Pluta de naufragiu

                                                                         TĂRĂNISTUL
                                                                                                                                                     Florin FAIFER



    Ar fi trebuit sa-l cheme Dumitrascu, la fel ca pe bunicul sau, preotul Ion Dumitrascu (în acte, Dumitrasc). Fiindca tatalui lui Spiridon Popescu (nascut la 13 august 1864, în Rogojeni, judetul Galati) i se zicea „a Popei“, Constantin a Popei, baiatul, la rîndu-i, e cunoscut, pîna ce e dat la scoala, ca „sîn Popa“. Învatatorul, însa, îl trece în scripte cu numele Popescu, pe care micul rogojean îl va purta de aici înainte. Mama, Safta (nascuta Tofan), nu deprinsese azbuchea, dar tatal, care atunci cînd muncile cîmpului îi lasau ragaz, se îndeletnicea cu croitoria, stie carte si vrea ca „Spiricuta“ sa ajunga departe. Baiatul se scoleste mai întîi, din 1871, în sat la el, repetînd mereu anul din pricina relei metode, cu tipete si chelfaneli, a (pseudo)pedagogului; din clasa a patra, se muta la Oancea, unde prinde gustul cititului si socotitului. În 1878, e înscris la Seminarul din Galati, dînd apoi concurs pentru o bursa la institutia similara de la Socola. Ca sa se întretina, se angajeaza cîntaret la manastirea Socola si la biserica Sf. Gheorghe din Galati. În vara lui 1890 îsi da bacalaureatul, în toamna devenind student la Facultatea de Stiinte a Universitatii iesene; îsi va lua licenta în matematica si fizica în 1895. Timp de un an, a urmat si Scoala Politehnica din capitala. În 1891 intra, la Iasi, ca bursier la Scoala Normala Superioara, unde îl are coleg pe G. Ibraileanu. Din 1894 pîna în 1928, Spiridon Popescu îsi exercita vocatia de om de catedra: suplinitor la Bîrlad (1894-1895), profesor la Curtea de Arges (1895-1897), Vaslui (1897-1899), unde primeste si functia de director, Tulcea (1899-1904), în fine, la Bucuresti, la liceele „Mihai Viteazul“ (1904-1916), unde e numit director, si „Gheorghe Lazar“. Singur sau în colaborare, alcatuieste manuale de aritmetica si de citire. Apreciat de Spiru Haret pentru calitatile lui de dascal, este promovat, în 1912, inspector general al învatamîntului primar în Ministerul Instructiunii Publice si Cultelor. În cîteva rînduri, a intrat, ca deputat, în Parlament.

Dupa debutul din „Arhiva“ (1890; a revenit în coloanele revistei în 1893), Spiridon Popescu colaboreaza, cu proza, articole privind viata de la tara, precum si de popularizare a stiintei, amintiri, la „Lupta“ (1891, 1919), „Evenimentul literar“ (1893-1894), în a carui redactie figureaza, „Albina“ (1898-1901, 1903-1904, 1909-1913), „Avîntul“ (Galati, 1900-1901, 1904-1905), „Învierea“ (Galati, 1903), „Cultura româna“ (Iasi, 1904), „Tribuna literara“ (Galati, 1904). „Ecoul“ (Galati, 1905), „Comoara tinerimii“ (1905-1906), unde activeaza în comitetul de redactie, „Curentul nou“ (Galati, 1905), „Votul universal“ (Galati, 1906), „Revista generala a învatamîntului“ (1906-1907), „Viata româneasca“ (1906-1913, 1915, 1920), „Liberalul“ (Iasi, 1909), „Viitorul“ (1911), „Flacara“ (1912), „Liga Desteptarea“ (1912-1914, 1916), pe care o dirijeaza, „Scoala Normala“ (Iasi, 1916), „Educatia“ (1919, 1921, 1923), „Adevarul literar si artistic“ (1926-1931, 1933), „Zarile“ (1932) s.a. A mai semnat cu pseudonimele N. Dumbrava, S. P. Rogojeanu, Tofan, N. Tofan si cu initiale. În 1912, a intrat în Societatea Scriitorilor Români.

