Aceasta ar putea fi prima mea cronică, din cîte tin minte, în care renunt la plăcerea căutării unui titlu, care să trimită, cumva, la o relatie explicită cu cartea la care fac trimitere, preferînd să folosesc acum, drept titlu de cronică, doar pe cel care trimite direct la volumul respectiv. Motivul este, desigur, legat de particularitătile cărtii despre care voi vorbi în continuare, de capacitatea acesteia de a căuta să se impună, de la bun început, la nivelul unui segment cît mai extins de cititori, pornind de la un asemenea titlu, simplu si provocator, în acelasi timp.
Cel de al doilea roman al Doinei Rusti, Zogru (Polirom, 2006) vine după acel Omuletul rosu, primit cu excelente cronici de majoritatea criticilor momentului; se remarcau atunci, pe bună dreptate, calitătile unui text care surprindea prin constructie narativă, prin acutul simt în descendentă cumva caragialescă de a vedea, a înregistra, a comenta lumea cotidianului, într-o dublă perceptie, a faptului social si a celui cultural, în tuse remarcabile, atestînd curajul unei autoare ce debuta relativ tîrziu în beletristică, avînd însă de la început forta de a impune liniile propriei scriituri, despre care afirmam, la vremea respectivă, că repune în discutie inclusiv problemele unui nou tip de realism, în contextul prefacerilor postpostmoderne..
Lectura si, mai ales, re-lectura romanului Zogru mă îndreaptă spre re-asezarea unora dintre afirmatiile făcute atunci. Doina Rusti face parte din acea categorie (elitistă, desigur) care alege plăcerea unui joc mai mult sau mai putin creditabil cu un cititor potential apropiat în competente; nu este însă vorba de capcanele unui text obligatoriu postmodern, care obligă la identificarea aluziilor, citatelor, capcanelor de tot felul strecurate în text si care obligă la re-cunoasterea acestora, pentru a putea configura semnificatiile dorite. Autoarea lui Zogru, de certă formatie academică, prin urmare fină cunoscătoare a fenomenului literar în general si a celui contemporan, în particular, este mai degrabă interesată de provocarea cititorului ideal la nivelul paradigmelor culturale, oferindu-i acestuia o profitabilă capcană în care, cu mare usurintă, se poate cădea. Sau, pur si simplu, se poate trece pe lîngă.
Romanul poate fi citit de la acele aprecieri critice din cuvîntul înainte semnat de Ioan Grosan (asimilat, de altminteri, de text, atunci cînd de face trimitere spre peisajul cultural contemporan, în cod postmodern, ca si Horia Gîrbea sau Andrei Blaier) orientate explicit spre trăsăturile remarcabile ale volumului: „Zogru este un roman care se citeste repede, cu plăcere si lasă în urmă gustul complicat al meditatiei. Este o carte frumoasă, bine scrisă, care aduce în actualitate lectura voluptoasă, grija fată de poveste si o memorabilă inventie stilistică”. Acelasi critic pare să accepte una dintre posibilele „piste false” sugerate de autoare: „…excedat de atîta românitate si balcanism, duhul Zogru ar vrea să locuiască, să evadeze si în trupuri străine, europene. Însă nu mai poate, nu-l primeste nimeni în afara spatiului nostru. Spiritul lui Zogru s-a autohtonizat, a rămas prizonierul plaiurilor mioritice…Pe acest fond de restrictii este plantată întîmplarea mult dorită, învăluită în aburii mov ai visului”.
