Debuturi

                                     CRISTINA ISPAS – F E T I T A. MESAJ PE VINIL

          Un debut la timp pare a fi cartea Cristinei Ispas – Fetita. Mesaj pe vinil –, apărută la Editura Vinea în 2007. Întîlnind-o pe site-ul Clubului Literar, cît si în unele reviste ca „Vatra”, „Versus”, „Pana mea” si virtualele „tiuk” sau „EgoPHobia”, am remarcat-o ca pe una dintre tinerele poete care nu se joacă cu versurile, ci vrea să spună mult mai mult. Nu semăna cu nici una dintre congenerele ei, asa cum nici în această carte, pe care o putem numi de debut, chiar dacă poeta a mai publicat o plachetă, Desene pe asfalt, într-o colectie samizdat, no name, coordonată de Cosmin Ciotlos, fără certificat de nastere, cum se spune, deci si în această carte cu identitate definită nu seamănă cu niciuna dintre poetele apărute pe piată în ultimii sase-sapte ani. Octavian Soviany, în prefata cărtii, o apropie de Ruxandra Novac, ceea ce pare a fi destul de fortat, chiar dacă se referă la „introspectiile autiste” ce le-ar asemăna pe aceste două poete, avînd în vedere jocul pe care stie să-l coordoneze Cristina Ispas fată de maturitatea depăsirii jocului si trecerea acestuia într-o existentă dramatică asa cum era în cartea de debut a Ruxandrei Novac. Dedublarea uneori în păpusa de vinil – chiar si titlul cărtii sugerează acest lucru – devine o tehnică de abordare poetică a prelungirii juvenilitătii într-o falsă maturitate în care cuvintele intră nude si uneori chiar predispuse la asalturi triviale („orele intră în mine/ singure// futute de oboseală”). Poeta nu se sfieste să scoată în poemele sale si cuvintele care în textele altor poete poartă rochite sau salopete de lucru. Poate că aici Cristina Ispas se lasă usor impresionată de unele texte ale Elenei Vlădăreanu ori Oana Cătălina Ninu, sau chiar Diana Geacăr. Dar asta nu înseamnă că aceste texte seamănă cu ale poetelor amintite. Ci dimpotrivă. De altfel vîrsta iesirii în public cu aceste poezii, pe care poeta o divulgă în unele texte din carte, este una ce depăseste un sfert de veac, vîrstă la care experientele de tot felul îi pot da tot dreptul să se exprime si asa. Dar nu aceasta este miza poeziei Cristinei Ispas, ci cu totul alta. În spatele degajării cu care-si elaborează textele se află o privire destul de atentă si cunoscătoare a tehnicilor care fac ca poeziile să iasă fără stîngăcii sau clisee de tot felul. Astfel poeta se foloseste de toate mijloacele stilistice, nu-i este frică de tropi, asa cum, după influentele de peste ocean, fac unii dintre congenerii ei: experimentează într-o formă brută epitetul; se lasă furată de dualitatea comparatiei si, mai ales, de farmecul simplu si inovator al metaforei; stie să dea metonimiei ceea ce poeziei autentice îi este necesar. Dar, evident, nu face abuz de astfel de metode si nici nu cade în cliseele care pîndesc pe poetii mimi la tot pasul. Totul pare firesc în ceea ce scrie Cristina Ispas. Si dacă ar trebui să ne luăm după faptul că ea îsi pregăteste un doctorat cu „Fenomenul poetic românesc postdecembrist”, am putea spune că poeta este în deplină cunostintă de cauză sau, în actul de creatie, stie să se ferească de locurile comune sau cele ce au făcut gloria unor poeti români apropiati generatiei ei, cum ar fi optzecistii, nouăzecistii, sau douămiistii în care se înscrie si ea.
 Astfel se poate spune că, desi cu o minimă experientă în spate, poeta debutantă Crsitina Ispas si-a creat propriul ei areal de abordare stilistică si poetică, spatiu în care se simte în largul ei, se joacă în chiar trupul păpusii din care stie să scoată alte si alte „fetite”, ca dintr-o matrioska. Toate aceste înfătisări ale unei copilării ce creste în propria memorie sînt spatii de introspectie din care poeta scoate cele mai sigure imagini poetice, fără să alunece în narcisisme sau hedonisme, asa cum se mai întîmplă cînd se priveste în sine: „vom astepta asadar să mai treacă/ lent/ cîteva păpusi/ prin raza ochilor// vom discuta despre altceva/ despre cît de complicat e totul/ cînd ele se strecoară noaptea pe scări/ cu pasi atenti/ cu ochii închisi/ ca să crezi că nu există” (vom astepta). Uneori poeziile Cristinei Ispas, cele mai multe, din partea a doua a cărtii, nu sînt altceva decît fragmentele unui poem, se termină în coadă de peste, cum de altfel si unele metafore rămîn în aer, lăsînd cititorului deschiderea spre alte întelesuri, cum se întîmplă în finalul acestei poezii: „dacă ar fi să răspund simplu/ fără să complic lucrurile/ atunci ar fi ca si cum altcineva/ s-ar muta în mine/ si oricum/ ar locui ca într-o tară străină// si dacă ar fi să răspund simplu orasul acesta/ ce curte interioară imensă/ cu toti cîinii de pază legati de cuscă/ morti” (dacă). Asteptarea are un rol esential în poezia acestei inspirate poete, dînd o notă aparte si sugerînd a fi una din caracteristicile poeziei acesteia: „si noi cu buzele însîngerate/ cu fetele prelungi/ asteptăm// să se termine programul/ sau primăvara// si de la un timp păpusi de vinilin / încep să treacă prin noi/ nepăsătoare/ ca prin sălile de asteptare” (si noi). Se poate observa de la început tehnica de alegere a titlurilor, una ce face din titlu parte din trupul poemului, fie că este scos în evidentă, fie că este chiar primul vers, cum se întîmplă la poeme ca Agrafele Ilumpei, SET UP, coltul tău de rai, ori mai bine la furia. Rewind. Nu este desigur o noutate. Zeci de poeti s-au folosit de această economie stilistică si de tehnică poematică, asa cum, as da aici doar un singur exemplu, face în multe poeme ale sale Ioan Es. Pop.
