ÎNCEPUTURILE SORANEI GURIAN




                                                                                                                                                Victor DURNEA
           



       Un motiv, credem, pe deplin justificat, si anume faptul cã, dintre lucrãrile Soranei Gurian, a fost recuperat, pînã acum, numai „jurnalul din România”, apãrut initial la Paris sub titlul Les mailles du filet1, ne-a determinat ca, din reconstituirea încercatã, cît a fost posibil, a vietii scriitoarei, sã dãm la ivealã, mai întîi, partea finalã, referitoare tocmai la perioada „acoperitã” diaristic (1944-1948)2. Demersul nostru a pus în evidentã – suficient, sperãm – cît de multã fictiune încorporeazã mentionatul jurnal, dar a conturat, totodatã, si o traiectorie scriitoriceascã într-o epocã de cumpãnã a istoriei, aceea a tranzitiei spre regimul totalitar comunist. Începutul acestei traiectorii însã n-a putut fi acolo decît punctat în treacãt. Or, destul de bogat si el în peripetii, nu intereseazã doar ca atare, ci face, de asemenea, posibilã o viitoare examinare mai îndeaproape a raportului dintre autobiografie si fictiune, existent în cea mai importantã creatie a scriitoarei, în romanul Zilele nu se întorc niciodatã. ªi aceasta ar constitui, în acelasi timp, o verificare a „solutiei” freudiene, pe care o dãdea E. Lovinescu, în 1937, frapantei discrepante dintre înfãtisarea „fetitei plãpînde” si proza ei, zugrãvind „cu un naturalism crud, fãrã crutare pentru pudoare” „o galerie de tineri si tinere cu unica preocupare a amorului”3, solutie ce pare sã fi fost adoptatã de aproape toti cei care au scris despre cãrtile prozatoarei la aparitia lor, dar si tîrziu, mai exact în ultimii cinci-sase ani4.

Cît priveste data nasterii sale, Sorana Gurian a fãcut de-a lungul timpului, din ratiuni ce nu tin probabil doar de frivolitate, mai multe declaratii si mãrturisiri diferite între ele. Astfel, în cursul primei sale convorbiri (telefonice) cu mentorul Sburãtorului, în decembrie 1937, îi spune acestuia cã ar avea 22 de ani (ceea ce plaseazã ivirea ei pe lume în anul 1915) si cã ar fi „licentiatã în Litere de la Iasi si diplomatã de la Sorbona”5. Iar într-o mãrturisire tîrzie, de dupã rãzboi, în articolul Dacã ai mai avea 18 ani6, ea afirma în treacãt cã avea 16 ani cînd a devenit studentã, la începutul deceniului al patrulea, ceea ce conduce cãtre acelasi an 1915. Ajunsã în Occident, însã, scriitoarea va fi declarat ca an de nastere 1917, devreme ce acesta este retinut în Dictionnaire des littératures7.
Or, anuntul inserat de politie în cîteva ziare bucurestene la mijlocul lui iunie 1943, citat de noi în articolul pomenit la început8, preciza faptul cã urmãrita Gurfinchel Sara „zisã” Gurian Sorana, se nãscuse la 3 noiembrie 1913, în Comrat, judetul Tighina, si avea ca pãrinti pe Itic si Ghitlea. Informatiile sînt, desigur, creditabile. De altfel, unele sînt confirmate de acte existente în Fondul Facultatea de Filologie a Universitãtii „Al. I. Cuza” Iasi, de la Directia Judeteanã Iasi a Arhivelor Nationale9. La înscriere, în toamna anului 193110, Gurfinchel I. Sara a prezentat diploma de bacalaureat, eliberatã de Liceul „Principesa Ileana”din Tighina, certificatul de nastere nr. 21/1913, eliberat de rabinul din Tighina, si certificatul de nationalitate nr. 10.581/1931, eliberat de primãria orasului Tighina. Data nasterii indicatã este 18 noiembrie 191311. Cîteva cereri de scutire de taxe aratã cã petenta era orfanã de ambii pãrinti (tatãl se numea Isac) si cã are douã surori minore – Lia si Isabela. În documente apare si numele persoanei ce întretine minorele – Eva. (Desigur, mama vitregã).
Profesiunea tatãlui nu reiese din documente. Nu reiese nici dintr-o lucrare asupra cimitirului evreiesc din Bender (Tighina), unde se aflã mormîntul lui Isaak Lazarovici Gurfinchel (1872 – 1929)12. Sã fi fost acesta medic, cum a retinut prietena fiicei lui, Cella Serghi13? Un anuar al Ministerului Sãnãtãtii nu existã, din pãcate, pentru deceniul al treilea al secolului trecut. Nici în volumul Evreii în literatura, stiinta si arta Moldovei, alcãtuitã de S. ªpitalnic14, nu existã vreo mentiune. Iar foiletarea mai multor ziare si reviste basarabene din epoca respectivã nu a dat nici un rezultat. Chestiunea, nu lipsitã de importantã, va fi poate elucidatã în cele din urmã.