În fapt, prin acest roman, asistăm la articularea unei stratageme textuale. Zogru trimite, aparent într-un set de modalităti neutre, spre cîteva posibile piste de lectură ale textului. Cea mai plauzibilă pare a fi, desigur, aceea a receptării unui fantastic elaborat de o fină cunoscătoare a literaturii despre, în primul rînd, ca si a marilor experiente de gen. Dincolo de povestea unui duh, venit din adîncurile pămîntului, cu atestarea nemuriri prin călătoriile sale vampiristice (intrînd în sîngele unor oameni, de la 1460 încoace – vremea lui Vlad Dracul cel Tînăr! – care mor dacă duhul stă mai mult de patruzeci de zile) poveste care înseamnă asigurarea unei retete sigure; aceea a călătoriei prin timp, într-o altă variantă de „nemuritor”; există si o anumită fixare pe tipologia si sintaxa fantastică, apărînd fantome, pitici, glole, morgoni, Omul Negru, într-un imaginar ce s-ar crede că functionează după regulile celui impus de o literatură consacrată mai cu seamă în ultimele două decenii, pe piata occidentală, care resurectionează un anume gen de magico-fantastic. Dar, dincolo de o necesară pigmentare, care tine mai degrabă de acompanierea traseului unui personaj dat ca „fabulos”, se remarcă absenta unui plan sintactic care să implice respectivele personaje strict fantastice Un episod, simptomatic, îl prezintă pe Zogru, întrupat în Pampu, prima sa gazdă, din anii 1460, cel de care va rămîne fundamental legat, ca memorie si imagine, intersectîndu-si traseul (se va vedea, astfel, că e altul, decît cel fantastic clasic) cu un pitic, acesta din urmă fiind determinat doar de un mic interes, mai degrabă uman, să relationeze cu Zogru-Pampu: recuperarea locuintei, uzurpată de o pisică sălbatică si nu de atributele cunoscute ca fiind specifice unei asemenea făpturi din lumea fantasticului. De altfel, si incidenta glolelor, morgonilor, fantomelor, se încadrează într-o retea complementară de semnificare, tinînd de sentimente, stări, atitudini umane mai greu explicabile: „Morgonii acestia sunt niste fiinte jalnice, pe care Zogru le striveste fără milă ori pe unde îi ies în cale. Arată ca niste hîrtii mototolite, cenusii, de fapt, ca niste fete botite si posomorîte ce se rostogolesc peste tot  si se prind nebuneste de mintile oamenilor, care nici măcar nu pot să-i vadă. Sug melancolia picătură cu picătură si, cu cît cer mai mult, cu atît omul le dă. Cînd vede oameni cu morgoni pe creier, pe Zogru îl apucă isteriile”. Desigur, apar si fantomele, prima dintre ele fiind cea a lui Vlad zis Tepes; e o incidentare cu virtuti parodico-demitizante, într-o completare a unui tablou de re-mitizare care priveste transformarea lui Pampu, băietanul simplut, cuminte, aproape prostatec, în sîngele căruia intră, pentru prima sa experientă umană, Zogru, în sfîntul atestat de imaginea duhului plantată pe poarta din lemn de platan a mînăstirii Snagov. Moartea acestuia, după faptele săvîrsite în cele patruzeci de zile de posesiune exercitată de Zogru, reactia unei comunităti, deturnarea imaginarului colectiv, sunt aspecte la care se poate reveni, într-o altă discutie.
