Debuturi

                                     FLORIN CARAGIU – CATACOMBE. AICI TOTUL E VIU

                                                                                                                            Gellu DORIAN

 

         Florin Caragiu debutează în poezie la vîrsta cînd Eminescu murea. Acesta nu este, evident, un argument în ceea ce priveste valoarea poeziei sale. După ce a trecut prin labirinturile matematicii, fiind si foarte bun, ca „fost olimpic”, cum se prezintă în Cv-ul de la sfîrsitul cărtii Catacombe. Aici totul e viu, Editura Vinea, 2008, carte premiată la cea de XVII-a editie a „premiilor  vinea”, studiind si la Dortmund, cu o bursă „Tempus”, între 1993-1994, absolvind între timp si facultatea de Teologie Ortodoxă a Universitătii din Bucuresti, este acum directorul Editurii Platytera, scriind si două volume de carte religioasă  Cuviosul Ghelasie Isihastul si Antropologia Iconică. O carte de vizită destul de impresionantă pentru un debutant în poezie. Ce este curios este faptul că, desi om matur, se învîrte în cercul poetilor-elevi, cum ar fi Aida Hancer, căreia chiar îi dedică niste poeme în carte, sau în cel al altor poeti debutanti, discreti, cum ar fi Dan Cârlea sau Dana Banu. Dar nici acest lucru nu este de mirare, avînd în vedere tonul poeziei sale, absolut diferit de cel al poetilor de ultimă promotie, mai toti trecuti prin filtrele juriului Editurii Vinea.
La o primă lectură Florin  Caragiu pare a scrie o poezie a demistificării simbolurilor, în inversă abordare fată de poezia lui Daniel Turcea. Dacă la Daniel Turcea misticul venea să sugereze un metafizic evident, cu izuri orientale, la Florin Caragiu metafizicul este vizibil si expus ca pe icoanele din bisericile ortodoxe, calm, fără nerv, fără fior poetic, ca într-o relatare sugestivă a trăindului imediat. Din acest punct de vere, titlul cărtii nu este deloc sugestiv. Catacombele sunt locuri ale obscurului, din care, cu vaga îngăduintă a luminii poti descoperii pe pereti înscrisuri, sintagme, ca pe niste palimpseste versurile scrise de sute de mîini pentru ochii ce stiu să le vadă. Nici faptul că acolo, în acele, catacombe, totul e viu, de asemenea nu este înscris în fondul cărtii care are o arhitectură gîndită pe patruzeci si două de trepte pe care cobori să afli ce se ascunde acolo, în textele poetului. Urci la fel de linistit pe cît ai coborît, pentru că linistea din poeziile lui Florin Caragiu nu stîrneste fiorii pe care poezia scrisă  de congenerii lui îi evidentiază prin abordări si efecte pe cît de imediate pe atît de perisabile, dar de succes. Poezia lui Florin Caragiu aduce linistea si din acea liniste trebuie să scoti efectele care vin să se aseze abia după lectură. Este o altă abordare a poeticului, a expunerii stării poetice, mai distant, mai rece, cu luciditatea insului care trăieste pe criteriile rationalului abstract si mai putin pe cele ale literalului real. Din acest motiv poezia lui ar putea părea plicticoasă pentru unii critici literari care urmăresc în poezie doar ludicul, ironia, poanta, poezia ha-ha-ha-ului de efect imediat la public atît de frecvent mediatizată. Or la acest debutant matur, cu stiintă asupra constructiei textului poetic, lipsit total de naivităti sau de jocuri voluntare de cuvinte, nu vom găsi astfel de efecte imediate, pe cît vom da de abordări serioase, profunde, bine asezate în text, însă, cum am spus, lipsite de nerv, de acea scînteie care să le împingă mai iute în ochii cititorului. Trebuie să te înarmezi cu multă răbdare pentru a duce la bun sfîrsit lectura unei astfel de cărti, din care, la final, iesi cu un bine meritat cîstig, cel al descoperirii unui poet bine construit.
Recitind însă, pentru că unele texte te obligă la o astfel de reluare, găsesti sensibilitătile pe care la prima lecturi le-ai trecut cu vederea, găsesti textele antologice si-l poti număra pe acest debutant în rîndul celor ce merită luati în atentie. Descrierile lui sunt ca niste fresce pe care le vezi prin biserici, nu însă ca vitraliile pătrunse de lumină, ci ca acelea înghitite de ziduri din care iese lumina: „sîngele mi se prelinge în semiîntuneric/ aproape că îl pot aprinde cu un chibrit/ e acolo un mut în care încet-încet/ mă recunosc// dau să mă feresc/ cu naivitatea celui care coplesit de o lovitură/ îsi trece pentru o clipă bratul peste frunte/ ca si cum tocmai s-ar smulge din vis// strigătul mă învată să deschid gura/ usa se roteste încet/ cartea a rămas cu foile în aer/ în timp ce zidul s-a făcut deodată cald”.