cea de a doua sectiune a cărtii – no surprise. hd clisee – este declarat autobiografică:” este vorba aici despre mine. despre senzatia stranie/ că la orice atingere mîinile mele se lipesc de un zid grunjos/ si umed./ încet încet fiecare deget în parte/ devine o creatură independentă/ un vierme neadormit// neprimitor ca un perete de pesteră/ corpul tău îmi respinge căldura”(refugii (1). De altfel acelasi lucru se petrece si în cea de a treia sectiune a cărtii – „fier vechi. capcane & inimi ciudate” –, unde cuvintele sînt extrem de explicite si nu doresc să ascundă nimic, ci doar să transmită o stare extrem de puternică si trăită la arderi totale. Aici poeta se apropie mai mult de prietenii ei („întind/ plase si capcane în calea prietenilor mei”) , cu scopuri vădit izvorîte din nefericirile trăite („nefericirile mele spuse si răspuse îi opresc/ într-o căldare slinoasă de femeie lenesă”). Portretizările, din doar cîteva tuse, sugerate, sînt mai identitare si mai expresive decît alte descrieri largi, pletorice găsite în alte cărti. Aici „anorexia” si „dragostea” par să coabiteze; totusi poetei plăcîndu-i doar „manechinele din plastic si armătură de fier”, dezvăluind un vag hedonism de fată singură care constată că „mîinile înfiorător de urîte si eu/ învătată cu propriul corp ca o păpusă cu încheieturile mobile”.
 Personajului „demian” i se consacră a patra sectiune a cărtii, iar motourile nu sînt din congenerii de aproape sau de aiurea ci din Paul Eluard si Sylvia Plath, poeti din care oricînd se pot naste alti poeti. Se pare că „demian” este extras de pe site-ul „www.googlism.com”, evident, unul imaginar, în asa fel ca definitiile în engleză cu care începe poemul care-i poartă numele să arate ca o accesare pe internet. Nu însă si mai departe, pentru că poemul, este unul foarte frumos si extrem de limpede, cum de altfel sînt toate poemele din această carte: „acesta este gustul tău demn/ gustul salivei tale acide gustul urmelor de grăsime/ de pe degetele unse cu resturile prînzului îndeajuns de sătios ca să te tină/ sătul o seară întreagă/ acesta este gustul unghiilor pe care nu le mai rozi si gustul tuturor/ trupurilor pe care le-ai cunoscut/ elastic si pal/ mirosind a grabă.” El, acest „demian” este de fapt în mai multe exemplare, desi acelasi, pentru că poeta tine să ni-l prezinte si în pielea „ultimului demian”: „soarele roz ca un sfîrc decupat dintr-o poză obscenă/ mă face să par mai fericită decît sînt. moartă de somn si foarte vie în visele astea cu tine schilodesc/ toate păsările care cad din cuib înainte de vreme. ce mai faci, dem?/ ce mai zici dem? cît mai avem de stat asa, dem – cu părul înnodat de bîrnele dintre noi si mîinile împletite ca niste figuri din plastilină” – ceva destul de fără suflet, descriptiv, dar real!.
 Sectiunea care dă si titlul cărtii – toate ceasurile – ne descumpăneste oarecum pe noi ca lectori care descoperisem în poetă o femeie cu sentimente adevărate si trăiri carnale de voluptăti provocatoare si ne face să ne întrebăm cine este cu adevărat Olga Stefan. Ea spune: „nu sînt o femeie adevărată. sînt doar o palidă/ imitatie. un pandantiv la gîtul tigăncilor de mătase./ am în suflet lacăte si spatii închise. port lacrimile din tus/ ale manechinelor dior si zîmbetul dilatat al lui pierrot” si asa mai departe. S-ar putea depista un usor hermafrodism, dintr-o astfel de portretizare. Dar, în fond, realitatea se lasă descoperită si din spatele unor astfel de induceri în eroare, tocmai pentru a ne provoca la o participare mai atentă a lecturii. În această sectiune poeta se apropie cel mai mult de o congeneră, editată de tot de Nicolae Tone, Rita Chirian, unde confesiunea, ascunderea în alter ego-uri dar si asezarea într-un spatiu poematic palpabil sînt mai mult decît evidente si caracteristice.
 corpul, din care am citat la începutul acestui articol, acele fragmente de poem de dragoste, se sprijină si pe un moto din acelasi Eliot, de unde atmosfera poetică pare a fi împrumutată cu puterea unei asimilări si rafinări maxime. „Tara pustie” a Olgăi Stefan este „trecerea”, care are trei culoare: „tunelul”, „bittertimes lost”, „aproape”. Constructia acestei sectiuni demonstrează încă o dată stiinta pe care poeta, desi foarte tînără, o are în privinta scrierii poemelor ample, de substantă, viguroase, bărbătesti, as putea spune.
 Iată încă un debut care ne confirmă că din urmă vin poeti cu adevărat talentati, putini ce-i drept, care acoperă imensa zgură a celor ce ies de sub teascuri direct în anonimatul etern.