Cum subiectul (feminin – în toată puterea cuvîntului) al scurtei mele interventii se numără printre acelea în raport cu care orice exprimare verbală e săracă, ele cuvenindu-se a fi contemplate, mult si bine, în carne si oase (precum si, eventual, într-o rochie superbă de seară, ba chiar în două, una mai frumoasă ca alta), fie-mi îngăduit, iubite cetitor, să mă fîstîcesc nitel gales, rezumîndu-mă în cele din urmă la o simplă volută si sprijinindu-mă pe simpatice repere autobiografice, după cum urmează… Povesteste Ea:
            „Plácido Domingo îmi bate la usă. N-aveam idee că se afla în rîndurile publicului în acea seară. Tocmai îl văzusem, cu o seară în urmă, în spectacolul cu Dama de pică, întrucît Sage cînta în corul de copii. Îmi dă o sărutare, îmi ia amîndouă mîinile, mă priveste cu un aer serios si îmi spune: «Stii că eu ador vocea ta»”.
            Ei bine, după cum se stie în lumea întreagă, tenorul spaniol e un gentilom desăvîrsit, însă, de această dată, vorbele sale trebuie luate ad litteram, exprimarea sa pare să fie una de-a dreptul „tehnică”. Care va să zică, cine e cîntăreata a cărei voce merită a fi adorată, dincolo de orice galanterie, de cel mai mare artist liric din istorie?
            În universul nostru actual, mai presus de atotputernicia indiscutabilului gust personal, răspunsul la retorica întrebare de mai sus se configurează cu gratia si farmecul unicitătii: Renée Fleming.
            Vorbim despre o artistă a cărei video-discografie e deja, în miezul unei cariere strălucitoare, îndeajuns de consistentă spre a satisface chiar pretentiile unui colectionar supărăcios. Aceasta în conditiile în care, cu o întelepciune îndeaproape înrudită cu prudenta, soprana americană abordează un număr de roluri relativ restrîns, pe care însă le aprofundează pînă la perfectiune. De bună seamă, în functie de înflăcărata închipuire a fiecăruia, fanii deliranti ar prefera să o savureze în ipostaze scenice (spre a ne limita la ele) cît mai felurite, însă, în universul bulversant al artei operistice – sub presiunea unor oferte care, cel mai adesea, nu iau în seamă cîtusi de putin disponibilitătile vocale concrete ale vedetelor dorite de public – atitudinea ei cumpănită e semnul unei mari inteligente cultivate. O longevitate artistică benefică pentru toată lumea ar putea fi răsplata acestei întelepciuni. Dar să lăsăm putin deoparte termenii de chibzuintă si să o celebrăm, mai degrabă, pe aleasa noastră pomenind, cu memorie si simtire vie (si cu iubitoare gratitudine), efectele produse de arta ei asupra spectatorului…
            Discurile sînt discuri si DVD-urile DVD-uri. Iar ambele, ca să fiu succint (desi repet lucruri de mult stiute) sînt niste umbre palide în comparatie cu trăirea pe viu a unei adevărate epifanii: cu cît artistul liric e mai iesit din comun, cu atît mai văduvit va iesi din prelucrarea inginerilor de sunet si imagine (chiar dacă, oricum, foarte multe se păstrează din generoasa-i dăruire). Nu cu mult timp în urmă, prietenul Florin Mihai, pe atunci la Universitatea din Tallahassee, a urmărit-o pe Renée Fleming într-un spectacol cu opera Il pirata de Vincenzo Bellini, pe scena Metropolitanului din New York. O cunostea, de bună seamă, de pe discuri si de pe înregistrările video: însă, după reprezentatie (care, în asemenea cazuri, poate echivala, fără exagerare, cu o experientă mistică), mi-a telefonat uluit si mi-a povestit cum, încă de cînd Renée a intrat pe scenă si a cîntat primele note, fiorii din sira spinării l-au vestit incontestabil că se afla în preajma unui miracol.
            Iar cine a avut, precum subsemnatul, norocosul prilej de a o vedea si asculta, într-o de neuitat seară barceloneză, într-un spectacol cu opera Thais de Massenet (în versiune concertantă), îi va confirma spusele si va încerca (chiar cînd vorbele nu au nici un rost) să le completeze: pur si simplu, Renée Fleming e literalmente încîntătoare, si nu doar cu vocea, ci cu toată fiinta ei. Nu e o divă cu pretentii: e, fără nici un platonism arthurian, o zînă dintr-o lume mai bună. Glasul ei te face să plîngi de nostalgia unor lumi visate, rostirea ei te vrăjeste benign, iar (ca să revenim la precizia stiintifică a termenilor „tehnici”) prezenta ei scenică îti reclamă solide proptele pentru mandibula supusă legii de neînfrînt a gravitatiei. Alte amănunte par de prisos.
            Filosoficeste, se naste interogatia: cum e cu putintă? Întrucît e cu putintă.
            Umblînd pe poteci presărate cu minunătii, ne îndrumă chiar ea, în aceeasi fermecătoare scriere (The Inner Voice: the Making of a Singer, Penguin Books, London, 2005) din care am citat mai sus:
            „O mare experientă teatrală trăită pe scenă poate fi extrem de cathartică. Asa cum, de la natură, sînt o persoană care preferă să evite conflictele, intrarea în pielea unui personaj atunci cînd păsesc pe scenă îmi oferă posibilitatea de a mă însufleti. Pot încerca trăiri diverse, care nu fac parte din viata mea particulară, iar aceasta poate fi o experientă eliberatoare. L-am întîlnit pentru prima dată pe Plácido Domingo în 1994, cînd m-am nimerit în timpul unei repetitii pentru scena confruntării din Otello. Carol Vaness suferise un accident la spate, iar eu tot cerusem cu disperare mai mult timp pentru repetitii, întrucît rolul era nou pentru mine, pînă cînd directorul mi-a zis: «Renée, facem treaba!» si, dintr-o dată, iată-mă pe scenă alături de Plácido în duetul confruntării. Interpretarea lui era atît de înfricosătoare în intensitatea ei, încît am crezut că mă va sugruma de-adevăratelea cu un act mai devreme, fapt ce m-a făcut să tremur atît de tare că abia mă mai puteam tine pe picioare si am avut nevoie de ajutor ca să pot părăsi scena. Cînd totul s-a terminat, mi-a strîns mîna si mi-a spus, radios, ca si cum si-ar fi salutat un nou vecin de bloc: «Bună, eu sînt Plácido Domingo. Încîntat de cunostintă». Am învătat atît de multe despre arta dramatică din abnegatia cu care el se implică la toate nivelurile unei reprezentatii, si m-a purtat cu el la un nivel cu mult mai înalt în ce mă priveste pe mine însămi. Acele cîteva spectacole cu Otello au însemnat încă un punct de cotitură în evolutia si în cariera mea”…
            Cine se aseamănă… si-am închis cercul magic. Însă, cum e de bănuit, încă n-am încălecat pe-o sa. Ci, prin împărătia minunilor teatrului liric, mai avem cale lungă…