(I. retrăire; 1. strigătul). Asa îsi începe  Florin Caragiu cartea si si-o continuă pe aceeasi linie,  parcurgînd catacombele ca pe un  labirint ce pare a fi nu numai cel sugerat si pe copertă, al unei catacombe romane, plină de înscrisuri, de idiograme, de desene, de semne, ci chiar al cărtii lui în care suntem invitati să intrăm. Poetul spune: ” mi-ar trebui o moarte să văd/ însetarea trupului îngropat pe jumătate/ în partea neluminată a lunii”. Nouă ne sunt necesare cîteva ore de viată să observăm ce face poetul cu această carte pe care si-o dezgroapă, declarat sau nu, din acele catacombe unde „totul este viu”. Însă atunci „ cînd totul se prăbuseste în ochiul deschis/ trebuie să te simti iubit de jur-îmărejur/ fără să ai nevoie de vreo evidentă”. Noi însă avem nevoie de evidentele din care să extragem minimul efect estetic al acestui demers poematic, pentru că întreaga carte, urmărind fiecare treaptă, sectiune, să-i spun, de la prima la a patruzeci si doua, este un singur poem liniar ce tinde spre un  singur punct – acela al limpezirii credintei: indiferent în ce, în tine, în celălalt, în aproapele, în cuvînt, în cer, în fond în Dumnezeu. Dar totul altfel spus. Par a fi aceste catacombe limburi ale realului, în care poetul, trecînd fără a fi însotit de vreun alt mare înaintas, vede asezate faptele lumii în care trăieste? Este desigur mult prea mult, pentru că Florin Caragiu nu si-a gîndit cartea ca pe un „infern” în care el trăieste, ci doar ca pe o sumă de fresce pe care el le redă în manieră proprie, nu însă departe de cea bizantină, avînd în vedere aplecarea poetului spre această lume a credintei ortodoxe. Evindent, nimic nu se lasă a se face transparent, în sens religios, în cartea lui Florin Caragiu, dar metafizicul bine dozat si subtil sugerat face din poezia acestuia o altă miză decît cea întîlnită pînă acum la noii veniti. Iată, în acest sens, un text antologic din treapta a doua a cărtii, „nu se mai poate face nimic”: „mă deschizi din lăuntru ca pe o rană abia cusută/ după un joc de cioburi colorate/ nu stiu să mă apăr mă întind doar pe jos/ să aud lunecusul viorii peste urmele lui Dumnezeu// lumea stă între noi părăsită ca o minge desumflată/ sau ca o sabie cu două tăisuri ce exultă/ cînd ni se ating pometii// numele mi-a rămas pe degetul/ cu care scrii în nisip/ iertarea.
Titlurile treptelor cărtii – le numesc asa, pentru că nu sunt în realitate sectiuni, ci fragmente de poem – sînt si ele gîndite în asa fel ca pătrunderea în ele să fie asemănătoare ca într-o catacombă: „lumina din umbră”/III, „grădina” /IV, „ transcrieri” /V, „Urme”, /VI, „cioburi”, VII, „ghetto, VIII,, din care citez 1. outcast: „fără ecou gestul tău loveste/ privirile capitonate fără ecou/ nimeni nu vine la vorbitor/ în linistea acrită nu ajung/ spărgătoarele de gheată/ sub catarcta ochiului public/ schiurile alunecă fără urme/ nu întretaie nici un cuvînt/ lacrima întrebării îngheată/ tot mai încet se prelinge/ alunecă în somn fără ecou”, „ relief cotropit”, IX,  „cămasa necusută”, X si asa mai departe, pînă la treapta a XVII, de unde fragmentele nu mai sunt constituite din cîte trei texte cu subtitlu, ci din cîte un  singur fragment. Se pare că aici se încheie si prima parte a cărtii, prin fragmentul 3. singurul ochi, care are ca moto un citat din Paul Claudel – „Dumnezeu n-a venit să ne elibereze de suferintă/ nici să ne-o explice, ci s-o umple de prezenta sa” –:” Cînd a creat lumea, Dumnezeu a plîns/ văzînd înăltările si căderile viitoare.// Zilele în care ne lăsam trupul/ să atîrne pradă vulturilor, afară din inimă,// cînd sufletul îsi trădează singurul ochi veritabil,/ iar viata ajunge o casă privită doar din afară.// Dumnezeu are nevoie doar de o fărîmă din noi/ ca să dea libertătii asprimea vinului,// El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorintele/ trecute pe lîngă tinta ân aerul spart de lumină”. De aici încolo, lucrurile par a sta altfel, poetul se adresează altfel: „degetele îti crapă de frig atît de usor/ uneori tremuri de frică si-mi spui că vezi mai departe/ ochii tăi sunt săgeti iesite din lacuri/ spre păsări ce nu-s învătate să fugă”. (atît de usor).
Discursul pare a se umaniza, incumbă si altceva, viata pare altfel privită, se are în vedere si celălalt aspect, al altuia ce intră în existenta ta, nu doar cel al alter egou-ului. Sufletul poemelor se încarcă astfel de o altă prezentă si sensibilitatea poetului nu mai este una rece, ci una ce se rosteste: „ne auzim plesnind ca o nucă sub cleste”; „uneori plîngi în somn cu o durere de piatră topită”, „esti frumoasă atunci cînd surîzi”; „cînd suntem aproape unul de altul/ devenim aproape transparenti” etc. Alteori poemele se adună în text ca într-un puzzle: „ hainele ies prin carne, zboară prin ferestre peste linia ce strînge/ durerea în coltul grădinii”.
De remarcat, desi poate la o lectură mai atentă s-ar putea scoate si astfel de influente, Florin Caragiu nu face nici o aluzie la profesia sa de bază, cea de matematician, nu face  speculatii de acest fel, trimiteri, epatări etc.. Asta nu înseamnă că este un cîstig, asa cum ar vrea să fie un cîstig desele referinte religioase, metafizica, mistica decodată, elemente de care poetul se foloseste peste tot în carte. Se poate spune că Florin Caragiu este un poet matur care stie că intrarea în arenă se face, uneori, zgomotos, alteori, ca în cazul lui, linistit, temeinic, cu bătaie lungă.