Debuturi

                                      DAN CÂRLAN – ZEPPELINUL

       Că Nicolae Tzone îsi continuă, generos si nu masochist, cum ar crede unii, scoaterea pe piata poeziei – o piată din ce în ce mai aglomerată dar, paradoxal, foarte ignorată nu numai de cititorii cărora pasămite le scriu poetii, ci si de critica literară care îmbrătisează doar un  nume-două, urcate si ele de un val artificial – a unor nume de poeti premiati  la „premiile vinea”, concurs ajuns, cel putin la cartea pe care o am în fată, la editia a XVI-a – dar între timp cu sigurantă au mai apărut si alti poeti! – este un fapt  deja de notorietate si demn de toată admiratia. Cartea pe care o am în fată este semnată de Dan Cârlan si poartă titlul Zeppelinul – Editura Vinea, 2007 – si, evident, nu arată deloc ca un balon încălzit cu aer cald plutind pe deasupra capetelor noastre ci pur si simplu ca o carte din care poti scoate poezii bune pe care le poti arăta lumii, fără să fii acuzat de bambulisti infatuati că încurci lucrurile bune cu cele rele. Poemul care deschide cartea – Cuminte ca un grădinar – ar merita citat în întregime, asa cum am avut intentia să o fac în clipa cînd m-am decis să scriu despre acest debutant, scriitura acestuia fiind una mai mult decît convingătoare, iar fondul poemului unul extrem de bine dozat si coerent. A scrie despre Dumnezeu ca si cum ai scrie despre un grădinar („Dumnezeu este cuminte ca un grădinar”) trebuie să stii, în primul rînd, la ce te expui, si apoi să stăpînesti cu desăvîrsire nu teodiceea, nici teologia, ci simplitatea mireană a relatiei omului simplu cu Dumnezeu, fenomen ce a adus credinta pînă la noi, peste toate canoanele clericale sau dogmele care l-au făcut pe Dumnezeu de neatins, de netrăit, asa cum respiri aerul. Să scrii asa: „Dumnezeu nu e frumos Dumnezeu nu e urît/ arată pur si simplu ca un muncitor calificat/ ca un om cu studii medii/ care lucrează la întreprindere/ aflată mereu pe linia de plutire/ nici cu profituri spectaculoase nici în faliment răsunător/ El nu e VIP nu îti sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE// cînd nu-l întelegem am dus lupte grele cu el/ Stăpînul e desăvîrsit în luptă/ cînd atacam se retrăgea/ cînd stăteam mă hărtuia/ cînd fugeam mă urmărea”, ar însemna, pentru cei ce-L văd pe Dumnezeu ca pe ceva de neînchipuit, desi se spune că noi sîntem după chipul si asemănarea Lui, ar însemna, deci, o erezie, o blasfemie. Or, pentru Dan Cârlan este ceva normal, ca si cum ar realiza un profil oarecare, asa cum făceau reporterii cînd mergeau în fabrici si uzine, pe cîmpii ale muncii si descopereau oameni simpli care meritau să fie evidentiati sau nici atît, să se scrie pur si simplu sters si anost despre ei. Dumnezeu este un oarecare ins care „se joacă mult cu copiii/ îsi pune mîinile pe ochi si le spune să se ascundă/ dar El îi vede prin găurile rosii/ atunci copiii par înrămati/ si Dumnezeu îsi spune de fiecare dată că ar trebui/ să agate aceste tablouri animate în meri/ dar asta ar însemna violarea liberului arbitru/ si Dumnezeu nu face asta”. Dan Cârlan, cînd scrie astfel de versuri, avîndu-l în fată pe Dumnezeu, are totusi sfiiciunea, sau mai bine să-i spun respectul fată de divinitate, si foloseste personalizarea, stilistic, la substantiv propriu, nu la substantiv comun, dînd literă mare pronumelui ce-L defineste. Are însă si contraponderi si nu iese din traditia opozitiei religioase, a mitologiei: „Dumnezeu zîmbeste imperceptibil cînd un licean se crede buricul pămîntului/ si se încruntă cînd un adult face asta// diavolul si-a scos pielea a atîrnat-o pe drumul către Rai/ este si astăzi umedă si din ea curg umbre/ unii se păcălesc o consideră umbrelută de soare/ se fac sloiuri negre sub ea// diavolul e mereu ocupat are multe concerte de condus/ are politică de făcut/ si acte de caritate televizate/ e mereu la modă cu toate   de multe ori dă tonul/ nu doarme niciodată doar se relaxează din cînd în cînd/ în cîte o conductă de petrol   cică e dependent de miros/ si atunci mai izbucneste un război devastator// diavolul e mereu vesel   are ochelari cu ramă fină de aur/ cînd zîmbeste arată ca un forceps deschis cît distanta/ dintre urechiusele unui copil perfect// diavolul are apucături de aurolac/ se droghează cu fumul de portelan alb/ pe care l-a strîns în pungulite de la cosurile lagărelor naziste/ cînd erau pruncii arsi de vii”. Si aceste lucruri, ce par a fi foarte grave, Dan Cârlan le spune cu nonsalanta celui ce nici nu vrea să fie eretic, nici măcar sarcastic, ci pur si simplu firesc. Ceea c e face el în acest poem nu este altceva decît o demitizare în alti parametri decît cei poetizanti, depoetizînd chiar ceea ce atît de mult a fost poetizat de-a lungul timpului. Dan Cârlan nu are nici un complex, nici măcar pe cel al debutantului. El scrie pur si simplu un poem dificil, dar extrem de limpede, din care iese onorabil: „Dumnezeu plînge asa cum se cuvine să plîngă un Dumnezeu/ autentic// Dumnzeu plînge cu gura pînă la urechi”. Chiar si acest oximoron, ce tine de o estetică a urîtului, dă notă elegantă textului acestui debutant, text care te face să mergi mai departe în carte.
