Debuturi

                                                      MIRUNA VLADA – POEMEXTRAUTERINE

             
                Miruna Vlada este din capul locului o poetă matură. Modul existentialist de-a transpune stările poetice pe culoarul unui neoexpresionism savuros îi dă sansa să impună o nouă formulă printre atîtea altele propuse de congenerii ei. De fapt ea este si cea mai tînără dintre douămiisti. De la debutul ei în revista „Luceafărul” nu a trecut mult timp pînă a se impune fără prea mari greutăti în cenaclurile bucurestene patronate de Marin Mincu sau Mircea Martin, dar si în cel online sustinut, cred eu, suficient de artificial de „Ziua literară”. Astfel rapida evolutie de la poetul timid, desi Miruna Vlada nu pare a avea vreo timiditate care s-o tină departe de vîrf, la o vîrstă cînd liceenii se gîndesc la altceva, la distractii, la sex adevărat sau virtual, la ierburi si la olimpiade lăsate cu burse peste ocean, ar putea să-i fie benefică acum si mai putin comodă peste cîtiva ani. De regulă, poetii teribili ai unor vîrste fragede ori au sărit din trenuri să o ia mai iute pe jos ori au luat alte trenuri care i-au rătăcit prin coclauri mai putin ale arealului adevăratei poezii. Nu pare a fi în pericol nici Miruna Vlada, cum nu a fost deloc în pericol Claudiu Komartin care, din anumite motive, pare a fi scos din jocurile hegemoniilor poetice de unii ale căror criterii sînt aleatorii sau împănate cu prejudecăti care nu au ce căuta într-o competitie poetică (din păcate la noi competitiile lirice se lasă cu clasamente, ca în fotbal, ori cu eliminări si marginalizări ce osifică atitudini refractare la fenomenul vietii literare, de cele mai multe ori emulativă, necesară în formarea destinului poetic). Din păcate poetul, cu toate anatemele puse, dar mai ales cu aureolele din celofan aurit, nu mai reprezintă acum un reper ci mai curînd o tintă în care se trage. Am citit mai zilele trecute o frază a unui important critic literar de la noi, care va scrie si o istorie a literaturii române, o frază în care se afirma nici mai mult nici mai putin că din patruzeci si sapte de poeti portretizati de un alt poet, patruzeci si cinci nici n-ar exista în realitate, desi despre cel putin treizeci de acolo respectivul critic a scris în decursul timpului. Este firesc să te întrebi ce fel de istorie literară va scrie respectivul critic si mai ales cît de serios poate fi un astfel de critic care scrie despre fictiuni, despre poeti care nici nu există în realitate. În fine, există această tendintă de eliminare a poetilor de dinaintea celor ce vin de către acestia, de cele mai multe ori plecîndu-se de la prejudecăti, de la ignorantă. Cel mai mare pericol într-o literatură îl constituie prejudecătile, impresiile formate grăbit, fără a intra cu adevărat în fondul pe care-l analizezi.
         Miruna Vlada debutează în volum la Editura „Paralela 45” cu o carte exceptională – Poemextrauterine – asa cum de fapt era de asteptat de la o poetă a cărei prezentă în presa literară s-a făcut remarcată. Prefata lui Octavian Soviany este un ghid bun pentru cititor, prevenindu-l asupra unei poezii în care candoarea adolescentină este înlocuită cu mozaicul unor atitudinii spuse pieptis si piezis: „În poemele Mirunei Vlada se scrie topografia unei paradoxale „tări a fetelor”, unde candoarea coexistă cu turpitudinea, puroiul si zăpada iradiază aceeasi putere de fascinatie, auto-supliciul poate căpăta frisonări orgasmice, în timp ce oroarea de sordid devine voluptate a maculării”. Un mod oximoronic de-a privi o poezie în care această formă de stil este asimilată si topită în texte grele, masive, cu alonjă. Chiar vagul autobiografism, ce tine mai mult de o introspectie juvenilă, stă sub o lunetă a unui expresionism sondat cu atentie nu însă si cu program: „sigur, încă de la grădinită/ stiam că nu am sex/ mai tîrziu am aflat/ că mi s-a dat o boală osoasă”. În tot parcursul cărtii,  desi s-ar putea observa acest lucru, nu se urmăreste un Bildungsroman, chiar dacă un epicism ar putea fi observat cu usurintă în mai toate textele, cu o plecare din copilărie pînă la elaborarea unui testament. „Metamorfoza copilului libidinos”, poate cel mai elaborat text din carte si cel mai postmodern, text dedicat lui Franz (desigur, Kafka) reprezintă pe deplin un experiment de redare a unei biografii celebre prin propria biografie cu neeliminate si nedeclarate tente livresti : „voi stiati, nu, că noaptea trece cîte-un gîndac/ prin farfuriile noastre mai trece unul si prin apa cu care ne spălăm dimineata pe fată/ dar să nu vă fie scîrbă un copil bolnav/ cînd începe să fie sincer poate spune multe prostii de pildă