Debuturi

                                         OANA CATALINA NINU – MANDALA

             
              Lucrurile încep sa capete un contur din ce în ce mai clar în profilul „fracturat” din fasa de unele schisme de coloratura al generatiei firesc botezata „douamiista”.

Printre debutantii din primii cinci ani ai douamiismului românesc, suficient de multi în fiecare an, nu însa toti la înaltimea unor Marius Ianus, Mihai Vakulovski, Alexandru Vakulovski Razvan Tupa, Dan Coman, Dan Sociu, Bogdan Perdivara, Domnica Drumea, Teodor Duna, Elena Vladareanu, Cosmin Perta, Constantin Vica, Miruna Vlada, Claudiu Komartin, Oana Catalina Ninu vine cu o forta care ori va modifica structura valurilor creata de colegii sai, din una sincopata, aluvionara, în una vijelioasa, ori se va stinge în acelasi tot lexical curajos care poate aduce glorie asemanatoare cu a bancurilor bune care, dupa un numar de ani, se dezumfla si dispar. Însa am toata încrederea ca nu va fi asa, pentru ca debutul editorial al Oanei Catalina Nicu, cu Mandala , la Editura Vinea, 2005, demonstreaza o vitalitate care este pregatita oricînd sa iasa din manierismul deja asumat în poemele acestei carti, dovedit în prima si ultima sectiune. Si argumentele vin în cea de a doua sectiune care, chiar daca nu iese din angoasele si obsesiile sustinute de un limbaj liber asumat, propune altceva, o altfel de introspectie poetica, o alta formula. Nici ea, ca mai toti colegii ei, nu propune noi paradigme poetice, ci se înscrie în formula de exteriorizare a poeziei care are menirea sa creeze efecte imediate, apreciabile la nivelul unor grupuri care se autoaccepta eliminînd tot ce ar veni din afara sau aproape tot ce a fost spus. Reticenta pare a fi criteriul de judecata care functioneaza în grupul noilor veniti. Ceea ce nu este atît de rau, însa a te izola în cadrul unei literaturi din care doresti sa faci parte, literatura care la rîndul ei este si ea izolata de marile literaturi ale lumii, pare a fi o sinucidere inconstienta. Sau poate condescendenta precoce, pe o alta fata a talentului poetic, îi justifica pe cei mai multi în atitudinea lor.

Oana Catalina Ninu se bate si ea cu mai vechile formule, sa le spunem r la Cartarescu, poate Cristian Popescu, pe care le dizolva în propriile recipiente, creînd formula Ninu, una din cele mai puternice din cadrul promotiei sale. De exemplu, în prima poezie din sectiunea a treia a cartii, Nu e timpul fato , prezenta poeziei lui Mircea Cartarescu este chiar lasata la vedere, ca formula evident: „bucurestiul prin care te plimbi fara nimic pe sub fusta (aici ar fi într-adevar o pastisa dupa Rodica Draghincescu, dupa cum sesizeaza si postatatorul si editorul cartii, Nicolae Tone (n.m.)/ bucurestiul cu cruci albite si dumnezeu pitic lingîndu-si ranile/ bucurestiul decojind succesiv foitele de ceapa de pe cupola bisercii/ babele chioare îmbrîncindu-si colivele pentru soldatii lor rosii/ morti la datorie cu darabalele atîrnînd cuminte între pulpe toaca lucioasa/ ciocaniturile ei ca piscaturile dese si rapide pe picioare/ sfîntul altar se cracaneaza drept în mijloc teasta ti se cracaneaza drept în mijloc/ nu poti nici macar sa arunci mîncarea uitata cu zilele în frigider/ sau resturile de carne moarta uitate cu saptamînile în tine/ strîngi din dinti rahatul din fata usii aprinzi lumînari la morti pentru cei vii/ ungi tocul usii cu sînge cald de miel/ în bucurestiul acesta îti însurubezi trupul ca-ntr-un somn fara vise/ bucurestiul cu labe paroase se sprijina de umarul tau/ bucurestiul te tine de mîna si ti se face frica/ cerul umed si portocaliu ti se lipeste de ceafa”. Numai ca aici, fata de atmosferele usoare, exaltante, de Bucuresti plin de femei si prajituri, de înghetate si blocuri de dupa care privesti mai nimic, din poeziile celor doi, gravitatea starilor traite de poeta noastra este mult mai mare si mai convingatoare parca, avînd în vedere doza de suprarealism incizata în textul care, mai curînd, s-ar dori o abordare expresionista. Topirea formulelor este la fel de puternica si devoratoare, pîna la crearea unei alte materii, ca si coabitarea expresiilor venite sa defineasca exact starile poetice atît de bine exprimate în final. Ceea ce dovedeste cu adevarat un talent iesit din comun. Depinde, de la aceasta prima aparitie editoriala încolo, cum va sti sa-si dozeze exuberantele si exhibarile sufletului, inimii si mintii, pentru ca, de asemenea, cerebralitatea, sensibilitatea si temperamentul poetei se contopesc într-un aliaj extrem de dur si usor, incasant, ca al materialelor din care se fac aparatele de zbor. Însa, si asa, trebuie sa fie atenta la manierismul care o pîndeste din fiecare poem, din fiecare stare traita, din fiecare gest, din fiecare colt de strada sau pat de spital, ori din alcovurile în care trupul i se va zbîntui în dureri si placeri deopotriva.