          Si mai departe cartea lui Dan Cârlan merge pe acelasi registru, avîndu-l în subconstient sau în  fată tot pe Dumnezeu, ca într-o antimetafizică programată: „cam peste tot zăcea întinsă o teamă ca de bumbac/ dar în viata mea era mare lipsă de griji/ si liniste/ ca fruntile concentrice ale lui Dumnezeu”. Si tot în acelasi poem – amintiri din copilărie – cuvîntul „ceausescu” este scris cu literă mică, asa cum este scris peste tot cuvîntul „diavol”: „am fost dusi în celula în care/ cică stătuse tovarăsul nicolae ceausescu”. Si, constientizînd, poetul nostru spune la un moment dat: „mi-e greu să spun asta/ e acea teamă/ de ridicol” – este vorba, din titlu, de cuvîntul „sincer”, asa cum se numeste poemul din care am citat. Ai impresia, înaintînd în carte, că pe Dan Cârlan îl chiar paste ridicolul, un ridicol transformat în curaj, curaj cu care, pe spinarea talentului pe care este sigur că-l are, intră în texte de o banalitate debordantă: „la un moment dat jucam tenis de picior/ cu răzvan/ în spatele blocului/ si trăgeam cu ochiul tot timpul/ la etajul elenei de care eram/ foarte îndrăgostit” (mit urban). Dacă dintr-un mit cum este cel al lui Dumnezeu Dan Cârlan face ce face, bucătele de aruncat în ochi fără să jeneze, dintr-o banalitate cum este cea de mai sus face un mit care, aruncat în aceiasi ochi, aproape că jenează. dar nici într-un caz, nici în celălalt, nu jenează. Modalitatea ce frizează minimalismul, autohtonizat cu mijloace personale, este una la îndemîna poetului nostru. Asta nu înseamnă că el scoate din această tehnică minuni, însă ceea ce produce nu este deloc rău si ar putea, peste timp, cu simbioze extrase dintr-o traditie a poeziei noastre sau de aiurea, să realizeze mult mai mult si mult mai bine. Lui Dan Cârlan, astfel, nu-i sînt străine tehnicile ce fac poezia lecturabilă, neplictisitoare, descărcată de sentimentalisme ce-ar arunca-o în desuetudine sau într-un simplism diluant. Desi se foloseste de toate aceste tare ale poeziei, Dan Cârlan stie să rafineze textele si să scoată în final ceea ce el ar fi dorit să citească si la confratii săi. Congenerii, unii dintre ei, o fac cu alte greutăti puse în text, vrînd să împresioneze cu o capacitate mai mare de cuprindere a unei idei poetice într-o spunere ca din fugă, în timp ce la Dan Cârlan, desi pare că fuge ager prin texte, fără să lase impresia că i-ar păsa de ceea ce lasă în urmă, textele sînt totusi elaborate si atent asezate în pagină.
           Născut în 1972, Dan Cârlan a prins saptesprezece ani de ceausism si aceste trăiri sînt frecvent inserate în textele lui. Chiar în poemul care dă titlul cărtii, aceste nuante de gri se fac viu vizibile: „tine-ti respiratia/ să nu împrăstii cerul – păpădia asta bleu/ plină de îngeri/ de pe blocul meu ceausist/ făcut în ’77/ dintr-o singură mină/ de gri muncitoresc// unii bolnavi se avîntă de la ferestre/ cînd află că vor muri curînd // eu nu/ eu da// trăiesc plutind pe jumătate/ tot mai aproape de oameni/ cum Iisus/ tot mai aproape/ ca un zeppelin în flăcări”.
           Dan Cârlan, în praful realitătii poeziei de acum, pe care si el o scrie si o înfoaie prin norii plutitori si nu prea observati, se gîndeste la „poezia anului 2100!: „stau si mă întreb cum va fi poezia anului 2100/ cînd fosforescenta oaselor noastre va fi iesită din pămînt ca aburul/ si va pluti în nori colosali pe deasupra oraselor// cavourile vor fi microscopice/ eprubete cu adn/ într-un singur zgîrie-nori construit/ pe uriase perne antigravitationale roz// va fi o plutire generală// poezia va fi ciudată/ ciudată rău/ de tot/ de nerecunoscut/ ca poezie/ se va scrie la esentă/ nu va fi un sens unitar/ doar stări smulse prin cuvinte/ fără mare legătură/ unele cu altele/ numai/ subîntelesuri/ căci ele numesc cel mai profund// ciocolată/ miros/ portocale/ piele/ iubire/ limbă/ peste/ cornee/ patru mîini prin două trupuri/ hai/ ah/ usor/ fîlfîit/ alb-negru/ atît// nu?”. Si la întrebarea poetului s-ar putea răspunde că nu va fi chiar asa, chiar dacă, de-ar fi să comparăm finalul textului cu cele propuse de dadaisti pe la începutul secolului XX, am putea vedea că prea multe noutăti nu vor fi pe la finele acestui secol, cel putin în materie de poezie. Si, comparînd un astfel de text, sub nivelul celorlalte din carte, cu nichita, un poem ce respiră ceva poezie, vom descoperi si inegalitătile cărtii lui Dan Cârlan, indecis, nu neapărat la formula pe care ar dori să o urmeze, ci la reprimarea stărilor cu adevărat poetice în favoarea celor antipoetice, seci, fruste, la voia întîmplării, cum par a fi multe din cartea pe care am avut-o în vedere aici.
           Dar si asa, Dan Cârlan este un debutant cu greutate, cum as dori să fie si-n cărtile ce vor urma.