Pluta de naufragiu

                                                                                               TRUBADURUL

                                                                                                                                                                   Florin FAIFER

   Patronimul Hrisoverghi, cu o rezonantã dintre cele care trezeau rãutãciosului arhondolog Constantin Sion reactii tulburi, semnaleazã o ascendentã greceascã. Familia se împãmîntenise mai de mult si încã Dimitrie Cantemir o consemna ca fiind integratã boierimii moldovenesti. Tatãl lui Alexandru, Neculai Hrisoverghi (cãsãtorit cu Elena Ruset), era mare vornic si – nici chiar cîrtitorul C. Sion nu contestã – un om cu doxã. Alecu s-a nãscut în ziua de 27 februarie 1811, la Iasi. Semn nelinistitor pentru destinul lui, doi dintre frati se prãpãdesc pretimpuriu si, încã nevîrstnic, el îsi pierde si pãrintele, nenorociri care desigur l-au marcat.

   Incertitudinile ce însotesc extinderea miscãrii eteriste obligã familia Hrisoverghi sã treacã în Moldova de dincolo de Prut. La Chisinãu, cu un dascãl Constantin (1821), apoi la Iasi, în pensionul grecesc al lui Singhel (1824) si în acela francez al lui Mouton (1827), în fine, la lectiile particulare luate cu profesorul grec, binecunoscut atunci, Franguli (1829), Alexandru se aratã a fi un învãtãcel diligent.
   În 1830, intrã în armata nationalã care tocmai se înfiintase. Cadet de cavalerie, purta cu gratie o uniformã care nu-i stãtea rãu deloc, dar monotonia vietii militare, precum si unele sîcîitoare procese de familie îl hotãrãsc sã-si dea demisia. Se pare cã primele indicii ale maladiei ce avea sã-l rãpunã se ivesc acum. Ca sã mai schimbe aerul si mînat de oarecari daraveri negustoresti întreprinde o cãlãtorie, prin Bulgaria, pînã la Adrianopol (1833). în anul urmãtor reintrã în armatã. Locotenent, aghiotant de hatman, în 1836 Hrisoverghi ajunge aghiotant domnesc, curînd fiind avansat cãpitan. Viata pãrea sã-i surîdã chipesului ofiter adulat de femei si iubit de amici cînd, la un bal al curtii – era iarnã – el rãceste si de acum încolo suferintele nu-l mai slãbesc. La Viena si de aici la bãile de sare din Ischia sãnãtatea lui nu se amelioreazã, dimpotrivã. Tintuit în pat (era mãcinat de o tuberculozã la sira spinãrii), cînd suferinta îi mai lasã cîte un scurt rãgaz, scrie cu înfrigurare – cum va face si în preziua mortii – versuri amare, cu un spasm de plînset si de regret pentru viata pe care o pãrãsea în floarea vîrstei. La 26 de ani, mai tînãr decît André Chénier, cu care a fost comparat si în care se regãsea, Al. Hrisoverghi moare (9 martie 1837), împlinind un destin care a fost si al familiei sale. „Romanul unei vieti” (expresia lui Il. Chendi) – de altfel poetul avea sã devinã, dupã un veac si mai bine, erou de roman (Th. Râscanu, Fermecãtorul Hrisoverghi, 1943). O versiune pusã în circulatie de Gh. Sion (Suveniruri contemporane) nareazã, în legãturã cu sfîrsitul poetului, un episod romantios, cu o involuntarã nuantã hazlie. Dar memorialistul se inspirã, cu o anume lipsã de discretie, din faptul real al iubirii tînãrului pentru o strãlucitoare doamnã din elita Iasilor, Catinca Beldiman, fiica vornicului – care si el s-a îndeletnicit cu mestesugul poeticesc – Nicolae Dimachi. Legenda îl precede pe Hrisoverghi în istoria literarã.
   Fusese, pentru cei care îl cunosteau îndeaproape, o promisiune, la fel ca un Vasile Cîrlova sau Grigore Crupenschi. Si totusi, în afara unei ode (Ruinelor cetãtii Neamtu),  Al. Hrisoverghi n-a mai publicat nimic, versurile originale si traducerile sale apãrînd postum (Poezii a lui Hrisoverghi, 1843). Dar ele fuseserã citite în manuscris. Iar tînãrul avea farmec, un chip de poet, cu aerul misterios si sumbru al celor osînditi la un sfîrsit prematur. Lecturi din romanticii francezi contribuiserã si ele la ivirea unui personaj cu care Hrisoverghi a ajuns sã se contopeascã.
   Scrisã la mînie, într-o noapte a anului 1834, oda lui dãdea glas indignãrii stîrnite de impietatea unor locuitori nemteni care demolau sacrosancta cetate (“semn mãrirei strãmosesti”). Un strigãt de revoltã (“sã rãsune pe bolta aceea cereascã”) înaltã stihuitorul, cutremurat de acest vandalism. Rapsodia „rãsipurilor sfinte” ale trecutului – intonatie vehementã, cu fervori declamatorii, pe tema ruinelor – e întretãiatã de apostrofãri si de recriminãri aprinse, vag satirice, într-o gesticulatie agitatã si zgomotoasã care dezvãluie o naturã pasionalã, usor inflamabilã. Efectul acestei compuneri (s-au luat odatã mãsuri de oprire a sacrilegiului) a fost incredibil, la fel ca si rãsunetul ei.