Cum în Comrat exista în epoca respectivã doar un liceu de bãieti15, fiica lui Isac Gurfinchel va fi învãtat sã scrie si sã citeascã acasã, apoi, pentru cursul gimnazial, se va fi pregãtit în particular. Mai departe, însã, a trebuit sã-si urmeze studiile în orasul resedintã de judet – Tighina. Conform „Anuarului Liceului de Fete «Principesa Ileana»“, în anul scolar 1927/1928, Gurfinchel I. Sara este elevã în clasa a III-a, promovatã cu premiul I. În acelasi an, Gurfinchel I. Lia, sora mai micã, promoveazã cu premiul I clasa a II-a. Anul urmãtor, sora mai mare promoveazã clasa a IV-a, iar cea micã, din nou cu premiul I, clasa a III-a. În anul scolar 1929/1930, Sara e în clasa a V-a, iar Lia obtine premiul al II-lea în clasa a IV-a. În 1930/1931, Sara promoveazã clasa a VI-a, iar Lia, clasa a V-a, tot cu premiul al II-lea. În iunie 1931, Sara va fi dat examenul pentru clasa a VII-a ca elevã pregãtitã în particular, cãci în septembrie 1931 trece, cu „Bine”, bacalaureatul. La fel a procedat Lia în anul urmãtor16.
În cîteva articole publicate dupã rãzboi17, Sorana Gurian a inserat amintiri din scoalã, fãrã a da însã nume si date precise.
Revenind la Fondul Facultãtii de Filologie din Iasi, registrul matricol mentioneazã cã studenta a sustinut doar opt examene, în anii 1931/1932 si 1932/1933, cã a fost exmatriculatã si apoi reînscrisã, în anul 1933/1934, fãrã sã mai dea vreun examen. Oricum, în „Anuarul Universitãtii din Iasi” numele ei nu se regãseste. În schimb, Gurfinchel Lia a obtinut licenta în filologie modernã în anul 1937/193818. Reflexe ale studentiei se regãsesc si în mai sus pomenitele mãrturisiri tîrzii ale Soranei Gurian. Astfel, în articolul citat deja, Dacã ai mai avea 18 ani19, se mai afirmã cã la facultate l-a vãzut pe G. Ibrãileanu si cã ar fi audiat cursurile lui Petre Andrei, G. Cãlinescu (?), Mihai Ralea, Iorgu Iordan, Octav Botez. (Acesta, dupã cum îi relatase „fetita plãpîndã” lui Lovinescu, i-a citit un prim roman – probabil cel intitulat Fuga dupã soare – si l-a judecat ca fiind „mai pornografic decît literatura doamnei Hortensia Papadat-Bengescu”20. Dupã Al. Piru, si el student iesean tocmai în acea perioadã, calificativul profesorului a fost „scabros”21).
Meritã retinute si cîteva aluzii la o relatie cu G. Topîrceanu. Într-un articol intitulat Plecarea spre Ialta22, Sorana Gurian mãrturiseste cã i-ar fi propus poetului sã plece împreunã în Brazilia. Iar în Despãrtirea de trecut23, gãsim aceastã adresare directã: „Bietul meu Topîrceanu! Îti amintesti curtea ta plinã de irisi violeti, camera tãcutã, cãsuta albã... si «O Muza mea cu nasul mic/ ªi coapse fine,/ Sculptate parcã din nimic,/ De ce te-ai dus de lîngã mine»? Dar Topîrceanu nu mai poate obiecta nimic. Doarme de mult, pe veci, si nu stie dacã în jurul casei în care a asteptat sã vinã Muza aceea cu coapse fine, mai rãsar, mai înfloresc stînjeneii..”.
Alte mãrturisiri si declaratii ale scriitoarei (unele din Les mailles du filet) pomenesc o destul de intensã activitate în cercurile studentesti de extrema stîngã, de genul „Ajutorul rosu” sau „Amicii U.R.S.S”., dar confirmarea altor surse lipseste însã.  
În repetate rînduri, scriitoarea a sustinut iarãsi cã a petrecut multã vreme în sanatorii din strãinãtate si cã, totodatã, a audiat cursuri, ba chiar, cum s-a vãzut, cã „e diplomatã de la Sorbona”. Sã se fi întîmplat acestea în intervalul 1934-1937, cînd în dosarul ei de studii nu se gãseste nimic? Sau e vorba totusi de sederea de mai tîrziu în Franta?
