Debuturi

                                 ANDREI RUSE – BLACK JOB

             Andrei Ruse este si după poemele din prima sa carte – Black job, Editura Vinea, 2007 – un bucurestean tipic. Născut în Bucuresti, notatiile sale poetice nu depăsesc arealul în care se miscă, explorînd, în schimb, în propriul suflet cu migala celui ce stie că de acolo poate scoate ceea ce crede că ar putea interesa si pe altii. Crescut la scoala internautilor, pe bloguri colective ca sketche sau colaborînd la proiecte multimedia cum ar fi andreiruse.xhost.ro, videopoeme.ablog.ro, dar si apărînd în reviste online ca „EgoPHobia”, Andrei Ruse îsi face o fisă bio-bibliografică de android si mai putin de pămîntean, desi poezia pe care o scrie este destul de terestră. Tapînd usor, de la început, el ne impresionează cu un preambul la cartea sa de debut, care se intitulează, tot în spirit calculatortistic, să-i spun asa, de site, „c.ocaine” – în fond un simplu calambur, asa cum doreste, prin scrisul său, să ne obisnuiască, într-un fel sau altul, cu ludicul textelor sale, desi multe dintre ele ating chiar grila lirică a elegiacului: „mic dejun obisnuit/ cu sticksuri si cola// eu si cîtiva sobolani/ ne uităm la reclame/ pe un ecran imens modern/ la capătul victoriei// mă enervează faptul că mă gîndesc la tine/ tocmai acum/ mă simt bolnav ca de ceva incurabil si groaznic/ ceva care îmi roade fiecare celulă/ pe rînd// si mă urăsc//ce vor întelege oamenii ăstia din noi, c.” Astfel, putem observa si o usoară retorică, din care poetul nostru încearcă să fugă printr-un soi de nonsalantă lenesă, comodă, de tip american; chiar si imaginea cu sobolanii vine parcă din textele poetilor americani. Însă Andrei Ruse nu are nimic comun cu acestia, el mai curînd explorează si degajă în jurul lui aerul dîmbovitean readus în poezia noastră, de la Caragiale, tatăl si fiul, Macedonski si Minulescu, la Mircea Cărtărescu si Florin Iaru.
 De la început Andrei Ruse este un constatativ: „dumnezeu se uită la mine si se cucereste/ stii claudia eu nu sunt inocent desi poezia/ mă schimbă uneori// în fiecare dimineată am oasele prea lovite// în fiecare dimineată/ desi am reînvătat să dorm/ sunt sec/ rămîne ca o pată acel cols al mintii/ unde obisnuiam să fiu/ să desenez tot delul de proiecte de case” (I. martie, 2). Dar si confesiv: „dacă adorm mîine nu va mai fi// mai bine întorc peretii pe dos/ să caut cărămida lipsă/ sau răstorn patul să văd dacă există vreo parte/ să iau doar pernele în brate// voi privi tavanul si mă voi confesa// voi lăsa toate fantomele pe hol/ apoi/ voi da drumul la radio/ să pot auzi oamenii cum trăiesc fără c.// voi lua un tricou vechi/ mă voi opri chiar/ la clipa cînd îl voi trage peste ochi/ că atunci cînd mă voi îmbrăca nu va mai fi/ nimeni/ care să-mi aranjeze gulerul si visele/ mă voi forta să-mi amintesc doar de momentele/ cînd ne uram/ si ne chinuiam să nu ne luăm în brate/ desi stingeam lumina” (I. martie, 1). De fapt prima parte a cărtii pare a fi un jurnal ce cuprinde lunile martie, aprilie, iunie si noiembrie, un jurnal cu c. (în realitate, claudia), căreia poetul i se adresează, îi spune, în fond, tot ceea ce trăieste, chiar dacă nu tot timpul se face trimitere la ea. În fond preambulul cărtii încadrează perfect întreg jurnalul, si starea de sevraj, atunci cînd c. nu este, se face vizibil simtită: „tu nu esti nicăieri// e prea multă liniste/ pînă si dumnezeu se abtine/ de la vreun strănut/ imperfect/ care să-mi clatine ateismul// stau cu mîinile la spate/ cu capul lăsat/ si am impresia că mă întind sau că plîng prin/ mîini/ totuna// mă doare pipetul în general/ nu stiu dacă de la tigări/ sau de la faptul că-mi stă ceva pe suflet/ coastele-s parcă un pic înăuntru/ deformate/ lipsă de caalciu sau de tine/ n-am stat să calculez” (III. iunie, 10). Ca în partea finală, în IV. noiembrie & more, 14. singing for the lonely, să aflăm că singurătatea îi atinge chiar si pe androizii de tip Ruse: „singurătatea e o stare de descompunere/ părul devine altcineva/ nasul altcineva ochii/ mîna dreaptă mîna stîngă//devii o formă de bucăti/ fără nume/ fără un sens conturat pe post de superglue// impresia e întotdeauna că într-un moment/ vei crăpa brusc în toate miimile-astea străine/ o explozie scurtă/ inevitabilă în constiinta în care/ fiecare gînd e o persoană în care/ fiecare gînd e o persoană pe care nu stii/ de unde o cunosti”. Usurinta cu care spune toate aceste lucruri îi asigură lui Andrei Ruse un confort al exprimării directe, fără prea multe supravegheri de cenzură interioară. De fapt nici nu se pune problema, cel putin pînă aici, de asa ceva.
 În The city, ca un veritabil rocker sau raper, Andrei Ruse se desprinde de aerul dîmbovitean, dar păstrîndu-si-l în piept, pentru a intra într-un alt areal întru a ne reaminti de altă lume. Chiar si ritmurile duc spre acolo: „mai leagă-ti o zi de gît/ încă o noapte// esti nebun omule// hai lasă dictatorii/ manualele de istorie/ cu mine la un jeam beam/ la un jimi hendrix/ lasă mîinile să fie crengi nu rădăcini/ si pusca descărcată// dă-o-n mă-sa de privatizare/ dă-o-n mă-sa de globalizare/ nu e nici un tab pe stradă în seara asta/ nici un tanc nu se plimbă prin junglă/ nimeni n-a apărat nimic// toti au murit prosti/ pe frontul dintre petrol si un vis rock’n’roll/ iar biblioteca asta e plină de coperte prăfuite/ semnate de idoli mahmuri/ care dansează blues prin sîngele meu// moartea nu va veni să-ti spună/ că te întelege”. Simti aproape, citind, ritmurile raperilor de pe undeva de prin metrourile newyorkeze sau mahalalele bucurestene, calchiate si ele, în ultima vreme, după cele de aiurea. Nu lipsesc de aici nici aurolacii, cum este Daniel, din punga căruia a tras si poetul nostru, dacă ar fi să ne luăm după confesiunile sale, cum de altfel nu lipsesc nici imperative de tipul „noi tre’ să fugim în irlanda”, ori atmosfere de tipul: „toată lumea începe ceva si nu stie/ si e o transpiratie pe străzile-astea goale/ care tine în aer un parfum de cămilă”, ori atmosferă tipic bucuresteană: „5 dimineata. giulesti// destul de frig/ destul de beznă/ lîngă statie/ cîteva umbre se amestecă cu gardurile cimitirului/ cîtiva oameni în capătul refugiului/ si numai dumnezeu stie care sunt vii”, iar poemul „mi-am îngripat cîinele azi” defineste cum nu se poate mai bine imaginea unui bucurestean legat de o fiintă pe care cei mai multi, în starea în care se află, o abandonează – mila si datoria, aproape crestinesti, desi poetul nostru se declară ateu mai peste tot pe unde apucă să dea de Dumnezeu sau de existenta acestuia: „nu m-am grăbit/ m-am dus la 5 la non stop să-mi iau un lucky// pe stradă nu era nimeni/ primul tramvai se tîra din depou si