Debuturi

                                AIDA HANCER – AMADIADA si EVA NIMĂNUI

          Asaltul cu care unii poeti mult prea tineri (dar si mult prea talentati) atacă editurile, fie prin concursuri nationale de poezie de traditie, cum este „Porni Luceafărul…” de la Botosani, care, ajuns la a XXVII-a editie, numără peste opt sute de debutanti – unii doar în paginile revistelor care i-au premiat, altii în cărti apărute la editurile care i-au remarcat din noianul de manuscrise (unii confirmînd în timp, altii pierzîndu-se în negura uitării, vindecîndu-se de poezie ca de un pojar), sau cum este cel al Editurii Vinea, ajuns si el la a XVII-a editie, cu o recoltă destul de frumusică de nume, mai toate de primă linie, fie direct, prin atitudini nonconformiste, cum le stă bine tinerilor născuti într-o democratie, chiar si originală cum este a noastră, deci acest asalt capătă forme de aglomerare de titluri de cărti de poezie asemănătoare cu inflatia. Recent, una din cele mai talentate poete apărute în ultimii ani, confirmînd prin premiile luate cît si prin pagini excelente de poezie în mai toate revistele din tară, Aida Hancer, din pepiniera Colegiului National „Petru Rares” din Suceava, a iesit pe piată, în acelasi timp, cu două cărti – Amadiada la Editura Princeps Edit din Iasi, si Eva nimănui, la Editura Vinea din Bucuresti. Ambele cărti sunt însotite de cîte o prefată semnată de editorii Daniel Corbu si, respectiv, Nicolae Tzone, în care acestia, simultan as putea spune, vorbesc de debutul de exceptie, prin cărtile pe care le editează, al acestei poete. Astfel lectorul se vede derutat si nu stie cum să ia acest dublu debut, stiind că  poti debuta doar cu o singură carte si numai o singură dată. Însă cunoscînd ordinea scrierii acestor cărti sau, cel putin, ordinea trimiterii lor spre juriile concursurilor care au remarcat-o, pot spune că prima carte a acestei poete, deci adevăratul debut, este Amadiada, premiată la editia de anul trecut a Concursului National de Poezie „Porni Luceafărul…”, iar Eva nimănui, asa cum scrie pe pagina de gardă, este rezultatul „premiilor vinea”, editia a XVII-a, Bucuresti – 2008, „volum distins cu marele premiu pentru debut în poezie”. Astfel distanta de un an dintre deciziile celor două jurii impune ca debut al Aidei Hancer, poetă despre care se va vorbi destul de mult de aici încolo, cartea Amadiada, despre care voi scrie acum, făcînd, însă, referinte si la Eva nimănui, pentru că ele, în realitate, puteau fi o singură carte.
           „Ceea ce impresionează la lectura oricărui poem din cartea de debut a acestei poete de optsprezece ani este imagineria proaspătă si sinceritatea rostirii, atuuri incontestabile, venite dintr-o înnăscută intuitie poetică” – spune Daniel Corbu, fiind convins că el este cel ce o lansează pe piata poeziei de la noi pe Aida Hancer. În timp ce Nicolae Tzone, de-a dreptul entuziasmat, spune, printre ditirambii oferiti cu generozitate, că „la moldova lui mihai ursachi si a lui mihai eminescu, a lui nichita danilov si a lui cezar ivănescu, s-a născut un poet care va uimi si care va străluci”, fiind, astfel, si el convins că este deschizătorul de drum pentru bucovineanca de la Cetatea Moldovei, care vine să confirme încă o dată că precocitatea poetică de geniu din Moldova, de la Eminescu, Labis si pînă, iată, la Aida Hancer este una mai mult decît evidentă.
             Acum, după aceste punctări menite să informeze corect asupra unui certificat de nastere a unui poet despre care se va vorbi, să trecem si la seriozitatea cu care astfel de tineri dotati asaltează concursurile literare. O astfel de dublă aparitie poate fi, contrar valorii poemelor, una nu prea bine privită de cei ce cred în parcimonia cu care poetul trebuie să iasă pe piată. Nu o bănuiesc deloc pe Aida Hancer de nechibzuintă, ea fiind absolut justificată în actul ei editorial de constiinta propriei valori si mai ales de constiinta actului de creatie împlinit. Prospetimea cu care ea vine în poezie atrage atentia nu atît prin formele poemelor, cît prin noutatea fondului imagistic, lucruri care nu seamănă cu modalitătile de abordare poetică ale noilor veniti. Ea se îndepărtează de minimalismul si autenticismul adus, prin grila Bukovski, de Dan Sociu, fiind mai aproape de densitatea trăirilor poetice readuse în poezie de Claudiu Komartin. Nu este nici prea departe de ceea ce a realizat, tot în fondul imagistic si stilistic, Dan Coman. În Amadiada conglomerările de imagini si stări poetice trăite sînt cele ce dau caracteristicile poeziei acestei poete, în timp ce în Eva nimănui limpezirea limbajului si abordarea simplitătii discursului poetic par a o surprinde pe Aida Hancer încă în căutarea formulelor proprii, desi acestea se fac simtite si în aceste prime două cărti. De altfel poemul de captatio benevoletiae din Amadiada explică într-un fel siamezitatea cărtilor de debut ale Aidei Hancer: „neavînd în cine să lovesc/ am lovit în mine/ si-am tras de mine/ ca un frate siamez care urcă pe cruce/ cu fratele lui/ si nici asa nu m-am despărtit/ de mine/ si-asa rămăsesem strînsă/ în acelasi capăt de carne/ cu altcineva/ si era cineva important/ pentru mine/ si nerăsturnabil”. Pe ce Golgotă si-a propus poeta să urce pe crucea poeziei vom vedea cît de mult va sti să se desprindă de cealaltă fiintă a ei ce pare a se constientiza mult prea mult si mult prea devreme fată de cît de multă poezie poate aduce ambiguitatea atunci cînd esti uns cu har.