O altă posibilitatea de de-coda textul acestui roman tine de acea perspectivă a istoriei particularizate, a istoriei mici, parte sau nu a istoriei mari. Se stie, de altfel, că această relatie, între istoria personalitătilor si aceea a persoanelor este cea care asigură dreapta cumpănă a existentei în timp si a întelegerii corecte a acesteia. Romanul Doinei Rusti devine însă cu adevărat captivant si, din punctul meu de vedere, mărturisesc o anumită insatisfactie determinată de o „limitare secventială” a acestei perspective narative, impuse de bornele narative. Pornind de la epoca lui Vlad Tepes, reducînd totul, mestesugit, în jurul unui grup social urmărit în timp, pînă în 2005, cînd naratorul ne atrage în lumea cultural-socială a unui Bucuresti recognoscibil, ca si în Omuletul rosu, prin trimiteri directe, raportări, persiflări, diatribe, descriptii, remarci acide, toate tinînd de acea „vînă” satirică, socială, pamfletară a unei autoare atente la carnavalescul existential surprins caleidoscopic (de altfel, un personaj cotidian, scriitor, este extrem de orgolios si de mîndru de un prim roman intitulat, cum altfel, Vîna !). Practic, acest itinerar prin timp se poate decupa în două sectiuni, una tinînd de perioada de pînă la cel de al doilea război mondial (1939, mai precis), cealaltă de perioadă de după, concretizată, de la început, prin instaurarea puterii comuniste. Episoadele sunt detasabile, naratiuni cu forta surprinderii unor epoci la nivelul unor nume „necunoscute” alăturate numelor consacrate de epoca în sine; remarcabile întîmplările legate de perioada fanariotă, prilej pentru autoare de a lega într-un acelasi episod pe Zoe Moruzi, Alecu Moruzi, Ianache Văcărescu, un alt personaj fantast, Omul Negru, creatură a băltilor, faimoasa ciumă a veacului fanariot si, desigur, pe Zogru, un alt fel de Saint-Germain, cum ar putea fi înteles în spiritul scrisului de atunci si de mai tîrziu. Epoca totalitară oferă alte întelegeri, nu doar ale lui Zogru, cel care descoperă că nu poate intra chiar în sîngele oricui, cel care îsi clarifică problema posibilitătii (partiale, restrictionate) de a călători dincolo de granite (dar care granite, e o întrebare la care nu se răspunde decît ambiguu; ideea comunitătii de români din exteriorul tării neacoperind asteptarea). În schimb, descoperim un adevărat bestiariu, o re-adaptare a Evului Mediu în alte coordonate, cu insi (urmăriti în timp, de la acel an 1460, din satul Coteni, devenit mai în alt veac Comosteni, prin dania maicii Nălbica) transformati, ajustati de liniile de fortă ale unui sistem cultivînd manipularea, servilismul, puterea grobiană, demagogia, delatiunea, falsitatea relatională, cinismul, propaganda neacoperită. Întelegerea unui alt imaginar social, în totalitate opus celorlalte, este mediat de două personaje, aparte în economia acestui roman, cu care Zogru se întîlneste înainte de 1939 ( după acest an Zogru dispare pentru o vreme, trezindu-se direct în comunism, în 1959, existînd, desigur, si un anume determinism al deplasărilor cronologice ale duhului). Unul este Achile Vintilescu, nefericit nu numai erotic ci „fiindcă se născuse cu creastă si coarne”, stranie optiune a autoarei de a trimite spre un simbol a altceva decît lumea comunistă, o lume obligată să dispară, să emigreze, să nu poată reactiona,  în codul unei simbolistici la granita dintre real si fantastic; celălalt personaj este servitoarea – menajera acestui trist personaj, prieten de secol XX al călătorului temporal Zogru (de altfel, Achile scrie un roman Saint Germain de Dîmbovita, desigur, de dorul celui dispărut intempestiv!) cea care ajunge, cu mijloacele specifice dictaturii rosii, o „tovarăsă de nădejde si victimă a fostului proprietar…îsi făcuse în cîtiva ani si liceul, si facultatea, la fără frecventă ori prin cursurile rapide organizate de comunisti special pentru victime ca Vencica. Asa că în 1959 Zogru a găsit-o membră în guvern, cu Pobedă neagră priponită în poarta cu pantere”.