Nimeni si nimic nu l-ar putea abate pe Spiridon Popescu de la convingerile lui „taraniste“. Chemarea lui e aceea de luminator. Iubind traditia, el cauta înfrigurat solutii pentru ca ruralii sa se bucure, cu masura, de unele binefaceri ale civilizatiei. Înfiinteaza la Vaslui, împreuna cu Mihai Pastia si Ioan Adam, cele dintîi biblioteci satesti, tine conferinte, scrie foiletoane trase apoi în brosura. Ofera sfaturi si îndemnuri, la care s-ar cuveni sa ia aminte si învatatorii, care, tot recurgînd la pedepse, au provocat taranusilor „groaza de scoala“, si preotii, care nu sînt deloc un model de conduita. Despre foloasele cartii, Spiridon Popescu, în demersurile caruia se observa o pronuntata înclinatie didactica, vorbeste staruitor, cu pilde pe care le vrea graitoare, în Contributiune la munca pentru ridicarea poporului (1904; Premiul „Adamachi“ al Academiei), unde configureaza, în paleta poporanista, portretul unui „apostol“ daruit menirii lui în - utopie de început de secol - „satul ideal“. Cumnat cu C. Stere, Spiridon Popescu cata însa, cu mîhnire la „satul ideal“, cu sumbra lui mizerie. Si sufera, pentru ca satul, în credinta pe care o afirma, e vatra de românism curat, primejduit de relele ce se abat dinspre oras, „iadul gol“ - contaminatie samanatorista! -, unde valorile autentice se altereaza, se paraduiesc („la tara viata e mai plina si mai cu înteles decît la oras“). Pledoaria lui, plina de bune intentii, a putut fi totusi interpretata ca propaganda subversiva. Asimilat cu socialistii, cu care pastreaza „legaturi sufletesti“, fara a-i frecventa, va avea de suportat din partea autoritatilor oarecari neplaceri. Desi, nu e nimic seditios în propovaduirile sale, Dimpotriva, el socoteste rascoala o „nebunie“ („nimic nu se poate capata cu parul în mîna“), care trebuie evitata, înteleapta fiind „calea legala“. Cu „învatatura“, „munca“, „harnicie“, lucrurile se pot îndrepta.

Articolele lui Spiridon Popescu, mizînd pe stratagemele persuasiunii, vadesc indiscutabile aptitudini de psiholog. Înca student, el emite, la un congres, avizate Consideratiuni psihologice din viata taranului român (interventie tiparita în 1893). Si, îndeobste, scrierile de orientare sociologica si le concepe ca pe niste „studii asupra sufletului si vietii taranesti“. O maniera de abordare de pe urma careia si literatura lui are de cîstigat.

