Ce-ati spune de descrierea unei societăti (utopice, stiintifico-fantastice) în care meritul prim, recunoscut, cu rol multiplu în inter-relationările de orice fel, să fie impus doar de cota de IQ recunoscută? O societate care să dea, printre altele, obligatii si drepturi civice prin aceeasi raportare la cotele de IQ ce motivează intelectualitatea persoanei. O societate care  e rezultatul dezvoltat în timp a ceea ce se petrece după un război devastator, un război numit pur si simplul războiul, reper al întregii istorii de după. O societate mult departe în timp, aproape însă de noi, prin afecte, ratiune, pasiuni. E ceea ce descoperim într-un roman intitulat pur si simplu IQ. E ceea ce ne propune o tînără autoare, Jane Rostos, absolventă a Facultătii de Litere a Universitătii „Al.I. Cuza” din Iasi, preocupată pînă acum doar de studii, articole, traduceri, recenzii, foiletoane, note de lectură, cărti stiintifice, adică tot ce i se potriveste unui bun absolvent de studii filologic. Iar acum de scrierea unui roman.
 IQ e un roman surprinzător prin multe elemente.
Ca orice text epic de mari dimensiuni, ar putea fi  (si) o poveste de dragoste. Dar ar putea fi si o contorsionată scriitură despre un viitor plasat mult dincolo de clasice proiectii fantastice. Ar putea fi o care despre viată si putere, despre ratiune si morală, despre moarte si reînviere. Mai poate fi o carte despre exercitiul scriiturii, exersat, supus experientelor, considerat ca primordial, aidoma Genezei. Textul se poate citi, se lasă înteles si după o grilă aparte de lectură, care presupune medierea altei arte, muzica, în acest sens cele 118 bucăti muzicale selectate alcătuind un sui-generis rezumat, corespund unei ordonări secventiale a romanului, impunînd stări si dispozitii specifice de lectură. Iar dacă tot vorbim de începuturi, în sensul Creatiei, acestea sunt plasate după un război apocaliptic, după care urmează re-scrierea Istoriei: „Războiul izbucnise, ca o încununare tragică, dar firească, a cursului evenimentelor, într-o lume în care industria de război era mai productivă si mai bine finantată decît lumea medicală; în care sute de oameni mureau de foame, în timp ce alte sute de mii pierduseră de mult imaginea de ansamblu asupra propriilor averi; în care alimentele, în compozitia cărora substantele de natură organică cedaseră aproape în totalitate locul unor compusi organici dăunători pentru sănătate, ajunseră să constituie o sursă sigură nu atît de hrană, cît de otrăvuri lente; în care migrarea incontrolabilă a fortei de muncă dinspre est spre vest si dinspre sud spre nord crease dezechilibre imposibil de redresat pe cale diplomatică; în care religiile cereau, în continuare, ca oamenii să supraaglomereze planeta cu progeniturile lor, fără a avea de oferit, în schimb, nimic mai concret decît promisiunea fericirii dintr-o asa numită viată de apoi, a cărei dobîndire era însă legată de conditii aproape imposibil de îndeplinit în viata reală; în care poluarea făcea victime deopotrivă în rîndul plantelor, al animalelor si al oamenilor; în care resursele energetice fosile se diminuau în ritm alert, fără ca cineva să ia vreo măsură în vederea diminuării reducerii consumului sau a înlocuirii lor, pe scară largă, cu exploatarea surselor de energie alternativă; în care oamenii, înstrăinati de natură, de sine si de semenii lor, visau la o imposibilă evadare în realităti virtuale ori pe planete îndepărtate, fără să realizeze frumusetea uimitoare si fragilă a lumii în care trăiseră precursorii lor si în care, cu un oarece efort de vointă, ar mai fi putut trăi atît ei, cît si copiii lor”.
Prin urmare, despre o lume în care se mai poate trăi sau s-ar mai putea trăi, o lume fragilă, o lume distrusă si reclădită. O utopie, o altfel de utopie, în nevoia de a lăsa fictionalul să re-construiască lumi, atunci cînd realul nu mai are timp sau disponibilitate.