Ar mai fi, cum altfel, interpretarea ca roman de dragoste, prin la fel de sustinute argumente ca si în cazul romanului prim, Omuletul rosu. Din prima ipostază, ca Pampu, duhul venit din adîncurile pămîntului (valah sau nu!, de remarcat o anume preferintă semnificant onomastică a autoarei) se îndrăgosteste de medievala fiică a spătarului Gongea, Ghighina; există însă alte episoade, primul initiatic, frugal, cu văduva Tenica, urmînd însă episoade elaborate, argumentînd strania alcătuire a fiintei fantastice care vrea să fie mai degrabă om, demonstrînd o mare apetentă erotică, în special fată de Zoe Moruzi si fată de Giulia, studentă la cinematografie, cursantă la Andrei Blaier, episod care contopeste toate planurile, înspre finalul romanului. Desigur, duhul, alcătuire cetoasă, gelatinoasă, firicel subtire sau alcătuire plată, străvezie, are nevoie de învelisul trupurilor gazdă pentru a putea să-si directioneze jălalnicul libov, chin strasnic pentru cel care, pînă la urmă pare mai mult om decît duh în sine.
Mai poate exista si o altă directie de lecturare, aceea care trimite spre „românitate si balcanism”, în cantitate excesivă. Si, într-adevăr, nu e dificil să găsesti argumente. E o Valahie medievală, cu realitatea satului, a proprietătilor , cu boieri, osteni, argati, cu capitala Tîrgoviste, cu povestea celor doi Vlad Dracul, cu atmosferă completată de lumea călugărilor, de nasterea legendelor cu sfinti si fantome, cu aparitia interesului pentru cultură, cu primele semne de civilizatie europeană, precedată de episoade fanariote, cu descriptia Bucurestiului, mai vechi si mai nou, cu incidenta comunismului si reflexele sale, aparent românesti. Pentru că „amintirile” lui Zogru, alias Pampu, sunt si nu sunt explicit românesti, cu atît mai putin elaborate din dorinta de a configura un spatiu balcanic, cel putin după acceptiile moderne ale termenilor.
Rămîne, prin urmare, să căutăm si o altă cale de navigare prin hătisurile unui text care, dincolo de toate perspectivele prin care îl abordăm, se impune, în primul rînd, prin calitatea scriiturii, bazată pe resuscitarea povestii de calitate si pe certa inventie de ordin stilistic, pe stiinta elaborării unor strategii convingătoare, în care descriptia clasicizată se întîlneste cu ironia postmodernă, cu observatia psihologică sau cu „efectul de real” („Pampu era argat de curte, dat de mic la stăpîn. Era un băiat oaches, cam în genul lui George Clooney, viu si deschis, respectuos si învătat cu de toate. Avea 25 de ani”.).
Ar trebui să căutăm alte avertizări, ascunse într-un text gîndit ca o ingenioasă alcătuire ce poate trimite spre mai multe paradigme, deoarece Doina Rusti constientizează un important aspect al prozei din anii recenti, anume că, după aventura modernă – postmodernă a romanului, nu se mai impun riscurile unor noi încadrări si tentative paradigmatice, fiind preferate acele formule care, sub semnul ambiguizării formale si tematice, pot să răspundă, fie si partial, unor felurite orizonturi de asteptate Căci, la urma urmei, romanul e rezultatul unei ecuatii ce priveste, deopotrivă, orizontul de receptare si modelul de scriitură adecvat acesteia; or, dacă istoricitatea a rezolvat, în timp, această problemă, oferind felurite paradigme ale romanului după cum o solicita structurarea mentalitătilor, astăzi acest aspect devine cu totul aparte, chiar dacă se vorbeste, mai mult sau mai putin timid, despre un anume neorealism, neoromantism, transmodernism  s.a.m.d.
