Într-o carte cu un titlu, pe cît de simplu, pe atît de provocator, scrisa de un autor care nu mai are nevoie de nici o prezentare (aproape indiferent de vîrsta cititorului posibil) este prezentata / comentata / fictionata singura tema care nu poate lipsi din nici un fel de inventar al preocuparilor umane din totdeauna. E tema care fascineaza, demobilizeaza, deruteaza, concentreaza si risipeste, mereu cu egala generozitate, tot ce tine de nobila fiinta a barbatului. Pentru ca tema iubirii, aceea generala, despre care vorbea un artist din Babilon, gîndind ca, nu peste multe secole, oamenii s-ar putea plictisi sa o mai trateze, considerînd-o depasita si neinteresanta, este suplinita de partea pe care noi, barbatii, o consideram esentiala, aceea a misterului, a imposibilitatii de a o explica, tocmai pentru ca pare atît de simpla si de complexa în acelasi timp. Asadar, De ce iubim femeile (Mircea Cartarescu, Editura Humanitas, 2004). Si deoarece autorul acestei cronici se lasa egal stapînit de un oarece spirit estival, ca si de suflul „istorioarelor” adunate în volumul cu acest titlu, nu poate sa nu strecoare întrebarea împrumutata dintr-o anecdota celebra, pentru multi: chiar asa, de ce iubim femeile? Si alte întrebari, inevitabile: cît de mult seamana ceea ce scriu autorii cu ceea ce li s-a întîmplat chiar lor, de fapt, cînd devine eroul narator un povestas, adica se distanteaza de eveniment si îl transforma în povestire, text cu deschidere si neutralitate, cînd accepta, cu o anumita ironie, poate si netradusa nostalgie, ca toata istoria sa îl priveasca doar pe el si sa se expuna astfel riscului interpretarii directe? O nota finala încurca si descurca lucrurile în acest sens:

„Daca v-au placut, cît de cît, istorioarele mele ma veti mai rabda, poate, un momentissimo, caci tin mortis sa aduc multumiri cîtorva dintre cei care, între-un fel sau altul, au contribuit la paginile pe care tocmai le-ati parcurs.

Multumesc, deci, tuturor modelelor din realitate ale personajelor mele, foste iubite, fosti profesori sau actuali prieteni, si mai ales le cer iertare pentru deformarea sfruntata a faptelor din, practic, fiecare povestire. Sînt riscurile pe care ti le asumi cînd te încurci cu scriitori…”

Între primul si ultimul text din aceasta alcatuire beletristica, sînt plasate linii de forta ce resusciteaza povestirea ca gen si iubirea ca sentiment etern (si etern netraductibil, în orice forma de tezaurizare culturala). Daca prima „istorioara” se consuma în cadrele unei autoironii textuale („Rog distinsele cititoare ale acestei carti sa nu ma eticheteze chiar de la-nceput ca fiind un tip pedant daca am sa-ncep cu un citat”), ultima, care da si titlul volumului, este o provocare a sinceritatii, sensibilitatii, ironiei si autoironiei, o radiografie extrem de personalizata dar si atît de general aplicabila sufletului masculin contemporan, parînd a raspunde , daca era nevoie, la pseudo-interogatia din titlu („Pentru ca au sîni rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cînd le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila” s.a.m.d.). De asemenea, cu toate ca autorul, autoironic ca orice postmodern previzibil, introduce avertismente de dragul textului în sine (povestirea viselor, începerea cu citate, explicarea unor banalitati, indicarea unei anumite categorii de cititori, relationarea între personaje literare si modelele acestora), ca apoi sa se întoarca tot spre ceea ce intentionase, toate acestea au un anume rost. E, în primul rînd, un avertisment al avertismentelor, o rezultanta a acestora, care conduce spre posibilitatea citirii textelor adunate în volum si ca pe altceva decît niste istorioare publicate în „Elle”, „Dilema”, „România literara”, „Lettre internationale” si „Tabu”. Ar putea fi citite ca naratiuni care, dincolo de pre-textele în sine, sa conteze prin mesajul subliminal ce priveste însusi destinul povestirii în sine, ca act, ca gen, ca discurs cu functie de tezaurizare culturala, cunoscut ca atare de la începuturile umanitatii.

E probabil ca alte femei , cu frunti mai tesite, ascultau povestiri, înca din vremuri imemoriale. O probeaza structura craniana , comenta Forster, inducînd ideea permanentei culturale a povestirii; desigur, ne putem întreba: despre ce se povestea în acele vremuri?