 Ceea ce se vede foarte bine la Cristina Ispas, si acest lucru se observă mai putin la alti poeti debutanti, este stiinta constructiei unei cărti, în asa fel ca aceasta să pară un întreg bine gîndit,  nu doar o antologie de texte puse cap-coadă sau alandala. Urmărind si un fir, cel al iesirii din copilărie, din convivarea cu /sau în/ păpusa, ca fetită ce nu se deosebeste cu nimic de obiectul cu care se joacă, poeta noastră se catără pe orice idee care ar putea-o consolida în peretii unei cărti durabile. De la starea alfa. fast forward, unde poemele se desprind ca dintr-o aglutinare ce le-a tinut în acelasi corp, poeta conferindu-le spatii de o pagină, dar si corpuri de sine stătătoare, independente, ceea ce se petrece si în fetita, sectiunea a doua a cărtii, cu poeme ce scot la iveală mai multe elemente autobiografice (cum ar fi în poemele: copilăria, menghina, primăvară – poem absolut antologic pentru simplitatea si frumusetea lui: „bunicul deparazitează copacii/ cu mînecile suflecate/ cu podurile palmelor albe si aspre/ e cumva mai liniste// miscarea bratelor lui/ largă întinzînd varul subtire/ ne decolorează picioarele/ de la vîrfurile calde ale degetelor/ încet/ spre genunchi” – si mai toate poemele din această sectiune), pînă la poemele din sectiunea a treia – bishojo. inside game.inside little girl’s mind – si poemul din sectiunea a patra – furia. Rewind dovedesc o sigurantă în ceea ce priveste arhitectura pe baza căreia se construieste o carte solidă. Evident că nu se poate spune că în această carte Cristina Ispas rupe gura tîrgului sau că deschide culoare noi în poezia ultimului val. Nu. Nici, de fapt, nu-si propune acest lucru si nici nu cred că si-ar fi făcut vreun program în acest sens. Dar cu sigurantă Cristina Ispas îsi deschide cu această carte propriul culoar, ca pe un domeniu cumpărat cu propriile eforturi în care, virtual, se expune pe sine asa cum este. Si nu este de loc rău, mai toate poemele sale fiind împlinite, fără acele nesigurante ce, de regulă, pot fi întîlnite la debutanti. Dacă va sti să-si depăsească pe viitor această stiintă, devenită profesie pe care si-o specializează cu o teză de doctorat, rămînînd la starea poetică de început, pe care să zidească alte si alte perspective poetice, atunci nu va intra în starea de „poeta artifex” în care ar putea cantona. Nu există artificialitate în poeziile Cristinei Ispas, dar o dependentă de iesirea în comunicare prin virtual si mai putin prin contact direct, cum este cel al ochiului cu hîrtia tipărită sau chiar cu cea scrisă de mână, ar putea-o, pe viitor, artificializa. S-ar putea pica în starea din poemul 17 din sectiunea finală a cărtii: „si asa la sfîrsitul zilei/ cînd totul a fost făcut/ într-un fel sau altul/ făcut/ îti bagi căstile în urechi/ îti lasi fruntea pe ghidon/ si-asa adormi/ în timp ce picioarele continuă să pedaleze/ singure/ în întuneric”.
 Si, evident, trebuie să-l credem pe Octavian Soviany, unul dintre cei mai atenti si fini observatori ai poeziei românesti contemporane, el însusi un poet de exceptie al generatiei optzeci, care îsi încheie prefata la cartea Cristinei Ispas cu o constatare de mentionat aici – „Paradisurile Cristinei Ispas se dovedesc (…) fragile, mereu vulnerabile, fac pertinentă actiunea destructivă a timpului, astfel că actul poetic va deveni o tentativă disperată de a surprinde clipa, în unicitatea ei, cu amestecul său paradoxal de jubilatie si anxietate, iar poemele dobîndesc aspectul unor instantanee si îsi iau ca obiect tocmai efemeritatea, devin ecografii ale clipei, pe care autoarea reuseste să le configureze cu precizie si acuitate” –, constatare la care subscriem si prin semnalul că debutanta de acum dă „poeziei demnitatea marilor acte existentiale”. Dar ce-i este dat debutantului trebuie să justifice pe viitor poetul consacrat. Si pînă acolo mai sînt cîtiva pasi mari de făcut.