Aventura rămîne esentială, ca motor de căutare pentru roman, chiar dacă ea comportă transformări esentiale în timp, trecînd de la componenta eminamente exterioară la aceea spirituală si, mai nou, după cum se vede, la cea virtuală. Într-o altă ordine de idei, romanul, indiferent de „lumea posibilă” pe care o dezvoltă, obligă, deliberat sau nu, la relationări mai mult sau mai putin subtile cu lumea de la care se pleacă, cu mentiunea că în romanele publicate după 2000 se simte tot mai mult nevoia de a identifica un nou tip de imaginar, care să marcheze intrarea, si din punct de vedere beletristic, într-un nou ev de existentă a omenirii. E un aspect care poate conduce, în cele din urmă, la un alt tip de realism, fundamentat pe o problematică vizînd în primul rînd un nou tip de consumatori literari, cei care se adaptează unui nou tip de viteză de derulare a existentei, a afectelor, a factorului artistic.
 Doina Rusti publică, la Editura Vremea XXI (Bucuresti, 2004), o nouă carte, de beletristică, de această dată, Omuletul rosu) volum ce beneficiază pe coperta finală de un text „lămuritor”, pe care ne vedem obligati să îl reproducem, fată de cele ce vom spune în continuare : „Romanul povesteste despre iubire, Internet, Platon, mesaj subliminal, chaturi si întîlniri neobisnuite, despre omuletul rosu, dar si despre tara în care trăim. Multe dintre personaje sînt oameni reali care iau parte la poveste sau care doar se intersectează cu ea. Dar există si multe personaje de fictiune. Si unele si altele fac parte din lumea aceasta. Iar dacă nu le-ati întîlnit încă, nu înseamnă că nu le veti întîlni niciodată.”
Nefiind semnat, nu stim cine e autorul acestui text de „promovare” care, de fapt, îi face un semi-deserviciu unui roman pe care, de la început, îl numesc ca fiind o provocare multiplă, reusind să facă să pară mai putin decît este un text cu adevărat seducător, atît prin sensurile degajate, cît si originalitatea scriiturii. Cînd spun aceasta, mă refer la faptul că autoarea Omuletului rosu (cunoscută prin serioase preocupări ce vizează în sens larg lumea textului) a „iscat” acest roman vizînd, de la bun început, multiple provocări.
Pentru că vom vorbi destul de mult despre lumea virtuală, trebuie amintit faptul că, probabil, primul personaj (remarcabil) care apare în imaginarul romanesc cu trimitere directă la lumea virtuală des-chisă-scrisă de computer este Abulafia, într-un cunoscut volum al lui Eco, Pendulul lui Foucault. Dincolo de sugestiile ce tin de spatiul Cabalei, Abulafia, într-un mediu editorial cultivat de principalele personaje (prin persistentă si dimensiunea implicatiei existentiale, din nou, aproape de începuturile acestui tip de imaginar) dezvoltă un alt tip de relatii si o nouă fascinatie a comunicării. Ce se întîmplă însă în ultimii ani, în viata curentă, aproape că nu mai poate fi decelat, deoarece trecerea la un nou tip de imaginar s-a produs foarte rapid; astfel, calculatorul nu mai este metaforă ci loc comun într-o existentă ce se măsoară pe net.