Sorana Gurian nu si-a dat deci licenta în 1937, dar tocmai atunci debuteazã în publicisticã, dacã nu cumva a fãcut-o anterior, sub vreun pseudonim încã neidentificat. Într-adevãr, din 6 iulie, ea semneazã articole, note, interviuri în ziarul iesean „Lumea”. Temele sînt foarte variate, de la faptul divers, disecat cu dexteritate, în registru eseistic sau epic, pînã la evenimentele internationale, analizate cu remarcabilã intuitie, cu umor rece uneori, dar si cu inflexiuni sarcastice. Atitudinea e vãdit democraticã, antinationalistã si antifascistã, antirevizionistã.
La aceastã colaborare se referã si fostul redactor al „Opiniei”, Aurel Leon, în ale sale Umbre. Din pãcate, timpului îi este smuls un chip, semãnînd mult celui din alte memorii (ale Cellei Serghi, mai ales), nu si fapte concrete. Sã retinem totusi un fragment: „[…] se recomanda cu ascutimea mintii si impunea prin culturã. Citea mult literaturã francezã, fãcea chiar caz de asta, propunîndu-ne articole si recenzii de carte strãinã. Era limpede cã fãcea game pentru a ataca simfonia. Liberã în expresii, chiar teribilistã în anumite discutii, socînd printr-un fel de libertinism studiat, lãsa însã impresia de morbid, poate datoritã infirmitãtilor si paliditãtii. În orice caz era îndrãzneatã, datoritã complexului, si femelã, din cauza urîteniei. […] Desi se misca anevoie, fãcea impresia cã stie tot ce se întîmplã în oras, în tarã, în lume, n-o puteai surprinde cu nimic. [...] ªi tot asa [vorbea] pînã la epuizare. Apoi, deodatã: Sã-mi iau doctoria, simt cã se apropie. Vine puhoiul! [...] Am înteles. Vorbea despre toate ca sã uite, se mintea spre a fi cît mai demnã în suferintã. Cred cã si setea de viatã, pentru dragoste era tot un sedativ..”.24
Desigur, încetosarea acestor amintiri se datoreazã si (auto)cenzurii. Oricum, memorialistul mãrturiseste cã a pierdut-o curînd din vedere. E tocmai momentul cînd „fetita plãpîndã” se prezintã lui E. Lovinescu. De acum înainte, „agendele”25 acestuia ne permit sã-i urmãrim mai îndeaproape evolutia.
Criticul a consemnat astfel si data – 4 decembrie 1937 – la care „ovreicuta de la Iasi” „debuteazã excelent cu o nuvelã”. Adevãratul debut în cenaclu are loc o zi mai tîrziu, cînd „toatã sedinta [a XIV-a este] ocupatã de Sorana Gurian. Talent remarcabil. 3 nuvele si un fragment de roman mai slab”. În zilele urmãtoare, Lovinescu noteazã cã a terminat de citit romanul ce i s-a încredintat, Fuga dupã soare26. În sedinta a XV-a, din 12 decembrie, Aida Vrioni citeste nuvela Soranei Gurian Aventura, care îi pare magistrului „admirabilã”. Între timp, la 16 decembrie 1937, apare în „Adevãrul” „foiletonul” Geneza artei. La aparitia unui talent. În aceeasi zi, Lovinescu înregistreazã vizita „protejatei” sale, mentionînd în parantezã: „care mi-a scris o scrisoare autobiograficã cu «sãrut mîna»“. Debutanta era deci recunoscãtoare pentru „foileton”, pe care îl face cunoscut imediat si la Iasi, reproducîndu-l în ziarul „Lumea”27 Ea stie a-si arãta recunostinta captînd si mai mult bunãvointa criticului. (Se adeveresc astfel amintirile Cellei Serghi, unde se reproduce lectia de „strategie” pe care i-a tinut-o prietena ei 28).
„Foiletonul” se dovedeste de o eficientã rarã, cãci la 18 decembrie criticul consemneazã: „Ed. Ciornei cere ms. Soranei Gurian”. Informatia este completatã de o alta – „Sorana Gurian (aventura cu Camil Petrescu)”, semn cã aparentele nu-l mai înselau pe critic. Proaspãta „sburãtoristã” mai citeste trei nuvele în sedinta din 19 decembrie, o alta, „admirabilã”, la 2 ianuarie 1938. Douã zile mai tîrziu, Lovinescu noteazã: „Sorana Gurian tipãreste – zice – la Ad. literar”. Transpare aici neîncredere, poate si o retinutã supãrare, cauzatã de adresarea la o gazetã neagreatã, condusã de adversarii de la „Viata româneascã”. În orice caz, Lovinescu nu înregistreazã publicarea nuvelei Aventura, în magazinul citat, la 9 ianuarie 193829, adicã debutul literar al Soranei Gurian. De altfel, nici cînd îsi strînge în volum Geneza artei n-o va face, adãugînd doar o notã referitoare la nuvelele Medalionul si Narcozã, publicate 11 luni mai tîrziu. ªi, în chip gresit, acestea sînt considerate pînã astãzi debutul scriitoarei.
