Debuturi

                                 MEDEEA IANCU – DIVINA TRAGEDIA

                                                                                                                            Gellu DORIAN

 

          Rareori am văzut o carte de debut atît de puternic contrafortată pe coperta a patra cum este cartea Medeei Iancu – Divina tragedia –, apărută la Editura Brumar, anul acesta. Nume de critici literari foarte exigenti, ca Ion Pop şi Al. Cistelecan, se declară uimiţi, iar un poet ca Nichita Danilov, membru al juriului care premiază cartea la Concursul de poezie ProVERS, Nicula în iulie 2009, se aruncă şi el în ditirambi aleşi numai în rare ocazii, ca mai tînărul Luigi Bambulea să facă şi el acelaşi lucru. Cînd vezi o asemenea carte de debut în poezie, cititor cu ochiul mereu deschis la astfel de fapte lirice, nu stai pe loc şi te arunci în paginile ei să vezi dacă este adevărat. Nu că ai pune la îndoială opiniile celor amintiţi, care rareori fac asemenea declaraţii, dar parcă nu-ţi vine a crede că, de exemplu, Ion Pop poate spune : „N-am mai citit de multă vreme o carte atît de intens, de autentic, de firesc poetică, precum aceasta, a Medeei Iancu”. Şi argumentele lui Ion Pop sînt absolut decizive şi totale: „Suferinţă fizică, spaimă de moarte, sentimentul marii fragilităţi a fiinţei sunt convertite în fiecare vers într-o sursă de lumină încrezătoare, sub ochii fascinaţi de miracolul vieţii, al unui copil ori adolescent. Tocmai această prospeţime a a vederii candide atrăgînd pînă şi referinţa livrescă în zona de reverberaţie a senzorialului fraged, conferă discursului său particulara notă de insolit, provoacă acea scînteie revelatoare pe care mai preţioşii suprarealişti o căutau în hazardul obiectiv, prelucrat cumva artizanal şi manierist”. Cînd un critic de fine analize şi profunde sentinţe date asupra multor poeţi spune cele de mai sus, nu mai ai nicio îndoială şi eşti convins că în sfîrşit a apărut poetul mult aşteptat printre atît de mulţi tineri poeţi, la rîndul lor şi ei foarte talentaţi, dar parcă fără aura de care, se pare, se bucură noua venită. Iar dacă Al. Cistelecan, ochiul care a privit pe mai toţi tinerii poeţi ai noului val cu exigenţa generozităţii criticului care-şi doreşte valuri-valuri de poeţi, să aibă pe ce lucra, spune: „Divina tragedia nu este un simplu debut; ba nici măcar nici un debut excepţional: e un eveniment”, atunci te înclini şi citeşti cartea. Cartea însă geme de la un capăt la altul, dospind te aerul greu al poeziei ce pare a se rarefia după o îndelungă respirare. De la titlu, îţi dai iute seama că poeta se foloseşte de deja existentul depozit, imens, al poeziei. S-au folosit şi alţi poeţi cu asupra de măsură. Unul dintre ei, Florin Iaru, nu are nici o carte de poezie al cărei titlu să nu parafrazete un deja cunoscut titlu de carte, de la La cea mai înaltă ficţiune pînă la La înnebunesc şi-mi pare rău, ca să nu mai vorbim de recenta carte de proze scurte Fraier de Bucureşti. Şi poeta noastră se duce mai în profunzime, la marii poeţi ai lumii, şi se opreşte la Dante, pentru a-i parafraza celebra capodoperă, cu, evident, Divina tragedie. Se poartă şi, prin urmare, nimic nou pînă aici. Mai departe însă lucrurile se schimbă. Poeta noastră ia treaba în serios şi se aşază pe despicat în patru firul divinios al propriei tragedii sau al celei sociale. Şi nu oricum, ci într-o compoziţie simfonică, pe portativ în diverse chei, cu foarte muţi diezi şi bomoli, cu contrapuncturi şi fraze poetico-mizicale aşezate pe ştimele unor orchestre simfonice eterogene, în stilul Simfoniei americane sau al celebrei Rapsodii albastre, cu configurare de tempouri de la Allegro la Allegro con Molto şi încheind abrupt, cu deschidere, în Largo. Astfel, cartea trebuie citită în acest registru. Altfel ea pare o sumă de fraze poetice, unele de o nonşalanţă demnă de fetele de la grupa mare, care povestesc colegelor mai mici ce au mai făcut ele, cum este mama, cum este bunica, cum se numeşte cîinele ei, adică tot Medeea (deşi foarte bine putea să se numească Iason), încît, cu ochi mirat te întrebi unde este tragedia, unde este acea „suferinţă fizică”, unde este „spaima de moarte”, unde este „evenimentul”. Dar toate acestea există, însă numai în acest registru simfonic, armonizat cu exuberanţa poetei, însoţită de cheful nesfîrşit, cu nesaţiu, de a povesti, de a vorbi, de a spune vrute şi nevrute, cu un har, ce-i drept, rar întîlnit la un debutant. Construcţia cărţii, gîndită ca un poem alcătuit din fragmente bine aşezate în arhitectura acesteia, este una ce conferă siguranţă poetei în tot ceea ce spune. Sincopele din frazele poetice sunt şi ele ca o zugrăveală peste un zid bine pregătit. Eliminarea figurilor comune, aşa cum pot fi văzute lesne pe alte ziduri, ca nişte palimpseste, face parte din ştiinţa poetei de a arăta o altfel de lume, deşi cam aceeaşi, în alte stări şi fapte, cu alţi ochi decît cei mereu deschişi doar la chestiuni foarte sobre.