Considerăm acest nou roman semnat de Doina Rusri, dincolo de reusitele certe de ordin stilistic, ca pe o provocare interesantă, de ordin formal si tematic. În acelasi timp, dincolo de perspectivele posibile comentate pînă aici, identificăm o alta, pe care o consideram mult mai tentantă. Textul îsi propune configurarea unei lumi văzută în durate repetabile; e o lume care se continuă prin insi din aceleasi linii genealogice, păstrînd, tot asa cum Zogru rămîne Zogru, indiferent de trupul în care poposeste vremelnic, atitudini si aptitudini care amintesc, în special eroului-duh, de strămosii lor plasati în jurul lui1460, reasezînd mentalităti în noi cadre. Nu întîmplător, pe primul om-gazdă pentru duhul-nemuritor îl cheamă Pampu, nume care nu trimite în nici un fel la o specificitate românească sau balcanică. Trecerea acestor descendenti prin timp, modificările istoriei, noile contexte socio-culturale nu determină schimbări esentiale, iscîndu-se astfel o ipoteză mai degrabă tulburătoare. Dacă lumea medievală, cea care era mai degrabă atentă la imaginea comunitătii restrînse, neconstientizînd ceea ce nouă astăzi ni se pare firesc: etnie, spatiu, patrie, se lasă descoperită si reinventată de o societate ultramodernă, din nouă atentă la o globalizare care reiterează forta de comunicare a teritoriilor regionale, cu particularităti si persoane ce îsi transmit, din veac în veac, aceleasi date referentiale constituie punctul de plecare pentru romanul de fată reprezintă un punct de fortă al unui nou model imaginar si modelul de reprezentare poate fi cel oferit de un text precum cel de fată. Putem astfel vorbi de noul trup medieval, realcătuit paradigmatic, de o stranie continuitate, dezvoltată într-o istoricitate altfel înteleasă decît comun. Un Horia Gîrbea, postmodern circulînd sub privirile cercetătoare ale personajului plecat de niciunde spre lume (identificată la nivelul satului Coteni, devenit apoi Comosteni), în acea Săptămînă Mare a anului 1460, cînd se afla la domnie Vlad Dracul cel Tînăr, nu face altceva decît să justifice o continuitate servind unei cauze cu totul speciale: umanitatea se întoarce în noi spatii de semantizare, acelea care tin cont de particularizare, de cîmpuri genealogice, de arealul cunoscut si transmis genetic, ceea nu înseamnă reductie, restrictivism, ci, mai degrabă, o desprindere de formulele specifice secolului XIX si XX, cînd umanitatea era prinsă în capcane nationaliste , adesea pernicioase. Comosteni (urmas sătesc pentru Coteni) se transformă într-un fel de supra-model social-cultural-relational, depăsind importanta statalului, regionalului, continentalului. Iar grija, aparent ironică, în fapt tinînd de reinventarea argumentului istoric, pentru prezentarea istoriei locale, cea care se referă la dania maicii Nălbica, la întemeierea bisericii, la continuitatea liniilor genealogice, nu face decît să justifice afirmatiile si să permită unei autoare care stie mai multe decît scrie! să trimită la un altfel de abordare a unei probleme de mentalităti grefate pe un circuit social directionat într-un mod ce aminteste de vremuri cînd magia si realul se intersectau, cînd natura semnifica mereu simbolic, cînd totul era încifrat si se cerea descifrat; o asemenea lume poate fi oricînd redescoperită, chiar si într-un încurcat si controversat veac XXI, despre care spuse celebre avertizează asupra unei încadrări într-o altă paradigmă decît a secolelor trecute. Altfel spus, sub tipare recognoscibile sau nu, romanul Doinei Rusti propune re-descoperirea unei lumi, dincolo de granite temporale sau spatiale, motiv pentru care această lume, adusă dinspre si cu Zogru, uneste imagini din veacuri medievale cu imagini din epoci moderne si postmoderne, atestînd perenitatea formelor, zădărnicia cunoasterii si identităti tulburătoare, motivate nu doar prin insidioase zvîcniri ale sîngelui, ci prin repere mult mai diversificate, tinînd de competente stiute sau bănuite.
Toate acestea într-un roman care se impune si prin ritmul alert al lecturii, care nu poate restrînge însă frumusetea imaginilor, ca si prin acea plăcere ce numai povestirea „din umbră” o poate conferi romanului, pentru încă multă vreme singurul gen cu adevărat autarhic în lumea contemporană.