Nou-venita mai citeste în cenaclu, la 16 ianuarie, „o nuvelã extraordinarã”, la 23 ianuarie, „trei nuvele extraordinare”; la 28 ianuarie ea îsi lua rãmas bun, dar „ultima datã” vine la 30 ianuarie, citind „o nuvelã mai putin bunã (pentru Reporter)”. (Nu va fi publicatã, revista mentionatã fiind interzisã peste putin timp).
E de crezut cã, de-a lungul celor douã luni, Sorana Gurian va fi fãcut naveta Iasi – Bucuresti, ea semnînd, ce-i drept, mai rar în „Lumea” pînã la 31 decembrie 1937. (Publicã, printre altele, o cronicã la romanul Mili30, pe care i-o va aduce magistrului sãu!). Dacã si-a luat, asadar, rãmas bun, va fi preconizat sã plece pentru mai multe luni, poate chiar în strãinãtate. Acest lucru se va întîmpla însã ceva mai tîrziu. Deocamdatã, criticul consemneazã, la 20 aprilie 1938: „Petrasincu citeste nuvela Soranei Gurian Portia de înghetatã”. Lectura trebuie sã se fi fãcut dupã textul ce tocmai apãruse în „Rampa”31, gazetã ce avea sã-i mai publice alte douã nuvele: Ziua de 27 si La trei îngeri goi32.
Sorana Gurian revine la 13 mai, anuntîndu-si plecarea la Paris. Totusi, mai citeste („rãu”) douã nuvele la 15 mai, la 16 mai îsi lasã manuscrisele în grija maestrului, iar la 18 mai îi „aduce flori”, întrucît „pleacã la Paris si la Berck”. Fãcea tot posibilul, deci, ca publicarea prozei sale sã nu înceteze în absenta ei. Îl sensibilizase în acest sens si pe Camil Petrescu, care – noteazã Lovinescu la 8 iunie –„telefoneazã sã mã ocup de nuvelele Soranei Gurian pentru no. august Fund. Regale”. Criticul se va executa chiar ziua urmãtoare: „Lucrez la nuvela Medalion”. (Întelegem de aici cã aceasta necesita o revizuire atentã!). Tot el va face si corectura spalturilor. Angajat în asemenea mãsurã, retine cu satisfactie, la 16 decembrie 1938: „Întîlnit Rebreanu. A citit nuvela Soranei Gurian”. Anterior, la 10 noiembrie, ducea lui Em. Ocneanu (Editura „Socec”) romanul protejatei sale, fãrã succes din pãcate, cãci îl va retrage la 24 martie 1939.
La 26 decembrie, Lovinescu noteazã: „scrisoare lamentabilã a Soranei Gurian”. Era vorba, fãrã îndoialã, de necazuri mari, cãci, sensibil, criticul îi rãspunde ziua urmãtoare. La 2 februarie 1939 gãsim consemnat: „Citesc nuvelele Soranei Gurian, admirabil si abject”. Sînt texte noi, trimise din Franta, cãci la sedinta din 5 februarie „Petrasincu citeste o nuvelã a Soranei Gurian (O fatã rãtãcitã pe stradã)”. Peste cîteva sãptãmîni, nuvela vede lumina zilei în revista „Azi” a lui Zaharia Stancu, sub titlul O fatã se plimba pe stradã33.
O altã consemnare din „agende” meritã a fi retinutã, cea din 16 februarie 1939: „Lungã scrisoare a Soranei Gurian – cu douã nuvele. Invitatie de colaborare la revista Charpentes – s-a si gãsit”. Ironia lovea pretentia protejatei sale de a-i intermedia publicarea unui text într-o obscurã revistã francezã, dar ea nu va împiedica lectura celor douã nuvele noi – Cãlãtoria si Episod – tot de cãtre Dan Petrasincu, la 19 si 26 februarie. Cea dintîi e primitã cu rezerve („mare stilistã, tehnicã confuzã”), a doua are însã „mare succes”. La fel, lectura la 5 martie a unei alte nuvele, ca si a celei intitulate În noapte, la 12 martie.
