Primii ani ai noului mileniu încearca si identificarea unui drum cît mai original, pentru un nou val al prozatorilor. Una dintre principalele particularitati ale textului, în acceptia acestora, -tine de re-asezarea relatiei clasice autor-narator, care face ca naratiunea sa se apropie, periculos, de evenimentul imediat istoric, cunoscut în maniera biografica si transpus, cel mai adesea, într-o „nuditate” dezarmanta. De altfel, aceste transpuneri merg pîna la limbajul frust, dezgolind imaginea de orice tendinta de acoperire si ajungîndu-se la cunoscute pagini de acest gen, despre care nu ne mai pronuntam.

Pe de alta parte, tot în ceea ce priveste „noul val”, se poate vorbi de existenta unei programatice asumari a realului imediat, cel care se substituie întîmplarii clasice ce determina îndeobste povestirea. Mai mult, noua asimilarea a „întîmplarii imediate”, se bazeaza pe o re-valorificare a mimesis-ului, în fine, a ceva apropiat de redarea ce trimite partial spre mimesis; si nu e lipsit de importanta ca un asemenea mod de expunere pare a cîstiga tot mai multi aderenti. În definitiv, este vorba de o noua deplasare a imaginarului, în motivata reactionare fata de identificarea unor noi structuri de mentalitati, tot mai îndepartate de cele anterioare. E un tip de imaginar în care au loc tot mai mult loc simboluri si structuri muzicale, în care acceptiile si trimiterile la arta în general, la literatura îndeobste sunt re-ordonate si comprimate pragmatic, în care socialul si politicul se intersecteaza cu imagini necunoscute de mai vechile tipuri de imaginar. Practic, într-un mod subtil, se poate spune ca asistam la un nou tip de „querelle”, de aceasta data prelungita, care rezulta din contradictiile pe care le degaja structuri majore ale imaginarului.

Astfel, într-o linie mult „mai pragmatica”, se poate spune ca regimul povestirii este interesat sa identifice acel tip de cititori dispusi sa recepteze secvente care par sa „copie”, în maniera predominant dialogica, la care se adauga si relativ putine inserturi în linie descriptiva, cel mai frecvent plasate sub semnul relevarii amanuntului care se uita, acestora adaugîndu-li-se comentarii ce penduleaza între surprinderea semnelor biograficului, socialului, politicului, la o scara extrem de personalizata, si plasarea a mai tot ce se petrece sub tiparul derizoriului, al ludicului, al efemerului bine calculat, rezultînd, prin urmare, un fel de secvente ale unui real, transfigurat, desigur, dar într-o maniera care nu lasa sa se întrevada prea mult interventia auctoriala; cum spuneam mai la început, trebuie sa rezulte un text care sa reflecte o însiruire cît mai apropiata de curgerea vietii, asa cum este ea înregistrata de un narator foarte cunoscator al conditiei biografice a autorului însusi, a personajelor sale si a cititorilor, adesea nu doar posibili, ci chiar presupus cunoscuti.

În cele ce urmeaza ne vom referi la o aparitie editoriala ce ilustreaza o parte dintre afirmatiile de mai sus, fiind vorba de un volum de povestiri, notabil prin consecventa stilistica si prin felul în care autorul poate sa navigheze printre tendintele specifice „noului val” si caracteristicile impuse în timp de regimul povestirii în general. Este vorba de o carte semnata de Cornel Mihai Ungureanu ( Noi, doi-trei la zece mii) , aparuta la Craiova, în 2005, în seria Proza ce tine de un proiect cultural al revistei „Ramuri” din Banie, menit sa marcheze cei 100 de ani de la înfiintarea sa. Autorul a mai publicat pîna acum volumul electronic Treptele din fata casei (Editura LiterNet, 2002), Pasii sarpelui (Editura T, 2003) si Un fluture albastru (Editura Ramuri, 2003).Daca ar fi sa caracterizam de la bun început povestirile care dau consistenta unui volum cu un titlu de neînteles pentru cine nu parcurge textele adunate în aceasta carte, am putea spune ca este vorba de o interesanta organizare a unei sume de replici si trairi, sub forma unor naratiuni organizate ca posibile „piese de roman”. Adica, dincolo de compartimentarea la un nivel canonic cerut de regimul povestirii, Cornel Mihai Ungureanu gîndeste ca si cum ar organiza deja materia unui roman ce foloseste mare parte din ceea ce se întîmpla în povestirile prezente în acest volum, în care personajul narator, un alt personaj; Kolb Dominic si o stare de fapt, care este erosul catalizator devin marci unificatoare pentru toate paginile premeditat aruncate într-un soi de puzzle necesar spre a justifica noul tip de proza.