Relevînd o placere, ca de sezatoare, a istorisirii, suita narativa Din povestirile unui vînator de lupi , cam simpluta altminteri, e înviorata de buna intuitie a sufletului infantil. Povestind, autorul îsi exercita pornirea de a instrui, de a lamuri pe cei înteleniti în nestiinta. Si, totodata, de a tîlcui întîmplarile pe care se apuca sa le depene. Copilaria, cu ingenuitatile si sagalniciile ei, este evocata, în volumul Zori de iulie (1912), cu un surîs cît duios, cît amuzat ( Din vacantele de iarna , La cirese , Hotarîre nestramutata , Varga domnului , Din vremea racamului ). Într-o seama de „copii dupa natura“ sînt surprinse, apoi, alte imagini, întunecate, ale vietii de clacas. Ajunsi la sapa de lemn, obiditii n-au cui sa se plînga, muncesc pe rupte ca sa-si stinga obligatiile catre „boieri“ (catre „boieriti“, cum nuanteaza Spiridon Popescu într-un articol), fiind îndemnati cu biciul. Proprietarul, primarul, arendasul, notarul, vataseii le-au pus cizma pe grumaz. La cine sa se plînga? Popa, cu desantarile lui, nu-i, orice s-ar spune, un om sfînt ( Popa Rusu ). Exasperati, ei nu mai stiu unde sa caute dreptatea ( Sa dea ordin dupa dreptate!... ). Înselati la tîrg ( De la tîrg ), loc al pacatoseniei, macinati de boli („ Ah, ce vremuri!... “), smintiti în batai si acasa, la prasit si secerat, si în armata ( La tinta ), unii se cufunda în bautura, cîte un nesabuit înecîndu-se, la propriu, în licoarea revarsata din butoaie ( Dusmanul ). Creierul le e naclait nu doar de aburii alcoolului, dar si de superstitii si eresuri. Cred în blesteme, asa cum, coplesiti de necazuri, îsi anina speranta în descîntece, în datul în bobi, în leacurile babesti ( Tot facut mi-a fost , Diplomata din Vadeni , Doctorul si baba ). Precum nefericita mama din schita Izbavirea blastamului (G. Calinescu: „document al obscurantismului rural“, o „subtila analiza a sufletului redus“), care, avînd o fata muta si cu mintea inerta, îsi explica tragedia prin lucraturi haine ale soartei: „întîlnitura“, „pocitura“, „strigatura“. Dincolo de astfel de spaime primitive, zbuciumul fiintelor aflate în greu impas atinge, literar vorbind, cote de dramatism. Asa si în Dezertorul , cu întristatorul destin al unui tînar fugit din armata si care, nemaisuportînd sa fie departe de ai sai, se decide, nebuneste, sa treaca înapoi Prutul înot, fiind împuscat de granicerii care îl iau drept infractor. Sau în În cumpana , unde un biet cantonier înnebuneste dupa ce, la macaz, îi este dat sa traiasca o teribila cumpana: sa-si salveze copilul, care se joaca nestiutor printre sine, sau trenul, ce goneste spre o ciocnire catastrofala. Daca în naratiuni cum sînt cele pomenite intervine si plasmuirea, în schite si nuvele, în genere, faptele parca ar fi înregistrate pe viu ( Mos Ion Postelnicul , În Mastacani , fragment din romanul, anuntat dar neaparut, Om nou ). De altfel, chiar Spiridon Popescu le recomanda ca fiind „documente omenesti“. Contribuie la aceasta impresie si sensibilitatea ascutita pe care o are pentru intonatiile rostirii, ceea ce face ca scrisul sau, impregnat de suculente regionalisme, sa emane un aer de convingatoare naturalete.

Prozele lui Spiridon Popescu, documentînd asupra existentei din spatiul taranesc, au, marturisit, substanta autobiografica. Cu timpul si mai cu seama spre sfîrsitul vietii, inventia, atît cît este, se tot restrînge, sub condeiul nostalgic - si cu fixatii retrograde: „S-au dus toate, de cînd a venit trenul!“ - facîndu-si loc licaririle aducerilor-aminte. Amintiri din vremea razboiului, cu un drum de cosmar pîna la Bîrnova ( Din vremea razboiului ), amintiri, consemnate ca într-un jurnal, din scoala si din timpul stagiului petrecut în minister. Un amestec de bucurie si de nesatioasa curiozitate îi stîrneste baietasului din Rogojeni plecarea, împreuna cu tatîne-sau, spre Galati (rememorata în „Adevarul literar si artistic“, 1930-1933). Evocarile, îngînînd expresii cu binecunoscuta pecete („Doamne, mult îmi era drag drumul la bunica“, „draga Doamne“, „o bataita ca aceea“), au ceva din dictiunea Amintirilor lui Ion Creanga.