E o lume despre care romanul spune că s-a re-organizat după Război. E un război unic, devastator, un conflict fără comparatie ce a anihilat miliarde de oameni, determinînd radicala reorganizare a planetei. De altfel, tările de acum au o populatie restrînsă, orasele sunt organizate după criterii de vîrstă si de interese, engleza e o limbă moartă, universală însă, au dispărut definitiv banii, sistemul de notare al elevilor, modul de functionare a institutiilor e radical schimbat, combustibilul lichid – sursa de  energie clasică a umanitătii sec. XX –  a fost înlocuit, totul e altfel, ca într-o necesară utopie temporală. Iar ce este cu totul specific si alcătuieste principiul determinant ce asigură functionarea noii lumi este rolul exhaustiv al IQ-ului. Tot ce înseamnă competitie surdă, aranjamente, conjunctură, compromisuri sociale etc. este înlocuit acum de determinarea corectă prin mărimea cotei de IQ, singura care repartizează rolul cuvenit în societate, începînd de la îngrijitoare, bucătăreasă si ajungînd pînă la vîrful ierarhiei, acolo unde sunt plasati diriguitorii noi lumi. „Era astfel reglementat, la scară mondială, accesul fiecărui individ la educatie, la diversele meserii si la functiile si responsabilitătile publice, pe baza IQ-ului determinat, obligatoriu, de două ori în viată. Înainte de începerea perioadei de scolarizare – mai precis, imediat după împlinirea vîrstei de cinci ani – si apoi, din nou, la vîrsta de optsprezece ani, înainte de înscrierea la facultate.. Persoanele cu IQ maxim studiau stiintele politice; cele cu un IQ prea mare pentru a fi repartizate unei scoli de meserii, dar totusi prea mic pentru a fi capabile să asimileze vreo stiintă, urmau cursurile facultătilor de limbă si literatură. Cei ce nu se încadrau nici măcar în limitele unui IQ care le-ar fi dat posibilitatea învătării unei meserii erau «îndepărtati», în virtutea unei logici a «calitătii controlate si utile, iar nu a cantitătii haotice si distructive»”.
Fragmentul reprodus mai sus, ca de altfel întreg textul romanului, beneficiază de un interesant si dezvoltat sistem de note de subsol, note cu functii multiple: de completare a informatiei, de provocare a lectorului, de indicatii de regie, decor etc., în linia limbajului didascalic, adesea.
E o chestiunea care tine iarăsi de noua lume, de o obsesie a acesteia: aceea de a spune totul. Or spunerea totului, „vorbirea cu note de subsol”, în exprimarea unui personaj episodic din roman, cuprinde această formă de completare a limbajului, de trecere a ideii de la unul la altul, în scopul de a nu se pierde nimic.
 Vorbirea cu note de subsol, trimiteri culturale exprese (de altfel, în finalul textului romanesc, după cum spuneam mai sus, este postat un Rezumat cuprinzînd o însiruire de 118 bucăti de muzică ale veacului nostru, începînd cu I love you – Celine Dion si terminînd cu At the Beginning – Donna Lewis & Richard Marx) trimiteri care tin de imaginarul din preajma anului 2000, ideea că personajul principal ar putea fi un călător temporal ce leagă anul 2000 de anul 3000, multe alte detalii de acest gen nu fac altceva decît să lărgească ariile de comprehensiune ale romanului, trecîndu-l dincolo  de un clasic roman de fictiune eventual si stiintifică.
Vorbirea cu note de subsol devine însă cu totul acoperitoare atunci cînd receptăm romanul ca pe un roman de dragoste, ceea ce si este, de altfel, în marea sa intentie, acest text.