Ce se petrece în povestirile lui Cornel Mihai Ungureanu? În primul rînd, este vorba de o alta asezare a realului: un efect de perspectiva care depaseste acea distantare specifica povestirii clasice: personajele, ca si personajul-narator, au o alta dominanta a actiunii; sunt mai interesate de un evenimential ce tinde spre insignifiant, nu datorita unei tare a personajelor, ci din corecta aproximare a existentei umane care tine de cuminte, derizoriu, absenta marcilor relevante, derulare în cerc închis a unor experiente care se incidenteaza sau nu cu macro-istoria; astfel de personaje consuma muzica, literatura, politica, distractie si au marele avantaj de a judeca viata din perspectiva unui display pe care îl pot utiliza mai mult sau mai putin inteligent si, desigur, nu obligatoriu persuasiv. Caci, daca ar fi sa sistematizam, de aici am putea porni: astfel de povestiri sunt interesante, într-o prima lectura, prin aceasta absenta a persuadarii, lectorul avînd latitudinea de a se implica sau nu într-o noua lume narativa. Pentru ca, spre deosebire de povestea neutra, povestea care se poate re-crea de fiecare lector, autorul acestei carti trimite spre ideea de public tinta, ce-i drept printr-o stratagema care probeaza calitatile unui asemenea tip de text:

„Începuse apoi sa strige, cît o tinea gura, dupa tigancile care vindeau reviste, imitîndu-le, pîna la un punct: « Povesti adevarate , Povestea mea si Noi doi – trei la zece mii! Integrame, Povesti adevarate si Noi doi – trei la zece mii!».

– De ce pleci ? m-a întrebat, cînd eram numai noi, într-o clipa furata. «Te face banii?» Asa ziceau fetele de care aveam eu grija.

– Si asta ce înseamna?

– Ceva de genul: vrei sa-ti pastrezi banii, sa nu-i risipesti, sa-i pui deoparte!

– Nu. Pur si simplu nu am unde sa dorm în noaptea asta. Si nici în noptile ce vor veni.

– Ai prins gustul renuntarii.

– Poate. Uneori alerg tot timpul, si cînd stau în pat. Alteori ma misc atît de alene de parc-as trai într-un borcan cu miere!

Sarutul ei a venit pe fruntea mea.

În compartimentul încalzit, erau sase tineri, porniti spre vacanta lor din Muntii Carpati. Alti cîtiva beau vin pe culoar.

În harmalaia lor teribila, nu auzeam decît vocea Stefaniei cîntînd: Firicel de floare albastra, floare de nu ma uita si rostind apoi, cu voce nazala, de tiganca: « Povesti adevarate, Integrame si noi, doi-trei la zece mii».

«Era vorba despre un raport!», mi-am dat seama, cu voluptate, pe la patru, în timp ce stateam culcat pe pat, în camera mea de la Casa cu elefant , într-o liniste de Strangers In The Night – varianta orchestrala.