Cum aminteam mai sus, un înaintas al lui Mircea Cartarescu (de mult timp intrat în seria ubi sînt ) clama disparitia iminenta a literaturii poetice în special, prin folosirea pîna la saturatie a acelorasi teme: natura, maternitate, razboi, dragoste… Era o tribulatie de dragul tribulatiei, caci nu a fost sa se întîmple asa ceva, dupa cum o demonstreaza evolutia întregii literaturii, timp de secole si milenii, dupa acea babilonica plîngere.

Dar volumul De ce iubim femeile ?

Indiferent de perspectiva din care citim volumul (pus sub semnul colectiei CARTEA DE PE NOPTIERA, „carti de care ramîi cumva îndragostit”), înregistram o stranie dorinta de resuscitare a temei ce a fascinat toate epocile umanitatii, combinata cu provocarea unui imaginar real, ce merge pîna la intersectarea unor secvente intentionat vizibil biografice cu cîmpurile legitime ale fictionalului), urmata de afirmarea spunerii ce poate captiva prin socanta sinceritate, prin alternanta imaginilor si reperelor culturale, prin unicitatea zicerii unor lucruri atît de banale, de cuminti, de frecvent întîmplate si de cunoscute, încît se petrece un aparent paradox cu aceasta carte. E paradoxul datorat întîlnirii dintre faptul în sine si transformarea acestuia în epica. O demonstreaza un text intitulat Zaraza , în care identificam o întreaga „reteta”.

E, mai întîi, reconfigurata imaginea unui Bucuresti al ultimilor „ani nebuni”, care petrecea si sub bombardamentele americanii din 1944, un oras al gradinilor de vara, al distractiilor, al muzicii, al femeilor frumoase, de lux sau usoare („ …iar santanurile atrageau o clientela vesela si petrecareata, între care distingeai nu rareori ofiteri germani însotiti de femei de lux, femei fara oase, cum le-a spus cineva, cele mai întretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul în care primeau musafirii”) E tipic pentru acest volum ca începutul sa construiasca un „altceva”, axat pe evocare, pe trimiteri culturale, pe consideratii sociologice, anatomice, psihologice etc., urmat de acel nucleu epic, de istorioara în sine, care poate fi a naratorului sau intersectata cu biografia acestuia, aspect ce se fixeaza în finalul textului. Astfel, în povestirea la care ne referim, dupa evocarea unui Bucuresti al petrecerilor nocturne, urmeaza fraza care va impune o naratiune: „Una dintre acestea era Zaraza, si povestea ei m-a emotionat întotdeauna nu prin ciudatenia ei nemaivazuta, cît prin faptul ca e adevarata. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume tiganesc traditional. El înseamna Minunata” (s.n., C.D.) Ne reîntoarcem la conditia prima a povestirii, aceea de a trimite, chiar si la nivel de conventie acceptata, spre veridicitatea istorisirii, dictata de prezenta unui narator-erou, narator-martor etc. Povestea despre Zaraza este trista, romantica, surprinzatoare, expediata în pagini putine (chiar daca se numara printre cele mai întinse din acest volum), dar s-a întîmplat aievea, dicteaza discursul naratorului, inclusiv comportamentul neobisnuit al iubitului acestei frumoase tiganci, cunoscutul cîntaret de epoca – descoperit de narator si de generatia acestuia prin ascultarea de placi-discuri ce înregistrasera tangourile sale – Cristian Vasile, care, timp de patru luni, va mînca cu o lingura cenusa din urna femeii iubite si disparute tragic. Numai ca finalul textului este al naratorului si nu al istorisirii, care se termina clasic: „A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor”. Naratorul aduce necesara „corectie” si iluzia „asprului adevar”: „Unchiul meu dinspre mama, care este actor, facea un turneu cu trupa lui, cînd l-a gasit prin 1959 la Piatra Neamt. A gasit acolo, pe post de masinist (tragea în fiecare seara cortina), un batrîn cu aspect de boschetar, caruia teatrul îi dadea, de mila, o pîine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui. I s-a fredonat si refrenul Zarazei”.

În aceeasi linie, un alt text prezinta o poveste „adînc îngropata în timp”, cu un titlu care fixeaza o zicere nevinovata a unei fete nu tocmai atragatoare („un ursulet de plus: blonda, cu ochi aproape fara gene, cu trup voinic si scund”, de unde concluzia posibila ca toate femeile merita iubite!): „cu urechile pe spate!”. Dincolo de spusa în sine, care poate fi etichetata rapid, si pe care eroina o rosteste în momente ce reclama o anume intensitate a trairilor, deconcertîndu-l pe naratorul-martor, povestea ascunde un sîmbure de tristete inefabila, raportabila la acele trimiteri culturale („tîmpitul obicei de a vorbi în citate”) pe care le comenteaza începutul primului text din volum): „Foarte rar întîlneam, în cîte-o revista culturala, cîte un mic articol semnat de ea sau, uneori, cîte-o poezie. Le citeam mereu cu sentimentul cu care trebuie sa-si fi privit Macbeth mîinile-nsîngerate”. Dar, ca în toate textele adunate în acest volum, felul în care orice devine povestire seduce si cucereste multe categorii de cititori.

