Debuturi

                                      RITA CHIRIAN – SEVRAJ

        Nu multe sînt poetele ultimei generatii care, desi, ducînd o viată trepidantă sau presupus aventurieră, cu o paletă a extravagantelor existentiale destul de generoasă, să se manifeste atît de discret, fără zgomot în rîndul generatiei sale, asa cum a făcut si încă face Rita Chirian, talentată cît toate colegele sale de poezie la un loc. Dezinvoltă în discursul poetic, temperat de un patetism de foarte bună calitate, dozat cu un fals elegiac tipic poetilor moldoveni, Rita Chirian, născută Chiribută, la Botosani, în 1982, vine din urmă fără nici un complex, devansînd deja unele locuri ce păreau consolidate în arealul ocupat zgomotos-insurgent de ultima generatie din care, biologic, face parte, însă din punct de vedere creativ venind din miezul altor teme poetice, ignorînd minimalismul în folosul unui biografism tipic generatiei optzeci sau lăsînd în umbră autenticismul de import promovat de unii poeti douămiisti de altfel foarte talentati.
 De altfel, publicînd foarte putin în presa literară si cam de fiecare dată sub pseudonim, cu participări parcimonioase la concursurile literare si cam deloc pe site-urile cluburilor literare, poeta noastră, desi a participat la Concursul National de Poezie „Porni Luceafărul…”, în 2005, obtinînd premiul Editurii Princeps Edit, refuză editarea cărtii la editura care a premiat-o, pentru a iesi la Editura Vinea, cu un an mai tîrziu, unde a obtinut Marele Premiu la cea de-a XV-a editie organizată de această editură care si-a făcut un program permanent din publicarea debutantilor si a poeziei românesti contemporane. Astfel de atitudine am mai întîlnit-o la Teodor Dună si la Dan Coman, care au tinut să iasă la edituri serioase si în conditii foarte bune. Nu stiu dacă Rita Chirian a ales această cale dintr-o simplă ambitie sau din faptul că Nicolae Tzone a stiut cum s-o ademenească în teascurile ei mai bine decît Daniel Corbu, care, de altfel, scoate cărti la fel de frumoase ca ale Editurii Vinea. Dar, probabil, cum la Vinea a debutat majoritatea tinerilor poeti de azi, minus Dan Sociu, Dan Coman sau Iulia Balcanas, si Rita Chirian a vrut să intre în gasca plină de zgomote de foarte bună calitate.
 Si calitatea primei cărti contează foarte mult, asa cum Sevrajul Ritei Chirian demonstrează acest lucru. Concepută ca un Bildungspoem în mai multe părti, sectionat în trei – povestiri din orasul b., ferestre si poeme despre miura – cartea Ritei Chiribută are toate calitătile unui astfel de concept, structura poemelor ei, veritabile fragmente de viată, divulgînd pas cu pas acvest demers. Nu stiu dacă în astfel de manieră si-a gîndit poeta cartea, dar stilul adoptat, narativ-poetic, în cascadă, face ca lectura să se muleze pe această idee. Oeasul b. devine locul unor întîmplări pe care Rita le descompune, ca într-o disectie, bucată cu bucată, de la nastere pînă cînd Miura, un personaj abstract dar foarte viu, îi completează toate angoasele si trăirile. Rita scrie versuri lungi, a la Mircea Ivănescu lîngă care, probabil, la Sibiu, unde si-a ales domiciliu, învată cum epicul poate deveni poetic, liric, versuri, zic, despre „grandoarea si mizeria celor din orasul b.”