E un fragment ilustrativ, dupa cum spuneam: nu doar pentru faptul ca trimite explicit la titlul volumului, greu inteligibil altfel (întelegîndu-se acum ca este o analogie între autoreclama tipata de tigancile care vînd revistele în seturi si nevoia de a nu escamota nimic, de a trimite spre existenta nuda), ci si pentru faptul ca într-un asemenea fragment, ca si în volumul întreg, identificam dialogul mimetic, cel care dezvolta intentia programatica de a apela la mai putin comentariu; atunci se impune si necesitatea sa, acesta este comprimat, dens, cu trimitere spre aceleasi perceptii care tin de „povesti adevarate” si care trimite spre „noi”, spre acel public care chiar se identifica în astfel de povestiri.. E naturaletea unor trairi needulcorate, al caror „peisaj social” solicita acum noi elemente, inclusiv acele care trimit, constant în acest volum, la sugestia muzicala sau la insertul livresc, variabil, ca selectie, de la T.O. Bobe sau Mircea Cartarescu, la Mark Twain.

Rezulta astfel povestiri ce transmit siguranta unei constructii, dincolo de aparenta unui joc de puzzle. Evenimentele (cele care trec neobservate, ca mersul la rude, discutii pe o plaja sau la o petrecere, un drum cu trenul etc) sunt relevate în aceasta maniera a „lipsei de stralucire”, cu tendinta de estetica nu lipsita de functionalitate. Eroii locuiesc în Oras, se intersecteaza cu întîmplari în Sat sau în Orasul de Cîmpie, Orasul Metalurgic, Orasul Medieval, etc. si exteriorizeaza trairi, stari existentiale, la nivelul unor replici sau comentarii de genul celor prezentate mai sus. E sugestiva povestirea intitulata La Rascruce , care începe provocator din punct de vedere narativ („Parea sa fie ziua cu cea mai frumoasa dimineata din lume.), surprinde apoi, neplanificat pentru ceea ce simt personajele de aici, o înmormîntare la care un sicriu ia foc si este înhumat doar ce a mai ramas din defunct ca, în final notele, observatiile, redactate în aceeasi tonalitate pe tot parcursul textului, sa trimita la o petrecere sui-generis, la o „margine de sant”, cu fete din Ucraina, cehi, polonezi, Harry Tavitian, Johny Raducanu, Anca Parghel, descrierea finala trimitînd spre o sugestiva ambiguitate decizionala a unui erou-narator bine articulat narativ de Cornel Mihai Ungureanu („Dominic mi-a facut un semn discret si întrebator: tinea în palma cheile de la masina. Ludmila îmi aratase mai devreme, undeva, ascuns în întunericul de la marginea padurii, cortul lor. Cerul era aglomerat de stele si nu ma hotaram”.)

Dintre toate textele din volum, se detaseaza Clavecinul bine temperat , nu doar prin dimensiuni sau prin faptul ca este organizat ca un mini roman epistolar, ci prin faptul ca aduce în spatiul „lumii posibile” elemente ce intersecteaza constant lumea scriitorului cu aceea a fictiunii deliberate, într-o povestire cu elemente de „amintiri din copilarie” („la sase ani îmi hotaram singur soarta”, cu elemente ce tin de o contemporaneitate explicita („Dilema”, „Mozaicul”, Cartarescu, Plesu) dar si „prima betie, „prima dragoste”, mici crîmpeie ale unei vieti nespectaculare (iarasi: muzica, texte, carti, avataruri editoriale, rude, incidente erotice), pentru ca tot ce e spectacular e contrafacut si se pare ca nu mai intereseaza un nou imaginar

Rezulta un volum care are sansa de a convinge de noile valente ale actului scrierii de literatura; chiar daca vorbeam initial despre noi tipuri de imaginar, esentiala ramîne aceeasi frenezie a actului creatiei: „Pîna si umbra mea scrie!” afirma eroul-narator din povestirea citata mai sus, într-un gest care uneste, de fapt, intentii comune din toate epocile în care omul s-a lasat fascinat de actul creatiei.