Estimp, criticul mai consemneazã, la 14 martie: „Tînãrul Vlad; îi dau 2375 lei pentru Sorana Gurian – extraordinarele ei imposturi (are de luat 30.000 lei Ciornei)”. Sã fie vorba despre banii pentru nuvelele din „Revista Fundatiilor Regale”, sau despre un împrumut, „garantat” cu suma promisã de editurã?
Trei nuvele, „admirabile”, ale Soranei Gurian sînt citite de acelasi lector la 26 martie; altele, la 2 aprilie, de Dan Petrasincu si d-ra Ghica. O alta, iarãsi „admirabilã” – Prima dragoste – e cititã la 7 mai, iar la 21 mai – Vila Myosotis. De asemenea, în ultima sedintã a anului, la 8 iunie, i se mai citeste o nuvelã.
La 8 august, aflat la Fãlticeni, Lovinescu înregistreazã primirea unei scrisori a protejatei sale, din Bucuresti, „cu fel de fel de planuri”. Se întorsese în tarã deci, dupã ce îsi epuizase resursele financiare, precum i-a mãrturisit Cellei Serghi. Aceasta mai consemna34 cã prietena sa, dupã ce a stat opt zile la „Grand Hotel”, fãrã sã plãteascã, fapt pentru care i s-au confiscat bagajele, a cãpãtat permisiunea lui Zaharia Stancu de a lucra, fãrã bani, în redactia gazetei sale. Timp de zece zile, Sorana Gurian ar fi dormit în redactie si s-ar fi hrãnit cu cafele si cornuri oferite de colegi. Episodul, probabil într-o formã mai putin romanescã, se va fi petrecut mai tîrziu, cãci, revenit în Bucuresti, Lovinescu o cautã, aflînd cã e plecatã la Iasi. Cîteva zile mai tîrziu, ziarul „Iasul” publicã, fãrã semnãturã, un interviu, intitulat De vorbã cu Sorana Gurian despre revista „Charpentes”35. Nonsalantã, chiar prezumtioasã, intervievata declarã cã în Franta a scris o piesã de teatru („ce a plãcut lui Louis Jouvet”, care are intentia de a o monta la Athénée), precum si un roman ce „a atras atentia lui Paul Morand”. Ea mai precizeazã cã în „Charpentes” au fost publicate „fragmente din Arghezi, Lovinescu, Sorana Gurian, poeme de Voronca, Elena Vãcãrescu, Bacovia” în traducerea ei. Sînt dezvãluite si „planurile” sale. Revenirea în tarã s-ar fi datorat astfel faptului cã directorul revistei „Charpentes”, Gaston Diehl, „a decretat cã va pleca în România pentru a organiza douã expozitii de picturã si sculpturã”. În acest sens, purtase deja discutii la Bucuresti si „toti intelectualii, de la Anestin la Crevedia, de la ziarul «le Moment» la ziarul «Curentul» au fost entuziasmati”. Graficianul Ion Anestin îsi asumase sarcina de a organiza expozitia artistilor francezi în capitalã, urmînd ca, în reciprocitate, anul urmãtor artistii români sã expunã la Paris.
La Iasi, Sorana Gurian rãmîne timp de douã luni, din cauza evenimentelor (invazia Poloniei, asasinarea lui Armand Cãlinescu, represaliile guvernamentale etc.). Va reveni în Bucuresti la 19 octombrie, cînd face prima vizitã lui Lovinescu. La cea de-a doua, din 25 octombrie, aduce cu sine un numãr al revistei „Însemnãri iesene”, în care „e atacatã”. Într-adevãr, în numãrul din 1 octombrie al revistei iesene, la rubrica Note, N.I. Popa se ocupã de articolul ei Les daïnas, apãrut la 1 iunie în „Charpentes”. Ceea ce-l indigna pe secretarul de redactie al periodicului iesean era impostura autoarei. „Nu stim – observa el – care îi sînt titlurile literare pe temeiul cãrora si-a fãcut încredintatã aceastã sarcinã delicatã [de «reprezentantã a literaturii românesti» sau de «ambasadoare culturalã»]. Dar cele trei pagini din Charpentes sînt suficiente pentru ca sã ne edifice asupra mijloacelor de întelegere si de expresie a[le] compatrioatei noastre cu nume prea românesc, pentru a fi adevãrat”36. Drept dovadã erau aduse „fraze-cliseu”, „literatura ieftinã”, traducerile prozaice. Lãsînd la o parte ideea, insuficient nuantatã, cã un „strãin” nu întelege realmente folclorul românesc, critica era justã. Însã Lovinescu se va simti lezat si, într-o scrisoare adresatã redactiei, publicatã în numãrul din decembrie al revistei iesene, îsi exprima mirarea cã „se ignoreazã faptul cã Sorana Gurian este originarã din Iasi si cã […] e licentiatã a facultãtii de litere de acolo” si aduce „testimoniul [sãu] public (dat de altminteri mai demult într-un foileton al Adevãrului, într-un articol din Revista Fundatiilor Regale si chiar într-un interviu acordat ziarului local Opinia) cã Sorana Gurian e, dupã pãrerea [sa], unul din cele mai remarcabile talente literare ce [a] avut ocazia sã cuno[a]sc[ã] în ultimii ani”. Erau mentionate, în acelasi scop, „admirabilele” nuvele Medalionul si Narcozã, apãrute în „Revista Fundatiilor Regale”, alte „cinci-sase publicate în reviste de mai restrînsã difuziune”, precum si „încã vreo 20 cunoscute si foarte pretuite într-un cerc bucurestean”37.