Dacă tot aminteam de romanul lui Eco, nu mă pot opri de la plăcerea unei aparente lecturi-capcană. Lumea, asa cum poate fi ea văzută, în jurul unor edituri, cu amplificarea rolului computerului mult dincolo de performantele celui din Pendulul lui Foucault, intriga declansată de o carte, iubirea în alternantă cu nelinistea specifică preocupărilor intens spirituale, conexiunile neasteptate în planuri culturale cît mai surprinzătoare, iată cîteva piste ce pot fi luate în discutie după o astfel de lectură. Dar, tot o lectură tentantă poate fi si aceea care trimite la lumea lui Bastian Balthasar Bux, cel care privea, dintr-un pod, dincolo de paginile cărtii, construind o lume paralelă, o lume virtuală, a povestilor din împărătia Crăiesei Copil, pe care el o va re-numi, orgolios ca orice nou creator, Puisorul Lunii. O lume asemănătoare, totusi, celei pe care o cutreieră tot mai multi, astăzi, în contextualizarea indusă de utilizarea net-ului ultracontemporan, motiv pentru care era si timpul de a se intra definitoriu si în literatură. Asa că, dacă pînă nu de multă vreme romanul îsi făcea un scop exemplar în re-flectarea lumilor reale, acum, un nou tip de roman, răspunzînd unui nou tip de imaginar, surprinde alternanta, pendularea insului ne-postmodern între trecerea cotidiană pe străzi curente si parcurgerea, navigarea pe nocturne (de regulă) căi cyberspatializate. Sau, mai aproape spus: o Kyberlandia, acceptată fără să fie impusă o comunita virtuale, cu al ei alazar, unde, simetric lumii palpabile, sînt de toate: cumperi, vinzi, vezi.
E o Kyberlandia care apare deus ex machina, tocmai atunci cînd era nevoie de ea; primele pagini ale romanului fixaseră cadre mai degrabă cunoscute, neanuntînd un anume potential, o criză ce avea să fie ingenios exploatată, de un autor care stie literatură si nu numai: „Si atunci a început experienta mea teribilă. Mi-as dori să nu mai citească nimeni în afară de tine, pentru că este genul de întîmplare pe care e mai bine să n-o povestesti.”
E o ingenioasă inducere narativă, deoarece autoarea nu păruse a fi interesată în a anunta ceva deosebit în primele patruzeci de pagini, redactate voit în tonul descriptiei cu care romancierii post-postmoderni stiu să capteze un public atent, în egală măsură, atît la liniile care ordonează un imaginar al cotidianului cît si la acele care re-orientează linii de fortă ale unui imaginar bazat pe proiectie în insolit, neverificat, un straniu-magic-ezoteric adus la nivelul de perceptie specific omului care a intrat într-un alt mileniu al existentei lumii. Eroina e încorsetată de întîmplări ce compun acea „mică istorie” a fiecăruia, secventele existentiale vizînd tribulatii de după 90, căutarea unui loc de muncă în învătămînt si re-orientarea spre domenii conexe, colaborări editoriale nu obligatoriu satisfăcătoare, cu multă observatie socială la „cald”, cu încrîncenarea celui care se confruntă cu o nouă faună, din care imaginile unor Neica, Lolita, doctorul Rufă pot depăsi granitele impuse de imaginarul acestui roman, cu amara satisfactie a vietii de femeie la 43 de ani care încă trăieste si întelege să lupte ca să trăiască. Tocmai de aceea, legătura spre care se face trimitere chiar din primul rînd al romanului, al cărui sens va fi decodat mai tîrziu, este cea care re-directionează o existentă („Mi se prăbusise lumea, nu mai stiu dacă ti-am spus, mi se părea că nu mai am nimic de pierdut, că în fine am ajuns la fundul sacului si de-aici nu mă mai asteaptă decît nenorociri peste nenorociri si răcoarea înjurăturilor.”) Iar o legătură receptivă în mod special la acest nivel va identifica suficiente elemente ce alcătuiesc un imaginar social-relational bine conturat.