Placerea de a „culturaliza” devine multipla, nefiind uitate nici zonele periferice, care fixeaza femeia prin „bancuri idioate” („femeia e ceva de care te tii cînd faci dragoste”); aceasta extrapolare se face însa catre finalul unui text intitulat Despre intimitate , splendida discutie pe tema corpului uman si a nevoii de dragoste, de femeie, de intimitate, text care ofera si o posibila definitie împlinirii erotice reale. „De fapt, ajungi cu adevarat la maturitate sexuala doar atunci cînd începi sa traiesti un ciudat solipsism în doi care te face sa spui: în tot universul nu exista decît doua fiinte care fac cu adevarat dragoste: eu si iubita mea”.

Cu toate acestea, detasarea care se realizeaza prin naratiunea de tip heterodiegetic face ca un text precum cel intitulat Diavolul de hîrtie sa poata fi receptat în cu totul alt registru. Desigur, si din alte motive, tinînd de arta povestirii. E o poveste ce fixeaza o întreaga obsesie adolescentina extrem de bine conturata: nasterea sentimentului erotic, consumarea primelor semne de iubire, pierderea iubitei, tradarea vîrstei si constientizarea iesirii din superbia nestiutoare a primilor ani de tinerete; toate acestea, la nivelul unei întîmplari ce pare a fi acut al zilelor noastre (doi liceeni ce par a se iubi, ca în final fata sa opteze pentru un barbat ce îi oferea altceva). Daca pentru Ingrid finalul este cumva în linia celor povestite („purta acum, în adîncul de purpura al trupului ei, un pachetel de foite embrionare pliate complicat”), pentru Victor totul se sublimeaza în imaginea care da si titlul povestirii, trimitînd astfel la un sentiment mult mai nuantat. Adolescentul care îi confectiona fetei diavoli din hîrtie, într-o joaca a vîrstei si a sentimentelor nematurate, închipuie acum, probabil în ultimul sau joc (confectiona frecvent diavoli din hîrtie), cel mai mare diavol, asociindu-i tot trecutul tinerei sale vieti: „Sufla din rasputeri în orificiul sau, pîna cînd capul dracusorului si coarnele lui ascutite, si limba ivindu-se batjocoritoare din bot se umflara brusc, si Victor tinea în mîini cel mai mare diavol de hîrtie pe care-l facuse vreodata. Deschise trusa de acuarele si, cu o rabdare maniacala, se apuca sa-l picteze în stacojiu, sa-i faca ochi negri, hipnotici si interiorul gurii de purpura. Coarnele i le vopsi în negru stralucitor. Un strop de lacrima atinse însa una dintre ele, decolorînd-o. Baiatul scoase din sertar punga de hîrtie cu maruntii dinti sidefii, proprii lui dinti de copil, si-i lipi în doua siruri ordonate, pe falcile diavolului. Ramasera, privindu-se în ochi, Victor si diavolul de hîrtie, pîna ce asfintitul îsi prelungi limbile de flacara în odaie”.

Altminteri, celelalte texte din volumul De ce iubim femeile oscileaza între o gratioasa denudare a unor aspecte banuibile si ornarea (contestata autoironic) cultural-biografica, producînd efecte de interes sporit, cel putin în anumite arii prevazute de lectura: povestirea viselor, citate din autori preferati, descrierea unor imagini din strainatate, fantezii cu…, amintiri din anii studentiei, senzatia de déjr vu explicitata, cazuistica erotico-sexuala, pacalitoare raspunsuri la întrebarea Who I am? , intruzii necesare ale limbajului „corosiv” (în Petruta ), interpretari ale relatiei fictiune erotica / realitate erotica, cu inerente întoarceri în imaginarul literar si cu sentinta finala, De ce iubim femeile .

Rezulta o carte ce poate trezi reactii neasteptate, dincolo de acelea mai degraba emotionale, legate de autor; doar pentru provocare, începutul povestirii Cercelusi : „Sînt convins ca ai trait si tu, draga cititoare, de cîteva ori în viata, acea senzatie care, ca atîtea altele din aceeasi zona, ar trebui sa ramîna fara nume, dar care poarta totusi numele urît si tautologic de déjr vu ”.