Poeta se mai foloseşte în diverse locuri de stiluri deja consacrate. Ai impresia pe la începutul cărţii sau în fragmentele unde repetiţia este adusă în pagină cu ostentaţie, că-l redescoperi pe poetul Zaharia Stancu, cel ce-a făcut din repetiţie un stil inconfundabil. Apoi o bucată de vers este luată aidoma din Virgil Mazilescu („desfă-mi pielea ca pe un staniol./ sunt o crizantemă într-un ierbar./ nu mai am inimă” – spune poeta noastră la pagina 10, în timp ce Virgil Mazilescu spunea „am descoperit poezia şi nu mai am inimă” – citat din memorie). Aşa o fi cînd descoperi adevărata poezie, nu mai ai inimă. Şi Medeea Iancu, cu siguranţă, a descoperit marea poezie, care nu are cum să nu se întîlnească, din loc în loc, cu poezia marilor poeţi.

Desprinderea citatelor din fragmentele ce compun întregul poem este şi ea aproape imposibilă, deşi, orice vers are aerul că este lipit acolo ca într-un colaj din care se poate desluşi întreaga poveste, care, în fond, este o divina tragedie, aşa cum fiecare om are o tragedie a sa, mai mult sau mai puţin divină. Poeta îşi alage un motto din Cehov, din Trei surori – „Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis” – ceea ce explică şi forma simfonică a cărţii, a poemului. Deşi, dacă ar fi mers pe tehnica parafrazei ar fi putut spune „Voi cei ce plecaţi din această viaţă, luaţi cu voi orice speranţă”. Să fie tot din Dante. Dar nu asta este important, ci modul nonşalant, degajat în care Medeea Iancu îşi scrie versurile, care curg ca nişte mărgele de pe un şirag pentru a se aşeza pe altul în care vor străluci mult mai frumos. Ea nu-şi ascunde, astfel, tainele, care sunt şi ale lumii care vine în poem, să se arate, aşa cum poeta o ştie. Personajele curg şi ele, fie cu nume, fie doar sugerate, în sînul cărţii pentru a se arăta ca lume a noii viziuni poetice, nu neapărat într-o tragedie, într-o suferinţă. ci mai curînd într-o bucurie de a spune, de a relata, de a arăta ceea ce crede că este, altfel, poezia. Astfel poezia pare a fi un dat pe care Medeea Iancu l-a primit de la naştere, iar acum se manifestă natural, aşa cum este harul marilor cîntăreţi nativi care nu au văzut niciodată un portativ, dar, la prima vedere, îl descifrează, cu vocea care le iese fără niciun efort pe gură, exprimînd sufletul care nu poate fi altceva decît respirarea fericită a lui Dumnezeu.

Aceată carte ar putea fi şi o epopee, care îşi aduce în faţa cititorului, ca într-un Bildungsroman, eroii, cu numele şi faptele lor, de la naştere pînă la moarte. Eroina este Medeea, al cărei căiine se numeşte tot Medeee. Pe mama poetei o cheamă Lidia, care, la rîndul ei, a avut un Tătoi şi un Mămăioi. Există şi un Emil. Allegro con Molto începe cu povestea bunicii. Iar lumea care se ţese este una concretă, anulînd autenticismul, atît de căutat de douămiişti, cu împrumuturi de formulă de peste ocean, cu atenticitatea, cum bine remarcă Al. Cistelacan.

Pieta sugerată pe copertă nu este uşor depistabilă în carte, deşi drama unei lumi privită prin ochii copilului, apoi ai adolescentului şi ai maturului poate lăsa dîra unei dureri profunde, ca în Pieta. Din acest punct de vedere Medeea Iancu mimează bine o tragedie ce-ar putea fi, dacă ea ar fi cu adevărat trăită., aşa cum o trăieşte ea în versurile ele. Dar atunci cînd sunt prea mulţi dumnezei, totul este posibil sau greu de descris : „dincolo, prin tuneluri, dumnezeii rîd cu gurile pînă la urechi” sau „dumnezei căzuţi, dumnezei puturoşi, dumnezei proviciali/ dumnezei atletici în costume de mişcare înghiţînd flăcări/ dumnezei cu chip de clovn speriind copiii dumnezeilor/ dumnezei instalatori reparînd conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/ dumnezei mulţi şi surzi cu decoraţii pe piept/ dumnezei cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparînd alţi dumnezei/ dumnezei graşi dumnezei slabi dumnezei rahitivi/ dumnezei claustrofobi/ dumnezei birocraţi numărînd dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi sub mînecă dumnezei fără nicun dumnezeu; viaţa aceasta: dumnezeii noştri plini de alţi dumnezei, mai mici”. Şi asta pentru că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce i-a putut releva Medeei Iancu această puzderie de dumnezei, atît de uşor depistabili şi în cartea ei, una foarte bună, ce anunţă o mare promisiune a poeziei noastre de azi.