             Structura Amadiadei este una mai „doctă”, consolidată pe un „ecosistem” de interiorizări divulgate din dorinta unui impuls autobiografic inventat. Imaginatia debordantă de care poeta se foloseste este una ce o aruncă din realitatea în care abia a intrat într-o altă realitate, cea a imaginarului trăit ca pe un vis venit la începutul somnului. De altfel poemul care dă titlul cărtii este relevant în acest sens:” cînd am avut de-ales n-am ales/ m-am născut cum nu se mai născuse nimeni pînă atunci/ mi-a dat mama cojocul ei/ si mătasea pe care noi toti/ din familie o legăm pe sub stomac între lebăda piciorului si inimă/ acum sînt o curea de sînge care nu tine nimic/ si mama stie asta/ si cîntă si cîntă si cîntă/ să se miste în mine Dumnezeu si să facă miscări de piatră/ numai să le facă// pune în mine pietre si cheamă monada/ sau pune monada si lasă-le încolo de pietre/ o să fac rost de un alt sînge cu mult mai înalt/ pentru vasele mele// si ca o gură cu dinti de aur/ deschid în fiecare iad/ cîte o vesnicie// (o formă de mărturisire)”.  Relatia Aidei Hancer cu Dumnezeu se leagă printr-o abordare metafizică la vedere, ca să spun asa. Atît în Amadiada, dar mai ales în Eva nimănui metafizicul se simte abordat din perspectiva celui ce crede numai prin sine în Dumnezeu asezat în trup de la nastere. De altfel unele titluri conduc, de la pagină la pagină, la o astfel de întelegere: „o nastere înăuntru”, „petru, ioan, luca s.a”, „toma”, „exod”, „arta lui noe”, „ca să taci si pe Dumnezeu să-l doară”, „pilda bunului frate”, „psalm”, „cîntarea cîntărilor”, „Pace, trupule”, toate astea si altele din prima carte se înfrătesc vizibil, în manieră, stil, ideatică, imagistică, abordare cu metafizica din unele poeme din Eva nimănui, cum ar fi: „bunule iov”, „a doua imagine a muntelui sfînt”, „psalm” – acesta chiar se repetă aici, preluat integral din prima carte, cel de la pagina 60 din Amadiada cu cel de la pagina 35 din Eva nimănui – „fiii lui babel”, „toma fericit”, „solomonica”, „psalmonica”, „edenica”, „irodiada”. Astfel, citind în paralel, de cele mai multe ori avînd impresia că am mai citit poeziile din prima în cea de a doua carte, sînt convins că ambele cărti nu sînt decît o singură carte. Felul în care poeta se joacă, deocamdată, cu textele lasă să se înteleagă, din capul locului, că singura carentă a acestei poete foarte talentată rămîne cea a constructiei cărtilor. Dacă Amadiada vine cu un poem de început în care ni se anuntă o linie a cărtii – linie ce nu se păstrează pînă la final, în Eva nimănui finalul vine să închidă paranteza deschisă în prima carte, alcătuind astfel un cerc: „în ideea că tot voi spune ceva/ în viata asta/ mi-am scris o istorie personală/ de la ana la caiafa/ ana era o femeie cuminte/ la locul ei cînd iesea soarele/ năstea si ea/ ca o locomotivă cu aburi care prinde viteză”.
          Se simte în poezia Aidei Hancer, desi cochetează foarte liber cu elementele crestine, religioase în general, o încercare de desprindere de mistic prin abordare metafizică, la lumina zilei, cu toată inima deschisă spre o altfel de cunoastere a lumii reale printr-o lume a imaginarului inventat cu o debordare remarcabilă. De altfel ea spune despre poezia ei, cu degajare, astfel: „poezia mea e numai o actiune de protest/ un fals în acte publice/ si o sîngerare de rege/ pe-un fel de icoană/ ea izbucneste pe neasteptate/ o explozie de făină si flori/ care se asază treptat peste fapte/ trecute viitoare/ o gravă lipsă de respect/  la adresa individualitătii// poemul meu/ fascinează multimea/ gura lui ia vorbele/ din gura oamenilor/ si le strigă noaptea/ cu gura de lup/ poezia mea e un pasaport fals/ pentru tara/ pe care mi-o doresc/ o actiune de protest/ contraindicată ateilor!” . Si dintr-o astfel de actiune de protest se naste, iată, o poetă în care cititorul de poezie îsi pune speranta, tot în maniera poetei, ca din locomotiva cu aburi ce prinde viteză acum să se nască din mers, pe aceeasi linie, locomotiva electrică de mare viteză. Si sînt toate sperantele, avînd în fată cele două cărti, ca pe una singură, ca acest lucru să se întîmple si să ne întîlnim cu numele poetei Aida Hancer în cele mai bune galerii de nume ale poeziei românesti.