. Prin urmare numai despre oras ca loc al disperărilor si trăirilor sale frustrante, ci si despre cei ce-l locuiesc, care pot avea „grandoarea” pe care Rita le-o atribuie, sau „mizeria” pe care ea le-o descoperă, poate în realitate, poate într-un imaginar ce seamănă izbitor cu realitatea care, de regulă, depăseste imaginatia: „pînă în anul acela nu se stia despre rita ca despre o posibilă/ pradă. Vînătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genti diplomat/ si zîmbeau reverentios, mă sărutau pe frunte si pe buzele lor uscate/ simteam saliva animalelor. În acelasi timp, orasul b. se scutură de mine ca un cîine ud” – asa îsi începe cartea Rita Chiribută. Sau: „întotdeauna ploua cu tot ce se nimerea, mama/ rămînea cu privirea pironită pe vreun rotocol de fum si eu ridicam la/ picioarele ei castele din toti anii în care ea ar fi putut muri si nu mă/ puteau opri decît dacă-mi promiteau destinul – un cuvînt pe care/ toti îl spuneau soptit si clinchetitor ca pe încer îngerasul meu – destinul/ se va împlini asa cum îl visase baba aceea slabă la care am mers în altă vară pe un drum de praf…”. Si un „drum de praf” pare a fi tot acest frumos poem încetosat din care transpar frumusetile unui discurs simplu, degajat, fără nici un complex sau fără vreo prejudecată. La fel si-n cealaltă parte a poemului cu povestiri din orasul b., discursul curge aluvionar, în cascade, cu destăinuiri ce par a o descărca pe Rita Chirian de angoasele adunate într-un timp scurt dar parcă infinit, dens, greu, trist: „poemul acesta e trist pentru că nu mai poate muri./ rita îl trage în carnea ei ca pe un vaccin salvator, îl inspiră ca pe/ aromele plăcute domnului, îl leagănă pe bratele ei care s-au făcut/ crengi uriase, noduroase, bătrîne. Numai noptile orasului b. i se/ înghesuie în gîtlej să-l facă în sfîrsit să tacă. Zidurile îl acoperă, iar/ oamenii zgîrie asfaltul să-i poată tine mîna umedă în ultimele clipe”. Ca locuitor consecvent al orasului natal al poetei Rita Chirian am încercat să descopăr în „orasul b.” sufocările poetei care, pare-se, a locuit în acelasi timp în cu totul alt oras. De fapt asta si vrea să spună Rita Chiribută, că fiecare locuitor al unui oras, fie el si b., are „orasul lui”, cu oamenii lui, cu întîlnirile lui, cu bucuriile lui, cu dezamăgirile lui, si, desigur cu „grandoarea si mizeriile” celor ce-l locuiesc si pe care poeta îi vizează sau chiar i-a întîlnit. Modul cum ea disecă toate detaliile, cum introspectia îi developează sufletul bucuros sau chinuit tine de puterea unui autentic talent poetic, matur de la prima carte, gîndindu-ne că la cei douăzeci si patru de ai pe care are, Rita Chirian are deja o imensă experientă de viată în spate. Nimic adolescentin în poemele ei, vag, superficial. Totul pare trăit cu intensitatea omului care arde în el fiecare clipă din care scoate imaginea unui trup acoperit cu o cămasă a lui Nessus, trup pregătit pentru retrăire altfel. Aceste experiente le vedem în alte povestiri din orasul b.. Chiar si această manieră de-a da titlul poemelor sale seamănă cu lectia învătată (sau intuită!) de la Mircea Ivănescu, pentru că discursul poetic al Ritei Chirian seamănă foarte mult, ca formă, nu ca fond, cu cel al poetului sibian:” într-o zi, orasul b va cădea în gura bestiei, spun unii./ asteaptă cu totii să fie mistuit si-si pierd fiecare zi speranta,/ desi bestia e atît de aproape că-i simt respiratia./ nu se va întîmpla niciodată asta, spun altii,/ orasul b e orasul lui dumnezeu”. O decodificare a simbolurilor, a nodurilor pe care Rita Chirian le face cu fiecare metaforă narată în fragmentele ei poematice ar putea dezvălui doar o bogată imaginatie pe un motiv banal, asa cum de cele mai multe ori este viata în orasul b.. Si chiar poate asta vrea să explice poeta noastră. Si spune: „în spatele tău creste moartea ca o cocoasă./ într-o bună zi, trupul tău va fi un zid infam din orasul b”. Si astfel imaginile ei ar trebui să devină vestigii într-un viitor al orasului b.