Comentariul ce însotea scrisoarea manifestã deferentã fatã de critic, „cu speranta cã vom avea prilejul sã beneficiem de interventia domniei sale si în alte chestiuni literare, mai importante decît aceea de acum”, dar îsi mentinea aprecierea, încheind totusi împãciuitor, nu fãrã un grãunte de ironie: „Înarmati cu informatiile d-lui E. Lovinescu, ne vom sili sã admirãm obiectiv urmãtoarele reportaje franceze ale d-rei Sorana Gurian. Poate cã pînã atunci va iesi din etapa ingratã de «specialistã improvizatã» de astãzi”.
Cea în cauzã, satisfãcutã de interventia maestrului, îl viziteazã frecvent în continuare si citeste sau îl lasã pe Dan Petrasincu sã-i citeascã în sedintele cenaclului nuvele noi sau mai vechi, precum si o piesã de teatru. („Mediocrã” – noteazã criticul). „Agendele” mai retin si încercãrile tinerei scriitoare de a-si gãsi o slujbã. Astfel, la 25 octombrie – o notitã despre „concursul ei montaj filme – Suchianu”. Primitã, ea încearcã sã-l epateze pe maestru, informîndu-l cã va avea un salariu de 15.000 de lei pe lunã, ceea ce determinã o reactie promptã („O reped!”). Concediatã dupã nici o lunã, negãsind nimic, ea mãrturiseste cã „Asteaptã rãzboiul ca sã poatã fugi cu familia la Paris!!”. (E vorba, desigur, de sfîrsitul rãzboiului. Dar la ce familie se referã oare?). În aceeasi situatie grea era si la 31 decembrie, cînd Lovinescu noteazã cã protejata sa „catã loc de asistentã la un dentist. Manasiu (Ana Luca)!! 2000 lei”.
Asadar, episodul întîlnirii cu Zaharia Stancu trebuie plasat mult dupã revenirea în tarã. Ce-i drept, în revista „Azi” îi apãruse o nuvelã, pe cînd era în Franta, iar un interviu, luat lui André Gide, e publicat la 22 octombrie 1939. În perioada urmãtoare, „agendele” relevã înfiriparea, între participantii la sedinte, a unui veritabil grup al celor de la „Azi” (Zaharia Stancu, Dan Petrasincu, Mircea Damian, Ieronim ªerbu), cãrora pare sã li se alãture si Sorana Gurian pe la mijlocul lui februarie 1940. Dar ea va începe sã colaboreze destul de asiduu la „Azi” abia în aprilie 1940, cãpãtînd apoi si o rubricã – Azi scriu despre... Pînã la 1 septembrie, insera aici cîteva tablete si o amplã traducere – Moartea Acsiniei din romanul Donul linistit al lui M. ªolohov. (Bãnuim cã si miniserialul Jurnal de bord, semnat Cãlãtorul fãrã bagaj, e al ei).
În cenaclu, ea citeste, în cursul anului 1940, destul de putin: douã nuvele (între care Mai provincial), „o schitulitã fãrã succes” si poezia Ard. În treacãt, criticul noteazã, destul de acid, unele schimbãri de comportament: „Sorana Gurian petite dame”. (la 9 mai) si „Sorana Gurian – putin!, persoanã importantã”. (la 12 iunie). Dar, putin dupã aceea, supãrarea îi trece, întrucît cea în cauzã vine „cu aere de pocãintã”, „cu flori si cu împãcare” (11 iulie).