Legătura e, vom vedea mai tîrziu, în sensul cybernautic, dar se poate spune o altă legătură, legătură a legăturilor (vinculum vinculorum) îl fascinase încă pe Giordano Bruno si nu numai, căci erosul si magia au constituit mereu cea mai misterioasă legătură si atunci totul prinde a se amesteca ne-lămuritor dar arătînd, în final, ca o lamură, ca o altă necesară creangă de aur. E o intrare în altceva decît cotidianul: nemaiacceptînd jocurile editoriale care îi intîrziau nepermis aparitia unei cărti (din nou, cartea) eroina, Laura Iosa, descoperă un refugiu, o solutie virtuală, o bibliotecă ad-hoc, dar si spatiu sigur de plasare/înregistrare a unui manuscris aflat în pericol (vesnicul rapt editorial!) si astfel se încheagă o legătură. Implicit, se profilează, prin multiple trimiteri, si cel care administrează biblioteca on-line, site (cu adresa de e-mail arca@yahoo.com) continînd scrieri nepublicate, într-o devălmăsie sugestivă pentru nevoia de comunicare a oamenilor („gînduri mărete, aforisme, testamente, conspecte, comentarii pentru bac...”). E o legătură de care personajul feminin, dincolo de preocupările ultra-profesionale ale unui ev modern, se agată cu disperarea omului care mai poate iubi si mai speră în întoarcerea singurului sentiment care nu este conditionat de avataruri civilizatorii. Dar adevărata legătură nu putea să fie aceasta, ar fi fost mult prea banal, usor, simplu: ea se dezvoltă paralel, într-o manieră egal misterioasă si tehnicizantă, trimitînd, iarăsi provocator cultural, la aventura cavalerului rătăcitor, la imaginea acelui erou din cartea lui Ende dar si la imaginarul modern al programatorilor, de pe la Matrix încoace!, ultimă ipostază a creatiei umanitătii nelinistite. Concret: „Cînd s-a limpezit, eram într-o cameră nu prea mare si nu prea luminoasă, mai precis, venea o lumină trasă prin jaluzele din fată-stînga, pe lîngă silueta unui bărbat care butona la un computer. Îl vedeam din spate: stătea aplecat pe tastă si îsi bălăbănea drept, întins lateral si sprijinit pe vîrf. Avea pantaloni mătăsosi gri si un tricou cu mînecă lungă. Părul îi venea în ochi. Era aplecat peste tastaturi si pe ecran se însirau fraze pe care aveam sentimentul că trebuie să le citesc neapărat. M-am apropiat pe la spatele lui si am încercat să privesc peste umăr spre textul de pe ecran, dar în momentul ăla a închis computerul, ca si cînd ar fi simtit că cineva îi află gîndurile. S-a ridicat, a trecut prin mine ca printr-o umbră, a luat o haină de pe spătarul scaunului si a iesit.”
Practic, această nouă aventură sentimentală, pentru imaginarul adaptat, este tutelată de două secvente ce tin strict de lumea computerelor: Una se referă la un ingenios program gîndit de Albert, bărbatul descris mai sus, intitulat „proiectul de invadare a Troiei”, cu scopul de a pătrunde, de a re-directiona, de a se insinua în intimitatea unui om-computer posibil de cucerit!, cealaltă, aproape de finalul textului, la banala interventie care îl aduce tocmai pe Albert să se ocupe de calculatorul Laurei, virusat, favorizînd astfel întîlnirea reală, după aventurile paralele descrise pînă aici.
Între toate acestea, omuletul rosu, alazarul, literatura, spaimele vietii, teama de ne-dragoste. Toate povestite – unde altfel? – pe un jurnal depozitat în chilia, adus pe un chat: ingenioasă manieră narativă care permite primilor cititori să deruleze un metatext de subsol, care va fi exploatat abil si în ultimul capitol al romanului, mult mai profitabil si mai tentant narativ decît multe alte finaluri romanesti, din momentul în care autorii au simtit nevoia să acorde un rol privilegiat felului în care se încheie (sau nu) un roman.
