Dintotdeauna, într-o corectă desfăsurare paralelă cu istoria concretă, lumea mult mai alambicată a imaginarului îsi desfăsoară propriile-i structuri, ce cuprind, în volute nenumărate, fapte mai mult sau mai putin remarcabile. Literatura, avînd privilegiul de a se constitui ca o serie de documente cu concentrare maximă de imaginar, este teritoriul cel mai căutat si mai supus interpretărilor. Tot la fel de adevărat este faptul că în multe perioade ale umanitătii documente ale istoriei se suprapuneau cu cele ale imaginarului. Dacă ne gîndim la cronicarii normanzi, care îsi exersau pana si în descrierea unor fapte de arme concrete, ca si în descrierea unor nemaiîntîlnite aventuri ale cavalerilor rătăcitori, lucrurile par a fi evidente.
Asa că structuri ale imaginarului au însotit mereu istoria concretă. După consumarea unui episod de referintă la nivelul derulării istoriei, cum a fost acela al întemeierii reale a unui oras numit Roma, imaginarul a produs propria-i variantă, mult mai seducătoare si, desigur, mult mai povestită si comentată de generatiile următoare. Imaginea celor mai multora dintre personalitătile ce au traversat timpurile se datorează mai putin unor elemente concret verificabile, atestate în acest scop, cît, mai degrabă, unei suite neîntrerupte de colaborări la nivelul imaginarului, care a produs propriile-i variante si mărturii în acest sens.
De departe, genul care avea să preia si să impună solutia cea mai rotundă la nivelul imaginarului artistic avea să fie romanul. Autarhia acestuia avea să capete, în ultimele două secole, cote nemaiîntîlnite, venind pe re-asezarea unor trainice relatii între cîmpul fictionalului si cel al realului. Romanul substituie viata si moartea; romanul are ambitia de a figura ceea ce, din istorie, poate să ne scape. Mai mult chiar, romanul poate să arhiveze, să clasifice, să re-ordoneze, să ne lămurească, preluînd multe dintre sarcinile fixe ale unor alte domenii.
În productia editorială romanescă a ultimelor două decenii de literatură română, abordarea istoriei imediate a acaparat multe dintre demersurile autorilor preocupati de a colabora cu varianta relativ concretă, atestată si acceptată sau nu. Întotdeauna, marile perioade de criză au fost asociate cu mari descărcări ale imaginarului, legitime întru totul. Epoca revolută si convulsiile ei finale, marcate sau nu revolutionar, tin capul de afis, desigur. Si tot ca o caracteristică a acestui fenomen: mai cu seamă scriitori de o vîrstă tînără par atrasi de acest cîmp, detasîndu-se net de cei care au si trăit, concret, istoria respectivă, probînd astfel una dintre legile nescrise ale imaginarului.
Într-o asemenea situatie se înscrie un meritoriu roman semnat de Călin Ciobotari, Ssst! Generalul visează…, apărut în acest an în colectia „Ego” a editurii Polirom. Am specificat de la bun început că este un roman meritoriu, deoarece încă tînărul autor (care a publicat, între altele, si un bun volum de proză scurtă, Planeta singurătătii) s-a implicat într-un joc dur pentru orisice fel de autor, scriind despre un domeniu care, dincolo de consemnările stricte ale istoriei recent (sau nu) încheiate fascinează multiple fatete ale unui imaginar în derulare. Temuta securitate si nenumărat-necunoscutele ei brate cu care a cuprins societatea românească este un subiect extrem de complex: căutarea unei solutii narative potrivite va fi fost, desigur, prima preocupare a unui autor preocupat de ideea că scrie un roman nu doar despre trecut, fie el si imediat, ci si despre un prezent cît se poate de actual, cel care încearcă să vadă ce se mai poate recupera din acel trecut.
O prefată, inteligentă, semnată de Doris Mironescu, remarca intentia parabolică a unui roman despre totalitarism, obligat să impună trei piste narative: povestirea Călăului, cea a Victimei, cea a Arhivarului. Era o solutie atent cumpănită de un romancier care îsi va fi pus acerb problema relatiei dintre imaginile dure ale istoriei si solutiile posibile ale imaginarului, alegînd ca pe o pavăză geometria fină a structurilor romanesti abil elaborate, însotite de expresia stilistică adecvată. Nu e lipsită de interes nici detasarea autorului, constient de riscurile oricărui tip de implicare emotională; Călin Ciobotari alege solutia oficierii, textul părînd a transmite la nivelul imaginii ce acoperă prin escamotare, prin apelul la încărcătura estetică, singura care se poate desprinde de tirania realului, asa cum poate să transpară dintr-o „Republică Socialistă a Dosarelor”.