Dupã instaurarea dictaturii militare, evident, evreica Sorana Gurian nu mai poate exercita profesia de ziarist, cel putin nu sub nume propriu. Se pare cã a continuat sã lucreze în echipa lui Zaharia Stancu, la „Revista românã”. (În orice caz, ea aduce lui E. Lovinescu spalturile unicului articol publicat de el în mentionatul periodic). În aceste conditii, în perioada urmãtoare (sfîrsitul anului 1940 – august 1944), activitatea ei e mai greu de urmãrit. Un timp38, tot „agendele” lovinesciene ne mai dau cîteva informatii pretioase. În intervalul ianuarie 1941 si februarie 1942, Sorana Gurian citeste cîteva nuvele (Friscã, În ceatã, alta „cu un soldat german”), o paginã de jurnal si începutul unui roman, probabil Zilele nu se întorc niciodatã. Alte consemnãri privesc starea de sãnãtate, atitudinile si relatiile ei cu membrii cenaclului. Astfel, într-un interval de cîteva luni, protejata lui E. Lovinescu are mari necazuri cu sãnãtatea: mai întîi, este operatã de apendicitã, apoi „e bolnavã, orbitã fiind de cîinele ei” (27 octombrie 1940) si, în sfîrsit, în noiembrie si decembrie acelasi an, e „bolnavã în ghips”. (Dupã vizita din 8 noiembrie, criticul noteazã: „Acolo, soru-sa, ogarul si dl. Oppler care o subtine?”. La misteriosul domn se referã si o notitã din 4 octombrie 1941: „Sorana Gurian – cu chestia Obler! arestat pentru coruptie. Ce vrea de la mine?”). Interesantã e consemnarea din 21 septembrie 1940: „Scenã cu momente penibile din cauza lui Barbu. Totul înfrînat de mine”. (Probabil, proaspãtul convertit la legionarism se dedase la atacuri contra colegilor de cenaclu evrei.) Sau cea din 26 aprilie 1941, cînd se profila amenintãtoare o debarcare germanã în Anglia: „Sorana Gurian încã cu englezii”. Sînt de retinut, în sfîrsit, mãrturiile despre relatiile cu Lulu Müller, cu care Sorana Gurian „colaboreazã” la romanul lui Zaharia Stancu Oameni cu joben39, cu Dinu Nicodin, cu Anton Dumitriu, pe care ea îl aduce la Sburãtorul, cu Dan Petrasincu (o împãcare cu acesta e datatã 18 octombrie 1941), cu ªtefania Zottoviceanu-Russu, cu Dida Solomon-Callimachi s.a. Majoritatea celor enumerati participã la „ceaiurile”-cenaclu organizate de Sorana Gurian în locuinta sa, din blocul „Bretania”.
Pînã la 7 februarie 1942 însã, nici o aluzie mãcar la o trecere a Soranei Gurian la catolicism. Îndeobste, Lovinescu nu omitea astfel de evenimente. Sã se fi produs aceasta înainte de aparitia ei la Sburãtorul? Sau în timpul sederii ei în Franta în 1938–1939? Ori, poate, tocmai în intervalul februarie 1942 – mai 1943, corespunzãtor „agendelor” pierdute? Deocamdatã, enigma persistã, ca si altele, indicate deja. Sã sperãm cã noi cercetãri vor reusi sã le elucideze mãcar în parte.


Note:
1. Sorana Gurian, Ochiurile retelei. Jurnalul meu din România, Versiune româneascã de Cornelia ªtefãnescu. [Studiu introductiv: Regãsirea Soranei Gurian, de Nicolae Florescu], Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 2002. Ample fragmente din jurnal, precum si studiul introductiv au apãrut, mai întîi, în 2001-2002, în revista „Jurnalul literar”.
2. Vezi Victor Durnea, Misterioasa viatã a Soranei Gurian, „România literarã”, nr. 20 si 21, din 21-27 mai si din 28 mai-3 iunie 2003. (Titlul a fost dat de redactia revistei.)
3. E. Lovinescu, Geneza artei. La aparitia unui nou talent, în „Adevãrul”, din 17 decembrie 1937, p. 1-2; reprodus în E. Lovinescu, Scrieri 3, Aqua forte [Anexã], editatã de Eugen Simion, Editura Minerva, 1970, p. 266-270. „Solutia” este formulatã în finalul acestei „aqua-forte” astfel: „[…] nefiind în stare sã se libereze de obsesie prin «crimã pasionalã», ea o izgonise în fictiune poeticã si, avînd talent, în artã”.
4. I. Negoitescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1991, p. 261-262; M.[ariana] V.[artic], Sorana Gurian, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori), Dictionarul Scriitorilor Români, D – L, Editura Fundatiei Culturale Române, 1998, p. 472-473; Nicolae Florescu (vezi nota 1); Gabriel Dimisianu, Momentul literar 1945 – 1948. Sorana Gurian, în „România literarã”, nr. 34, 28 august-3 septembrie 2002, p. 12-13; Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Editura Compania, 2003, p. 370-371.