Omuletul rosu, cel care dă si titlul romanului scris de Doina Rusti, e o găselnită fericită a romancierei: „Stăteai cu mîna-n falcă pe marginea imprimantei. Prima mea reactie a fost de surpriză si imediat de teamă la gîndul că ai putea să nu fii adevărat. Îti bălăbăneai picioarele deasupra inscriptiei BJC – 250 si priveai drept în creierul meu.” Si aceasta deoarece, în economia romanului gîndit de Doina Rusti, omuletul, asa cum îi apare ei, ca si apropiatilor ei, joacă un complicat rol de drăcusor/ îngeras/ Mefisto edulcorat, productie sută la sută a unui imaginar nutrit de/ pe net, el fiind cel care rezolvă probleme ale adaptării si ale rezistentei, fiind si cel care determină scrierea/ trăirea textului, fiind tot el cel care deschide calea alternativă, spre alazar: „Simteam că se apropie de mine cineva, o existentă, un suflu ori un suflet venit din neant. Voiam să rezist tentatiei de a intra în vîrtejul cvasialcoolic si aproape senzual, care mă ridica, inducîndu-mi discret impresia că mă înalt legănată de aripa îngerului. Am pătruns în lumina albă cu ochii închisi si cu sufletul la gură. Alunecarea prin pelicula lăptoasă si caldă mi s-a părut ceva mai scurtă. Dincolo de ea era un oras. Mai precis, mă aflam pe o stradă ca toate din lume, stradă de cartier, străjuită de blocuri. Intrările în clădiri erau mai largi ca printr-un loc obisnuit, cum ar fi Pantelimonul, aveau scări si balustradă de beton, iar pe ici, pe acolo, printre clasicele tufe de arbust tropical, cîte un ghiveci, cîte un strat de flori înveselea locul. Stiam că trebuie să traversez strada. Mă miscam repede si mă cuprinsese o bucurie bruscă, asa cam în genul celei care precede începutul unei proiectii într-o sală de cinema.”
Desigur, sensurile unui asemenea roman sînt complexe. Căutarea rămîne însă fundamentală, pornind de la una emblematic-medievală, contorsionîndu-se, cum altfel, după itele vietuirii ultracontemporane, în care link-urile înlocuiesc parte din ceea ce spunea cîndva Alanus („nobis est in speculum”), în care intrarea în alazar e aceeasi supapă, pe care doamnele din veacul al XII-lea o identificau în fantasmele lor transmise prin altii, în comandata si controversata literatură cavalerească, în care însă, dincolo de orice tip de tribulatie, legătură a legăturilor rămîne erosul, care, ca si o altă dragoste, în vremea holerei, nu poate fi subsumată de nici o altă aventură a existentei. E o căutare care se întîlneste, în chip fericit, cu cartea, cu fictionalul atotputernic, tot într-un sens de altă dată gîndit, ca semn major al terapiei, al magiei, explicitării si completării orgolioase a unui univers nu tocmai multumitor, ambitie care i-a determinat mereu pe făuritorii de romane, constructori de imperii ce tentează perfectiunea, spre deosebire de cele ale istoriei prime, supuse îndeobste destrămării naturale.
Toate acestea si multe altele, pe care spatiul nu ne îngăduie a le comenta, într-o carte cu adevărat seducătoare, cum am mai spus, pe alocuri strălucitoare, atît prin plăcerea imediată a lecturii, cît si prin ironia si sarcasmul de bună calitate ce caracterizează un discurs care nu uită, dincolo de poveste, să devoaleze „anotimpul lolitelor”, să plaseze într-un adevărat insectar pe „castratii” noii epoci, să surprindă „enorm si monstruos”, în firească descendentă a prozei muntenesti, mai slobodă si mai apropiată de discursul neiertător, necosmetizat pe altarul, fie el si al unei iubiri posibile într-o lume ce se (mai) reazemă pe Platon dar comunică (tot mai mult) pe net. O carte care reprezintă, în primul, un argument solid în favoarea ideii că romanul rămîne acelasi gen dominator-necesar-profitabil-delectabil si pentru o posibil nouă societate, înzestrată si cu alte principii ale comunicării, decît cele traditionale.
Constantin Dram