Pluta de naufragiu

                                                                         SAMARINEANUL
                                                                                                                                                     Florin FAIFER



     Neam de tărani macedoneni, Zicu Ad. Araia s-a născut în primul an al Războiului de Independentă, la zintîi a lunii lui Cuptor (mai simplu spus: la 1 iulie 1877), în Grecia, la Samarina, cea mai înaltă asezare din Balcani. A desprins buchile în satul natal, frecventînd apoi, pînă în 1894, Gimnaziul român din Ianina. După absolvire, se înscrie la Liceul român din Bitolia. În 1897, încheind anii de scoală, Araia vine la Bucuresti, pentru a urma, din 1898, Facultatea de Litere. Însă, fire mai putin răzbătătoare, e covîrsit de dificultătile materiale si, nevoit să renunte la studentie, intră ca bursier (1898-1899) la Scoala superioară de agricultură din Herăstrău. În 1900, se întoarce la ai săi, pe plaiurile Pindului, unde, valorificîndu-si iscusinta pedagogică, va fi ani de-a rîndul institutor: mai întîi la Metova, după aceea la Pretori, în fine, institutor-director la scoala din Samarina (în timpul verii) si la aceea din Vlahui-Iani (în perioada de iarnă). Din 1924 dispune de o catedră la Liceul român din Grebena, liceu care tipărea si o revistă, cu un titlu iubit de aromâni – „Lumina”. Încetează din viată în 1945.
În „Lumina” (1907-1908), „Calendarul românesc” (1911), „Lilicea Pindului” (1911), „Flambura” (1912, 1914), „Peninsula Balcanică” (1924, 1926-1927), „Almanahul aromânesc «Frătilia»” (1928), „Revista aromânească” (1929), o altă „Lumină” (1936-1937), precum si în „Dimîndarea” (1938), „organ de luptă românească”, Zicu Araia îsi publică poemele evocatoare pentru existenta zbuciumată, asediată de potrivnicii, a fratilor săi „de ginte aromână”. Această frîntură de români trăind sub zări întunecate, căci „S’chirirea-asteaptă un popor/ Cînd dulceata-l’i limbă cheare” (S-a dus bucuria de la noi…). În dispozitie elegiacă, melancolia găsindu-si un spatiu de rezonantă în decorul autumnal, samarineanul cîntă de „dor si jale”, atent la ritmuri si chiar la muzicalitatea rostirii. Îsi tipăreste mîhnirile, iar alteori revolta, în versuri ce mărturisesc hotărît influenta lui G. Cosbuc, din a cărui lirică a si încercat unele echivalente în aromână (Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei, El Zorab, Noi vrem pămînt). În acelasi grai, folosindu-se de o traducere a lui H.G. Lecca, a transpus poemul Enoh Arden al lui Alfred Tennyson. Versiunea lui Araia apare la Monastir, în 1911, la Imprimeria Comercială Internatională.
Creionînd, cu stîngăcii si asperităti, pasteluri în care încearcă să dea contur unor crîmpeie senine, idilice din viata păstorească, punînd ici si colo cîte un accent satiric, Araia nu uită nici o clipă că „armâneusc sîndzi strigî”. Biruindu-si deprimarea, el îsi aspreste glasul, vrînd să se exprime cît mai energic, mai răspicat. Numai că, temperamentul, gesticulatia combativă nu i se prea potriveste.
Zicu Ad. Araia rămîne un poet strict dialectal.