mirosea a fier/ iar semafoarele mergeau degeaba// prietenul meu zăcea linistit/ aproape zîmbea/ dar era atît de teapăn că-mi tremurau mie dintii/ si-mi doream să-i miros moartea/ dar era prea frig/ si abia-mi simteam aburii respiratiei sau fumul/ pe fată// l-am tras în spatele curtii cum as fi cărat un betiv/ într-un loc unde să-i fie bine// am luat lopata mi-am aprins o tigară/ si-am început să sap/ să-i povestesc tot felul de lucruri neinteresante/ ca să nu se plictisească// toti dormeau/ eu intram adînc în pămînt/ si dacă mă opream să-mi sterg/ transpiratia de pe frunte/ simteam că prind rădăcini/ iar prietenul meu mi-era tot mai străin/ si nu mă ajuta cu nimic// nu stiam niciun ritual/ niciun obicei de-al nostru/ l-am tras în groapă ca pe un obiect vechi/ la care ai tinut odată si cînd îl arunci în cos/ ai totusi grijă să nu se spargă/ sau să se zgîrie pe undeva// l-am asezat bine/ să nu fie înghesuit/ mi-am aprins altă tigară/ si-am început s-arunc pămîntul”. Mihail Gălătanu, care face postfata cărtii, aseamănă textul de mai sus cu Moartea căprioarei. Dacă ar fi să analizăm elementele comune, singurul care ar rezista aici, în această comparatie, ar fi moartea, celelalte sentimente sau stări tin de specificitatea trăirilor celor două personaje, unul deja canonic, altul doar schitat, în fata „vietătii care a murit”, de care cei doi se simt la fel de legat: unul, în peisajul feeric al pădurii, la susurul unui izvor, altul, în preajma unui maidanez, în incinta unui cartier bucurestean, cu non-stop de la care poetul îsi ia lucky, nu mîncarea, cartier plin, de altfel, de astfel de „prieteni”. Asemănarea postfatatorului este fortată, dar trăirile, evident, pot fi asemănătoare, numai că trebuie să se tină cont că la Nicolae Labis este vorba de asistarea la un braconaj, în timp ce la Andrei Ruse la rezultatul deja consumat al unui act de ecarisaj sau hinghereală.
 De altfel, poetul spune: „eu sunt orasul/ sunt teama si fuga/ jegul pe care ei îl aruncă lîngă cosurile rebu/ claxoanele infecte/si/ orologiul din care îsi fac statui peste statui/ istorii peste istorii/ si idoli de rahat” – imagine de altfel corectă a unui oras ca Bucurestiul care nu mai reuseste să creeze nici măcar imaginile pe care cîndva le vedea Mircea Cărtărescu si erau chiar atrăgătoare. Acum se poate vedea o decadentă frustă, sinceră, transpusă corect de fidelitatea unui poet care nu alege doar florile de la Fîntîni, ori cele din Cismigiu sau imaginile de pe altă lume din Primăverii, ori din noile cartiere din Pipera, ci cu totul si cu totul alte imagini de un real frapant. De aceea, Andrei Ruse cucereste lectorul, fată de multi colegi de generatie, care, unii, ori mimează de pe culoarele bukowskyene, altii, de prin vecinătătile nănestene ale espopitului venit din nord în Pantelimon, ori din tolbele Familiei Popescu sau poemele vechi si nouă ale Ivănescului sibian.
 Fast food-urile, care încheie cartea în mod fericit, dar oarecum pesimist, intră si ele în tonul dîmbovitean al discursului poetic: „la înmormîntări oamenii sunt bucăti de carne/ care apar si dispar/ mîinile prietenilor pe umeri/ sunt bucăti de carne pe alte bucăti de carne”. Andrei Ruse este debutantul care aduce, prin cartea sa de debut, cele mai multe imagini reale, unele de-a dreptul socante, ce devin, în context, poezie bine asezată în pagină.