orgasmul tău/ plin de alcool voi stiati, nu, că noaptea/ mai trece  cîte-un gîndac si peste trupurile/ noastre în stare de soc ne mai gîdilă/ cu piciorusele lui pe piept putem doar/ să-i replicăm printr-un strănut de asta/ să vă fie scîrbă nu de un gîndac du-te/ în Germania învîrtindu-te” si asa mai departe pe distanta a aproape o sută de versuri extrem de bine sudate între ele pe un fir narativ coerent. Se poate observa într-un astfel de poem puterea poetei de-a construi si mentine la un nivel ridicat un discurs poetic de mare rafinament si tensiune lirică dominantă nu însă si poetizantă. De altfel poeta nu se sfieste să spună, urmărindu-si propria existentă în propria poezie, lucruri ce pentru alti poeti ar însemna dezvăluiri neonorante. „Vlada/ tu pleci ca să te întorci/ Vlada/ tu nu ai întoarcere /Vlada /învată să pleci de la cadavre/ Vlada/ te repudiam cînd te priveam sub fustă/ Vlada/ singura ta scăpare este spălatul pe mîini”. Miruna Vlada este atentă si la congenerele ei, nu pentru a se conforma formulelor, nici pentru a se afla în companii devenite de notorietate în cercurile admirative, dar pentru a prelua ceea ce se poate întru promovarea distingoului personal. Si am observat formule consacrate, în acest sens, bine asimilate, să se înteleagă, din Florina Zaharia, în sensul aglutinării cuvintelor, mai ales prin lipirea acestora, de genul „estisoarelemeu/ estiflaconulmeudemedicamente/ estibarademetalcucaremămasturbez/ estiscaunulcurotilecaremitineoaselecapenisteprunci”. De altfel si titlul cărtii, care dă si numele unei sectiuni, este grafiat în acest spirit. Miruna Vlada este o bună căutătoare de titluri. Mai toate poeme ei sînt frumoase, provocatoare si, ceea ce este foarte bine,  mulate pe ceea ce sînt textele pe care le blazonează. Istoria milei parcă ar veni dintr-un titlu al unei cărti semnate de Adrian Alui Gheorghe – Gloria milei. Însă aceste lucruri nu stirbesc cu nimic din autenticitatea dusă la maximum a poemelor scrise de această foarte talentată poetă ce ar fi meritat unsă cu Premiul national de poezie „Mihai Eminescu” pentru debut pe anul 2004. Însă cartea ei a ajuns foarte tîrziu, în ultima clipă, la juriu, încît voturile fuseseră deja împărtite.
       Poemextrauterine, cu un moto din Adama – „Dumneata nu scrii poeme, domnisoară, scrii retete pentru canibali” – cuprinde patru ode dedicate viciului, corneelor, soarelui si cearsafurilor. Citez din Odă cearsafurilor : „ cînd mă dor sînii stiu că mă înjuri în gînd// am în piciorul drept o singurătate strîmbă/ încremenită acolo ca o Ană// de fiecare dată adorm dîrdîind/ nu stiu ce asteaptă cearsafurile de la mine/ la 16 ani nu stiu nici măcar cu ce se mănîncă o femeie/ stiu doar că bărbatii te bat/ atunci cînd nu le întorci si celălalt obraz/ mie îmi vine să plîng cînd mă trezesc  fără cersafuri// căderile aduc multă răcoare/ Miruna e frumoasă cînd arată ca naiba/ naiba e Vlada// speranta se naste din irealul acela al stomacului/ de dinainte de flămînzire// mi-am găsit tăieturile sub pat/ încerc să-ti scot profilul din vomă asta de raze/ buzele sunt cearsafurile trupului meu//răbdarea mea e o cameră goală”. Si ca să fie totul asa cum si-a gîndit zidirea în poemele acestei cărtii, Miruna Vlada îsi publică si un  testament din care citez doar prima parte, poemul fiind o ars poetica sau o profesiune de credintă pe care poeta cu sigurantă o va urma : „am început să scriu/ atunci cînd cuvintele mi-au dat voie să le tutuiesc/ apoi am început să fac transplanturi/ în măduva sensurilor lor/ ba chiar de curînd am început să internez diverse persoane si animale/ în poemele mele/ leii adevărati se răzbună cu tandrete”. În testament sînt amintiti doi apropiati ai poetei („nu am să vă las/ poate doar octavian si elena merită dintre voi/ tavanul meu verde/ si forma unui glob ocular ce se aprinde si urmă” si testamentul se încheie cu o botnită, un sigiliu destul de serios pentru o gură din care poezia se poate risipi la nesfîrsit în folosul  altora ce n-ar merita să se bucure de talentul poetei despre care Angela Marinescu spune: „Poezia ei se opune tuturor cliseelor paternaliste, ba chiar le creează uneori, dar numai pentru a putea fi spulberate (…). Descoperim la Miruna Vlada o constiintă a „foamei” si a „setei” ce se converteste într-o realitate paralelă, la fel de inepuizabilă ca si realitatea motivată să supravietuiască la nesfîrsit”, ceea ce într-un fel spune si Octavian Soviany în finalul prezentării sale: „…pentru Miruna Vlada poezia reprezintă o fugă de vindecare, După cum a început, are toate sansele să moară de poezie”. De altfel o frumoasă moarte pentru o viată cu adevărat în interiorul poeziei.