Un roman cu personaje cu nume conventionale, în spiritul acelei vorbiri ce păstrează idiomul englez ca reper cultural-afectiv. Personajul feminin Illyana, cu un IQ ridicat atît de mult încît să beneficieze de o pozitie extrem de importantă în plan social-politic, îndrăgostită de un prezidentiabil, Hardy, este cea care polarizează zonele de interes promovate de text. Ideea din umbră poate fi aceea că, dincolo de rigiditatea unui sistem care îti fixează aprioric un loc în societate, dragostea rămîne un domeniu primordial în care nimeni nu poate stabili reguli. Victoria din final a unui cuplu care reuseste să treacă peste un sir de opozitii (dincolo de limite temporale) reprezintă o victorie simbolică si reconfortantă pentru destinul umanitătii.
Miza propusă de autoarea romanului este descrierea, în cadre proprii, a acestei povesti de iubire, care poate fi a oricărei femei ce a ratat startul primei etape a tineretii. E o opera tiune de anvergură, îmbrătisînd toate celelalte fire ale romanului. O operatiune care permite lui Jane Rostos să arate capacităti de organizare a textului si de producere a semnificatiilor, într-o poveste sui-generis. E o poveste de dragoste în care personajul principal, Illyana, îl face presedinte tocmai pe contra-candidatul celui pe care îl iubeste din umbră; din acest punct se declansează o retea de întîmplări semnificative, prinzînd-o în centru pe cea care a ajuns la un moment al împlinirii ca persoană publică, detasată cumva de morbul erotic. Or, declansarea unei pasiuni ce se trăieste la intensitate secolelor mult rămase în timp, surprinde. Pentru bărbatul iubit (el însusi actant politic de fortă) ea este Femeia Extraordinară iar împlinirea iubirii va însemna trecerea peste o serie de obstacole, de complicatii ce tin de recuzita romanului de gen, inclusiv răpiri, amenintări etc. Ceea ce este particularizat, tinînd de specificul acestei povesti de dragoste, este obsesia copiei, a dublului, a repetitiei neîntîmplătoare. Personajul Illyana este secondat de Illya, nepoata ei de 15 ani, la rîndu-i îndrăgostită de acelasi bărbat, într-o manieră puternic marcată de vîrstă si de noutatea socului emotional. Dar Illyana fusese, în timp, o altă fată, la aceeasi vîrstă, tentată de o posibilă intrigă erotică cu un bărbat matur, ce urma să facă un mariaj cu propria-i soră, acum mama Illyei. Lucrurile sunt si mai complicabile: actualul tată al Illyei, cumnat al Illyanei, este presedintele ales, rezultat al campaniei politice manageriate de personajul principal, rival al lui Hardy, cel iubit de protagonista romanului, dar si puternic reînvigorat erotic, apt spre a divorta, a renunta la o familie cu multi copii, pentru a reitera o dragoste ce ar fi putut să se înnoade cu 15 ani în urmă. E si o doză de tragism pe undeva, sesizată de un copil: fiecare iubeste pe cineva, mai putin mama copiilor nu e iubită de nimeni, fără ca acest lucru să fie dezvoltat spre o doză de bovarism existential.
De altfel, dacă e să reprosăm ceva romanului, acest lucru ar trebui să vizeze neexploatarea profunzimilor. Autoarea este atrasă de întîmplări, care se succed în ritm alert, ca în cărtile de aventuri, si de exploatarea resurselor de comunicare exterioară, dialogurile fiind excesive, adesea, motiv pentru care se simte absenta relevării trăirilor ascunse, căutarea a ceea ce nu se vede. E, cumva, motivabil, într-un roman care urmăreste, pe de o parte, dezvoltarea tezei ce propune o societate dezvoltată peste un mileniu, pe baza raportării la indicele acoperit de IQ, pe de altă parte construirea unei intrigi erotice ample, cu valoare de justificare umană, fată de sine, ca autor, fată de personaj, ca simbol al unei lumi ce nu va muri nici în alte cadre existentiale, fată de lumea secolului XX-XXI, aflată mai în derivă ca niciodată.
Sunt lucruri reusite în mare parte de Jane Rostos, fapt care ne face să urmărim cu interes tot ce se va întîmpla cu destinul său scriitoricesc, convinsi de continuarea proiectului romanesc.