Si cum am spus de la început, prima si a treia sectiune a cartii se înscriu în acelasi registru, pe cînd cel de al doilea, Nu te mai preface, Ana se desprinde usor de ceea ce poeta a încercat sa fie în celelalte. Chiar si modalitatea de-a da titluri poemelor spune mult despre ceea ce ar putea duce la o prea timpurie manierizare. Daca aici disperarea joaca un rol aproape patologic, finalitatea nu mai este ca dincolo, într-un jemanfisism asumat, ci reflexivitatea se impune ca regula, ca amenintare a unei posibile ratari. Privirea în afara, catre celalalte o umanizeaza usor, chiar daca formula Veteranji se simte oarecum în acest grupaj de poeme: „– burti taiate si burti cusute cu ata alba/ eu sunt pielea ta lipita ca o burta de oase/ neteda dar încretita pe margini/ daca ma jupoi se va rupe apa/ si fatul va aluneca usor ca un peste” ( nu te mai preface , p. 41) sau: „n-a mai ramas din mine decît creierul dat prin masina de tocat/ ma arunc în pat si nici nu stiu daca dorm/sau doar deschid ochii si imaginea ta îmi spînzura printre gene/ cu un huruit al apei de la dus intrîndu-mi în nas/ în gura sub limba sub haine/ aceeasi imagine ca o pîcla eu sarutîndu-ti pîna sus picioarele/ esti singura ana/ nu te mai preface ca nu s-a întîmplat nimic ca/ inima nu-ti zornaie ca o punga de pufarine/ cînd dimineata pornesti si-ti pilesti degetele pîna la os/ de-ti vine sa scuipi întruna sînge si par/ sînge si par”( nu te mai atinge , p. 47).

Si epilogul cartii se doreste o definitie a ceea ce ar fi poeta, „o continua fictiune” într-o „apocalipsa a interiorului”. Discursul, de adresabilitate, o scoate iarasi pe poeta noastra din manierismul si oarecum monotonia acestei prime carti. Cînd spui „sîntem tineri cosmine si tineretea asta ne sugruma” nu te poti gîndi la altceva, cînd luciditatea din ultimul poem pare sa clarifice totul: „luciditatea asta cronica sta încolacita pe mine ca o crusta de carne”.

Debutul Onei Catalina Ninu, pîna la acest mijloc de an, este cel mai bun si, poate, unul dintre cele mai convingatoare din ultimii cinci ani si asta poate pentru ca poezia ei este scrisa barbateste.