5. E. Lovinescu, op. cit., p. 266.
6. În „Femeia si cãminul”, nr. 164, din 1-15 ianuarie 1946.
7. Dictionnaire des littératures, Publié sous la direction de Philippe van Tieghem, Paris, PUF, 1984, vol. II, p. 1677.
8. V. nota 2.
9. Cf. Arhivele Nationale, Directia Judeteanã Iasi, Adresa nr. 181, din 7 februarie 2003.
10. În fapt, s-a înscris mai întîi la Universitatea din Cernãuti, transferîndu-se apoi la Iasi.
11. Data, pe stil vechi, este confirmatã de Les Mailles du filet, aici precizîndu-se cã „aniversarea” autoarei e la 1 decembrie.
12. Informatia ne-a fost comunicatã de d-na Anna Reitih, director al Fundatiei „Hesed Iosif” din Bender-Tighina.
13. Cella Serghi, Pe firul de paianjen al memoriei, ed. a II-a revãzutã, adãugitã, definitivã, Editura „Porus”, 1991, p. 280 – 295. Pasaje ample au fost citate în articolul mentionat la nota 2.
14. Chisinãu, 1995.
15. Liceul „Dimitrie Cantemir”.
16. „Anuarul Liceului de Fete «Principesa Ileana» din Tighina” anii scolari 1927-1928 si 1928-1929, anii scolari 1929-1930, 1930-1931, anii scolari 1931-1932, 1932-1933, 1933-1934, passim.
17. 18 ani, ieri si azi, în „Mariana”, nr. 202, din 1-15 noiembrie 1947; Primul „ei” bal, în „Femeia si cãminul”, nr. 50, din 2 decembrie 1945, p. 1-2.
18. „Anuarul Universitãtii din Iasi pe anul academic 1937/1938”, vol. XXIII, p. 138.
19. În „Femeia si cãminul”, nr. 164, din 1-15 ianuarie 1946.
20. Reproducînd textul în volum, E. Lovinescu trece sub tãcere referinta la marea romancierã.
21. Al. Piru, Sorana Gurian: Zilele nu se întorc niciodatã, în „Tineretea”, din 17 martie 1946, p. 2; reprodus cu modificãri în volumul Panorama deceniului literar românesc 1940 – 1950, E.P.L., 1968, p. 396-400.
22. În „Femeia si cãminul”, nr. special de Pasti, 1945, p. 1, 3.
23. În „Femeia si cãminul”, nr. 114, din 19 martie 1947, p. 1, 7.
24. Aurel Leon, Umbre, vol IV, Editura Junimea, 1979, p. 109-110.
25. E. Lovinescu, „Sburãtorul”. Agende literare, vol. V si VI, ed. de Monica Lovinescu si Gabriela Omãt. Note de Alexandru George, Margareta Feraru si Gabriela Omãt, Editura C.N.I. „Coresi”, 2001; Institutul de Istorie si Teorie Literarã „G. Cãlinescu”, 2002. Citatele pot fi regãsite dupã data indicatã.
26. Titlul este mentionat si în interviul acordat, peste un an si jumãtate, lui Jean Pascal (Cu d-l Lovinescu despre: o monografie Maiorescu, o scriitoare ieseanã si destinul literaturii românesti în zilele noastre, în „Opinia”, din 16 iulie 1939, p. 3).
27. ***, Sorana Gurian si dl. E. Lovinescu, „Lumea”, din 19 decembrie 1937, p. 2.
28. Cella Serghi, op. cit., p. 285 –286.
29. În „Adevãrul literar si artistic”, nr. 892, din 9 ianuarie 1939, p. 13, 16.
30. Sorana Gurian, Mili de E. Lovinescu, în „Lumea”, din 30 decembrie 1937, p. 2.
31. Nr. 6014, din 18 aprilie 1938, p. 5.
32. Nr. 6015, din 24 aprilie 1938, p. 7-8 si nr. 6021, din 6 iunie 1938, p. 5.
33. Nr. 3, din 5 martie 1939, p. 4.
34. Cella Serghi, op. cit., p. 288-289.
35. În „Iasul”, din 14 august 1939, p. 2.
36. N.I.P., „Daïna”, în „Însemnãri iesene”, nr. 10, din 1 octombrie 1938, p. 118.
37. O scrisoare a d-lui E. Lovinescu, în „Însemnãri iesene”, nr. 12, din 1 decembrie 1939, p. 479-480.
38. Caietul corespunzãtor perioadei 8 februarie 1942 si 26 mai 1943 s-a pierdut.
39. Informatia va fi dezvoltatã de E. Lovinescu în foiletonul Colaboratoarele, publicat în „Actiunea”, nr. 288, din 23 august 1941, p. 1.