 ferestre pare a cuprinde mai multe variante ale aceluiasi poem. Asta doar dacă e să enumerăm poemele care au titlul „fereastră”. Dar asta probabil doar dintr-o obsesie pe care ti-o dă calculatorul care, pentru a putea intra în programele lui, îti deschide ferestre după ferestre. Nu însă aceasta a fost scopul acestor fante prin care Rita Chirian priveste din interiorul textelor ei spre lumea pe care o creează pentru a întelege lumea în care trăieste. Este un continuu lant, o joacă în care apare „el”, celălalt, care trebuie asimilat, cuprins si făcut una cu trupul textului:” si el îmi spune ce teamă absurdă de cuvintele mari ca si cum/ orice străin ti-ar intra în casă ti-ar atinge cu vîrful degetelor suprafata/ albită de praf a rafturilor celor mai ascunse întrebîndu-te/ apoi / mai mult cu degetele – cu buricele degetelor purtînd fiecare o/ cocoasă gri de jeg –, mai mult cu degetele decît cu buzele) ce naiba/ faci lumea se duce dracului…” si asa mai departe. Aici discursul capătă un altfel de dramatism, apara raportarea la celălalt, la lume, oarecum mai clar, mai explicit. Dacă ar fi ales pletorismul sau prolixitatea, astfel de texte ar fi semănat cu cele din Nicolae Magnificul, dar, nu, ele au personalizarea pe care numai Rita Chirian si-o poate asuma. Si viata poetei e simplă, din cît de complicată încearcă ea să ne-o redea: „…viata mea e simplă, simplă de tot. Copiii o învată, elementar si desuet, în primele lor zile// viata mea e simplă, simplă de tot” (ferestre). Imaginile create în astfel de poeme de Rita Chirian sînt de o poeticitate extraordinară:” orasul îsi strînge zidurile sub aripi ca pe o casă/pentru păpusi”, „peisajul stă cu capul în jos”, „orasul liliac stă la picioarele patului”, „smulge din carnea rosie a zidurilor/ firimituri pe care le înmoaie în saliva ei ca-ntr-un vin vechi”. Alte poeme debordează de o sexualitate frumos literaturizată: „Ura am crescut port la gît ca pe o cheie/ un ochi care vede totul mă văd pîndindu-mă/ rînjind ca un detectiv alb-negru vorbind cu mîna înteleaptă// u-ra! Am douăzeci si doi de ani la puterea n/ si sînul meu e astăzi mai lăsat” (primul cîntec).
 poeme despre miura sînt scrise ca într-o euforie lucidă si dedicate unui alter ego prin care lumea se apropie din realul devastator spre imaginarul încăpător, asa cum de regulă se întîmplă în literatură cu personajele care nu există decît în lumea paralelă, dar nu virtuală: „pentru că miura e frumoasă cînd e tristă/ pentru că miura nu frumoasă cînd rîde/ pentru că miura nu e frumoasă cînd e beată/ pentru că miura nu frumoasă cînd înjură/ cînd poartă ochelari”, „cînd merge pe stradă”, „cînd arată limba la vecini”, „cînd o spaimă neagră îi sare în spate”, „cînd o face pe-a desteapta”, „cînd nu stie să poate o conversatie”, „cînd stie că e frumoasă”, – mai mult decît un stoc de precepte pentru ca o astfel de fiintă să nu existe, asa cum ne face să întelegem poeta noastră. De altfel în poemul „sevraj”, si el în variantă sau alternativă, poeta spune mult mai clar despre ceea ce poate fi ea, sau sufletul ei: „în întuneric sufletul meu poate fi atît de mare că oriunde îti asezi/ palma el poate fi acolo poate palpita ca un fluture”.
 O carte de debut foarte bună, semnată de o poetă pe care o preferăm în discretie si în iesiri de acest fel. Cartea beneficiază si de o postfată foarte bună semnată de Andrei Terian.