Un personagiu care revine, într-o schita sau alta, ca partener de „taifasuri“, este mos Gheorghe. Un taran destept, circumspect, hîtru, cu un bun-simt ce îl face sa-si deschida urechea la argumentele prin care mai tînarul consatean cauta sa-i împrastie ignoranta. Reapare, nu chiar cu aceleasi trasaturi, în nuvela Mos Gheorghe la expozitie (Din psihologia celor multi) („Viata româneasca“, 1907; în vol., în 1912). Batrînul din Horincea, urnit fara voia lui la Expozitia jubiliara de pe cîmpia Filaretului, unde se etalau realizarile înfaptuite în patruzeci de ani de monarhie, are, ajuns în Bucuresti, reactii viscerale, de respingere si dezgust (una-doua: „Ptiu!“). Colindînd prin oras cu teama si neîncredere, cu ochi ironici, dar cu gura cascata, el exteriorizeaza o naivitate cît reala, cît jucata - e un fel de Mos Ion Roata, s-a zis -, minunîndu-se uneori parsiv, bodoganind întruna, blestemînd („bata-le sfîntul!“, „trasni-i-ar Dumnezeu!“), scotînd din volbura sufletului porniri crunte, sîngeroase („le-as taia gîtul la toti“, „cum le-as mai taia gîturile!“, „du-l la taietor sa-i taie gîtul cu toporul!“). „Toata civilizatia noastra - comenteaza Gh. Ghibanescu în „Opinia“, 1907 - e pentru taranii lui Spiridon Popescu buna de pus la spînzuratoare, iar orasenii si boierii de tras în teapa, si de taiat capul.“ Scîrbit rau, mos Gheorghe nu-i are deloc la inima pe „surtucari“, fie ei politicieni, judecatori, finantisti, care îsi bat joc de norod („Ptiuuuu! trasni-i-ar Cel-de-sus!“). Altfel, cîrtitorul nu-si acopera privirea cînd ceva îi atrage luarea-aminte. Sta si cerceteaza „cu de-amanuntul“, mormaind multumit („Mestera lume!“, „Bun, tata, bun de tot!“). Fara sa vrea, are si haz. Vazînd „bustul lui Duca“, îl caineaza ca-i cu ochii scosi; Heliade cel de bronz i se pare ca e gata-gata sa-l otînjeasca pe careva („cînd te-oi cîrpi!“); la teatru, nu se dumireste cum de nu curg luminile din policandre. Si iarasi se înnegureaza horinceanul dinaintea statuii lui „conu Lascar“, Lascar Catargiu, boier din alte vremuri, caruia tare i s-ar plînge de „miselia“ din tara. Bucsit de resentimente, bombanitorul unchias, cu toata trena lui de pitoresc, nu-i neaparat un erou simpatic.

Nuvela Ratacirea din Stoborani („Viata româneasca“, 1909; în vol., în 1912) prevesteste romanul Rascoala al lui Liviu Rebreanu. G. Calinescu o considera chiar „un stralucit izvor“. E. Lovinescu, alergic la orice forma de „realism tendentios“, strîmba din nas: „o suta cincizeci de pagini inexpresive“. Dar nu are dreptate. E o naratiune vie, cu un ritm bine sustinut, respirînd un adevar care tine de realismul psihologic (G. Ibraileanu: „Realismul d-lui Popescu e numai psihologic“). Din loc în loc, dramatismul se rasuceste în comic, în grotesc (scena, mereu citata, cu telefonul, în pîlnia caruia se ratoieste Mohor autoînvestit „prefect“; semetirile lui Barba, „student“ adicatelea, facînd-o si el pe seful). În Stoborani bîntuie zvon de razmerita. Saraci din cale-afara, obijduiti de cei care se îngrasa de pe urma trudei lor, taranii freamata într-o asteptare patrunsa de nelinisti. Nu trebuie decît o scînteie ca exasperarea lor sa explodeze. Prilejul unor rafuieli le da o exaltare ce duce usor la necugetate violente. „Topîrlanii“ (G. Ibraileanu: „moglani si topîrlani“) îsi razbuna devastînd, incendiind, lovind barbar cu furci, topoare, ciomege (batozele si masinile de treierat sînt cu ciuda zobite) punînd mîna si carînd acasa tot ce nu sfarîma. Nu ajung sa ucida, desi, de pilda, unul dintre cei îndîrjiti se bleojdeste „cu ochi salbateci“ iar altuia „îi curg balele ca la un cîne turbat“. E o „ratacire“ care nu-i antreneaza în vîrtejul ei pe toti. Unii se codesc sa participe, altii ar vrea sa-si obtina drepturile într-alt fel, „cu vorba buna“. Dar, si fara ei, rascoala îsi continua iuresul devastator pîna ce intervine forta de represiune. Capii miscarii sînt batuti cu centiroanele si toti „ratacitii“ vor trebui sa repare ce au stricat si sa dea înapoi proprietarilor marfurile pradate. Rascoala se sfîrseste prost. Nu asta - sugereaza autorul - era calea. În final, un personaj simbolic, Ion Tacutu, invoca „legea“, legea reformei agrare, asteptata sa vina mai degraba. Cu firea lui blajina, Spiridon Popescu nu avea cum sa aprobe turbulentele.