Alături de discursul parabolic, poetizant, care pare a aduce aminte de sonuri consacrate de romanul sud-american, începînd cu Domnul Presedinte al lui Asturias, autorul inserează fragmente dintr-un document oficial al vremii: Instructiuni Nr. D-00180/1987 privind activitatea de creare si folosire a retelei informative a aparatului de securitate, care au rol de sugestivă contrapunctare. Alăturăm, pentru evidentiere, două fragmente:
„În consens cu cerintele de perfectionare a activitătii statului si organelor sale, prevăzute în Programul Partidului Comunist de făurire a societătii socialiste multilateral dezvoltate si de înaintare spre comunism, în documentele celui de-al XIII-lea Congres al Partidului, pe baza orientărilor si indicatiilor Conducerii superioare de partid, personal al Secretatului General al Partidului, s-au întreprins măsuri sustinute si cu un continut novator de continuă îmbogătire a activitătii organelor de securitate”.
„Da, tovarăse general, permiteti să raportez, sînt constiinta dumneavoastră si vreau să ies la raport. Da, permiteti să raportez. E foarte important pentru mine, tovarăse general, e foarte important să vă raportez că atunci, în noaptea aceea în care luna se zgîia la noi, de ne simteam ca la un interogatoriu, ne-am întîlnit pentru prima si ultima dată. Da, tovarăse general, prima si ultima dată cînd, pret de cît ai număra pînă la 10, nici prea rar, dar nici prea repede, ne-am privit în ochi, tovarăse general. Dumneavoastră, tin minte de parcă ar fi fost ieri, abia vă mai tineati pleoapele deschise, eu, parcă ieri ar fi fost, eram tristă si miroseam a moarte. M-ati privit si nu ati făcut altceva decît să vă duceti acasă, să vă spuneti: «Mai dă-o-n pizda mă-sii de copilă proastă, curve nu mai sînt pe lumea asta?» si să adormiti. Da, tovarăse general, să adormiti odată pentru totdeauna, ca si cum în afară de somn nu ati mai fi asteptat nimic de la viată. Eu, constiinta dumneavoastră, tovarăse general, am mai bîntuit o vreme pe tărmul poleit de singurătate, după care v-am părăsit, mi-am luat lumea în cap”.
E o poveste clasică, dacă o privim din perspectiva tratării unui asemenea subiect; cum este institutia securitătii si ororile care s-au putut petrece în numele ei; dar dacă o privim din perspectiva modalitătilor găsite, e una de marcă originală. Profesorul care refuză o vreme colaborarea, care este primit de un ofiter de securitate cult si abordat de acesta cu mijloace fine, intelectual-burgheze, avea să afle, stupefiat, că toti (si aici e o exagerare constientă) colaborează, toti semnaseră pactul cu diavolul si acel angajament (termen cunoscut pentru cei de o anumită vîrstă, mai putin cunoscut de cei foarte tineri, termen prin care se parafa odioasa relatie cu institutia în cauză) care, culmea, părea să îi facă să răsufle usurati, tot asa cum aveau să respire (oare?) mai larg, atunci cînd profesorul lor avea să treacă prin acest purgatoriu. E greu de găsit o singură pistă (si nici nu trebuie, de altfel) pentru că mult mai tentante sînt ambiguizările, inoculările de fantastic usor, poetizarea bine temperată, toate conducînd spre o lectură plăcută, profitabilă si marcată de reusita desprinderii de tirania modelelor mai mult sau mai putin obligatorii.
Tributul însă trebuie plătit, dar într-o modalitate corectă si în formă decentă. Sînt note de intelectualitate subsumată, de abordare de glosă sau de tratare eseistică, asa cum romanul din ultimele decenii ne obisnuieste. Dar Călin Ciobatari stie să se abată, cu rafinament, de pe cărări prea cunoscute, elaborînd propria-i strategie care, de multe ori, seduce. Cele trei piste de lectură sînt convingătoare: povestea bătrînului ofiter de securitatea re-trăind vîrste anterioare, la adăpostul imaginii titulare („generalul visează”), Arhivarul, un personaj mai de sistem, cel care are revelatia atrocitătii sistemului atunci cînd îsi va arhiva propriul dosar si, desigur, victima, bătrînul profesor de filosofie, personaj favorit în intentiile naratorului, deschizînd multiple conexiuni culturale, inclusiv aceea a parcurgerii succesive a altor bolgii decît cele dantesti, în urma rafinatelor colocvii cu care îl întretine cultul si răutăcios intelectualul ofiter de securitate, amintind, cu subtilitate romanescă, de Miguel Chip de Înger, cel frumos si rău, ca Satana, din romanul lui Asturias.
Desigur, totalitarism si imagini conexe; lipsesc încă tezismul, încrîncenarea, contrafacerea, nestiinta, implicarea. Si nu e putin. Autorul a stiut să sugereze, fin, că e momentul să ne detasăm. Si să arhivăm, atunci cînd se poate, ca niciodată istoria să nu se uite, spre a nu mai repeta greseli ale trecutului. Or, imaginarul are legi proprii si cu atît mai frumoase, cînd îsi caută cărările sale prin păduri narative. Asa că, ssst, istoria se arhivează.