GELLU DORIAN

 

      

BURTA

Fiecare poartă în el un cer mult mai mare decît cel ascuns în ochi,
împăturit pentru orice eventualitate,
unii cred că ar fi însusi cerul privit înainte de nastere,
ochi în ochi cu Dumnezeu,
pentru a-L uita si pentru a te tine minte,
scăpat în lume ca într-o cîrciumă,
un cer plin de nori,
un cer mereu umed,
o cîrciumă plină de cîntece pe care le asculti fără să stii
din ce guri si inimi disperate se nasc –

cei mai multi ghigosesc zilnic acolo tot ce cred
că le-ar fi de folos,
în timp ce în ochi încet-încet se face întuneric
si luna, ou ros de vîrcolaci
pînă ce din cuibarul ei găurit
closca zboară cu un stol vinetiu de zile
pleostite printre cobzari chercheliti pe marginea drumurilor –

în acel cer sterp se vor aseza în desert
toti cei ce au purtat alt cer în alt cer mai mare
pe care l-au umplut zilnic asa cum fac
enoriasii cu sufletele lor doldora de păcate
urcate la cer direct din pămîntul în care
trupurile s-au asezat
ca în cuibare ouăle ce nu vor zbura niciodată păsări în cer.

1.  Fiecare crede în cerul lui,
asa cum crede în pămîntul lui în care adună zilnic putregaiul
de care nimeni nu va avea nevoie –

cînd ochii se golesc,
cînd în cîrciumi nu mai e loc desi nimeni nu mai este acolo,
cînd în burta viorilor dorm stoluri de mierle cu gusile pline de cîntece,
cînd saltelele sunt pline ca mormintele,
cerul iese afară din sine,
împăturit si lăsat la o margine,
gol si fecund ca o cîrtită între două musuroaie –

atunci
fiecare îsi mîngîie ochii,
priveste în van, chiar acolo de unde Dumnezeu a plecat
să se uite în ochii închisi ai fiecăruia,
făcînd să sune mii de clopote
în mii de ceruri adormite,
mii de ecouri în alte mii de ecouri surde,
pînă cînd peretii se surpă si toate cîrciumile înfloresc,
burti inundate de rîuri de votcă,
nori golindu-se de fulgere
ca arcusurile trezite pe corzi.

2.   Viata e o căpătînă de varză în buza iepurilor,
de la nastere la moarte stăm în ea cu frica
să nu se termine,
cu mîinile ca doi lăturasi încrucisati peste burtă,
să nu se reverse cerul peste alte ceruri
în care pitpalacul lasă găinat tuguiat
în tacîmul gol, prigoria ciuguleste din ochi
firicelul de sămîntă încoltită abia, Dumnezeu
se reface după fiecare zi de hoinăreală prin lume,
moartea însăsi vrea să moară si ea pentr-o bucată de vreme,
doar omul priveste pe deasupra cerul pe care-l tine
strîns sub curea,
să nu se prăvale peste pămîntul adunat
într-un toi cu alcool
lestul cu atîta migală acolo zidit.

3.   Fiecare să-si facă ordine, curat în propriul cer,
în fiecare dimineată să-l scuture pe fereastră,
asa cum trezit din somn îsi întinde cutele cearsaful
pe sîrma plină de rufe,
pînă ce apele să rămînă limpezi, în asa fel ca Dumnezeu obosit
să se aseze în ele si trupul lui să se vadă
bun ca fata de pernă în care-ti îngropi capul,

fiecare să-si treacă mîinile peste cerul său
si să simtă acolo rostogolit ca-ntr-o curte somnul făcut feliute
de dovlecel sfîrîind în ulei,

abia atunci să stie că după nastere nu mai poti avea decît un singur cer,
în care să aduni putregaiul,
sau alt cer care să se boltească în ochii lui Dumnezeu,
un cer
pe care zilnic trebuie să-l mături de resturi,
ca ajuns duminica în cîrciumă
să poti cinsti cu Dumnezeu intrarea în rai,
ochi în ochi,
gură însetată pe gură de pahar, vărsătoare,
într-o biserică zugrăvită de aureolele sfintilor,
clopote surde în urechi înfundate,
chiote în strane pline de femei topindu-se în ceara lumînărilor,
burti ghiorăind de plăcerea păcatelor iertate,
morminte din care toti au înviat
si fac din cer patinoar peste care îsi scriu sîngele
transparent ca aerul,
într-o burtă din care nu vor mai iesi niciodată.