   Este si nu este o întîmplare. Pe lira lui Hrisoverghi se înstruna un sunet nou. Cãpãtînd semne ale realitãtii înconjurãtoare, aceastã liricã spontanã, mîntuitã de lîncezeala si echivocurile unui protocol al galanteriei neoanacreontice, se întorcea asupra acestei realitãti, încercînd s-o înrîureascã. E o relatie nouã care se instituie. Franchetea, energia neconventionalã a tonului, simbolistica implicatã, cu iradierea simtãmîntului patriotic si cetãtenesc, au frapat. Alte versuri – ode, dedicatii ceremonioase – sînt închinãciuni, în rostiri emfatice, la mai marii zilei.
   Cu anxietãtile si exaltãrile lui, cu labilitatea imprevizibilã a trãirilor, fulgerate de presentimentul mortii, jurnalul iubirii lui Hrisoverghi este confesiunea unui suflet cu ardori romantice. Chiar dacã unele afectãri, pretiozitãti, figuri (si ticuri) de limbaj trimit, în tineretea lor, la o manierã Conachi – Vãcãrescu, în aceste versuri se simte un freamãt nou, (pre)romantic al sensibilitãtii. Si inocentã impudoare si ritual oarecum abstract, amorul nelinistitului si nerãbdãtorului trubadur se comunicã adesea, e adevãrat, într-un cod poetic desuet. Siroaie de lacrimi, suspine jalnice, jurãminte si reprosuri, gînduri tenebroase de rãzbunare, toatã aceastã „deznãdãjduire” exprimã  o simtire intensã, cu înfiorarea ei, dar cuvîntul care sã autentifice trãirea si sã o transfigureze nu prea e la îndemînã, chiar dacã modele livresti îsi trimit sugestiile lor. Trecut prin calvarul unor pãtimiri si prigonit de „o mult ticãloasã soartã”, nefericitul se rãzvrãteste sau se resemneazã, se lasã pradã îndoielii, interogheazã cu suflet apostat dumnezeirea si, ostenit de frãmîntãri, cade în melancolie. Se observã cã el re-creeazã o stare liricã în care confesiunea trece în meditatie, în poncif filosofic. Monologul sentimental se cadenteazã în recitãri pe teme si motive binecunoscute. într-o viatã ca „o închisoare”, în care  fericirea rãmîne o himerã, întemnitatul deposedat de iluzii e cotropit de sentimentul însingurãrii. Zbuciumul devine insuportabil si atunci, nu fãrã chinuitoare pãreri de rãu, el nãzuieste la chietudinea mortii, la vesnica odihnã.
   Obsesia sfîrsitului cutreierã versurile lui Hrisoverghi (Epitaf e un „memento mori”), care face reflectii prefunerare (“Fistecare pas în viatã-i o pãsire cãtre moarte!”), cugetã la curgerea de neoprit a timpului (“Veacuri trecurã în veacuri...”), filosoful abisal (“Din întuneric vremea se naste si-n întuneric în veci va fi”). Contaminatia livrescã dã relief unor simtãminte mai mult sau mai putin difuze. O febrilitate, constiintã a damnãrii si a fatalitãtii soartei, existã în aceste Fragmente (“tanduri de petre scumpe”, le supralicita Kogãlniceanu) si numai influentele nu explicã totul. Reflex al unor dezamãgiri reale, Hrisoverghi e cîteodatã ironic, malitios, scriind cîte o fabulã sau vreo inscriptie epigramaticã.
   Obsesiile poeziilor lui emanã si din „traductiile” pe care le-a fãcut. Sînt versuri care, mai mult decît fãptura realã a iubitei, ce poate fi necredincioasã (Lampa, dupã André Chénier, cu un „adaos” misogin), celebreazã o absentã nostalgicã, o închipuire diafanã, ca un miraj (un vers cu sunet eminescian: „Una numai ce-i aproape si pentru veci depãrtatã” – Tînãrul la pîrîu, dupã Schiller, probabil prin intermediar francez). E o „patimã nevindecatã” pe care despãrtirea o adînceste încã (Fragmente din o carte de la Safo la Faon). Sarcasm si duiosie (Mîna, dupã Schiller) intrã în vibratiile unui suflet „printre frunze fluturînd” (Neera, dupã A. Chénier), tulburat de umbrele noptii (Lampa) si înseninat de limpezimea faptului de ziuã (Dimineata de V. Hugo). Un gînd al zãdãrniciei, sub stolul anilor ce zboarã, accentueazã nevoia comuniunii prin iubire (Lacul, dupã Lamartine). Dar sentimentul dominant e de restriste, o însingurare fãrã leac, nãzuind la „alinarea” linistii de veci (Tînãrul la pîrîu).
   Cu lejeritãti si vetusteti, o mãsurã a înzestrãrii lui Hrisoverghi dau negresit aceste tãlmãciri, cãrora li se adaugã drama, curat transpusã în româneste, Antoni de Alexandre Dumas (cu al cãrei erou solitar, menit unei soarte ingrate, enigmatic si trist, se mãgulea a fi avînd afinitãti). în suita romanticilor minori, Al. Hrisoverghi e unul dintre cei care au netezit cãrãrile pentru aceia ce vor pãsi spre calea regalã a poeziei.