Scotocind în sertarul cu scrisori, dau peste încă un plic de la Arsavir Acterian. Ultimul... Data: 30 aprilie 1993. E un mesaj cald, si prietenesc si părintesc, păstrînd însă, dincolo de tonul, ca îndeobste, sugubăt, pulsatia unui zbucium înăbusit. Din ce în ce mai singur, aproape părăsit - el, optimistul nelecuit - de speranta că scrierile lui Haig or să (re)apară vreodată.
Cu Arsavir, se întîmplase minunea. În 1992 - la 85 de ani! - debutase, la Cartea Românească, cu Jurnalul unui pseudo-filozof, o selectie din însemnările, duium, risipite prin reviste de-a lungul încercatei sale vieti. Ba mai mult... La Institutul European, într-o admirabilă colectie coordonată pe atunci de Alexandru Dan Ciochină (doctorul de care vine vorba în scrisoare), se editase în acelasi an de gratie volumul de amintiri si portrete Privilegiati si năpăstuiti. Sub îngrijirea Doinei Uricariu, la Humanitas, apăruse, cu un impresionant ecou, si Jurnalul unei fiinte greu de multumit al sclipitoarei, nefericitei Jeni. Dar timpul trecea si celelalte cărti ale familiei asteptau, asteptau...
Apoi, din ’94, zăgazurile s-au rupt, parcă sub puterea credintei neostoite a lui Arsavir. Pentru Acterieni se producea, după amar de ani, o reparatie, fie ea si o reparatie tîrzie. Arsavir, care nu se resemnase niciodată, se putea simti, în sfîrsit, împăcat. Inima i se încălzea desigur văzînd cum se tipăresc, unul după altul, manuscrisele (sau lucrările mai vechi) ale lui Haig, cel prigonit atîta vreme pentru gestul de a se fi lăsat dus de val, îmbrăcînd cămasa verde (si care, dacă asta era o vină, o ispăsise prin moartea lui pe front): Cealaltă parte a vietii noastre (Institutul European, 1994; semnam aici un studiu introductiv), Dragoste si viată în lumea teatrului (Arta Grafică, 1994, cu prefata si sub îngrijirea lui Arsavir), Shakespeare (Ararat, 1995, cu o introducere de Marian Popescu), Moličre (Ararat, 1995, cu o bio-bibliografie întocmită de mine, amplă, dar cîtusi de putin „fascinantă”, cum o dorlotează prea generosul meu prieten). Un an după ce Arsavir nu mai era, în 1998, Muzeul Literaturii Române a tipărit Scrieri despre teatru (editie alcătuită de Claudia Dimiu).
Preaînaltul, pe care Arsavir, cu sufletu-i curat, îl percepea în orizontul „minunii” (Nae Ionescu, în studentie, contribuise decisiv la „reîncrestinarea” lui), nu-l va uita nici pe devotatul, modestul, neîndrăznetul supravietuitor: Jurnal în cătarea lui Dumnezeu (Institutul European, 1994), Cum am devenit crestin (Harisma, 1994), Despre Mirare (Ararat, 1996), Portrete si trei amintiri de puscărias (1996).
Le-am cumpărat numaidecît, de cum le-am zărit în librării, nu am asteptat ca autorul să mi le ofere. Dar una-două, atunci cînd ne-am revăzut, la o cafea... turcească în bucătăria apartamentului său din Piata Dorobanti, tot a tinut să-mi dea, cu o bucurie copilărească în priviri. Si dacă tot i-am făcut cunoscute scrisorile către sfielnica mea persoană, sperînd că nu comit o indecentă fie-mi îngăduit să reproduc aici si rîndurile de dedicatie: la Cum am devenit crestin: „lui Florin Faifer, o cărticică semi-crestinească, prea bunului meu prieten, nespus de îndatorat”; la Despre mirare: „Mult dragului meu prieten Florin Faifer, o mică, vie cărticică(,) cam tot ce mi-a trăsnit la un moment dat”./ Un fel de mis mas (,) nu stiu cît îi va fie (sic!) plăcut./ Să mă ierte dacă-i va displace, să mă ierte mult dragul meu amic”.
Primeam aceste, cum să le zic, aceste îmbrătisări în 1996, spre sfârsitul verii. Peste un an si ceva, în toamna lui ’97, eram la Bucuresti, în documentare la Biblioteca Academiei. Intra în ritualul meu, cînd poposeam în capitală, să trec pe la cei apropiati, oricît de putin timp as fi avut. În dimineata aceea însorită de noiembrie mă îndreptam spre locuinta lui Arsavir. Îl văzusem, la ultimele întîlniri, mai slăbit, dar, cu exceptia unor scurte întunecări ale memoriei, de care singur se îngrozea, în rest se misca vioi ca prîsnelul. În drum, am cumpărat „România literară”. Deschizînd revista, privirea îmi cade pe o fotografie a lui Arsavir. Cum nu văd bine de aproape cu ochelarii de distantă, mi-am zis: „Ce frumos! Uite, îl omagiază de ziua lui!” Nu-mi aduceam aminte atunci, pe loc, cînd era ziua lui de nastere si nici la ceva rău nu mă gîndeam. Citind mai atent, un fior rece am simtit că mă străbate. Scria acolo, într-un enunt care mi s-a părut imposibil, că ultimul Acterian îsi dăduse obstescul sfîrsit. Plecase să-si reîntîlnească fratii... N-am aflat cum s-a întîmplat, dacă era în spital, suferind, dacă era acasă, singur.
Singur era oricum... Poate de aceea se bucura atît cînd îi treceam pragul. Cu o prietenă, Gabriela Omăt, am mers la Cimitirul armenesc, ca să-mi plec fruntea lîngă mormîntul proaspăt. Doamne, si acolo cîtă singurătate!... Si ce vedenie a desertăciunii! Tărîna jilavă stătea să se surpe peste cosciugul nelinistitului Nastratin, care întrezărea o existentă dincolo de zările pămîntesti. Oare adeveritu-i-s-a?...
N-aveam să-l mai văd pe bunul Arsavir („Era cel mai bun dintre noi. Cu sigurantă. Iar asta înseamnă si cel mai inteligent” - Al. Paleologu). Dar ceva puteam să mai fac totusi pentru el (pentru această „mare figură a generatiei sale, cea mai autentică si nobilă personalitate a noastră” - Barbu Brezianu). M-am dat peste cap, am recuperat un manuscris pe care mai demult mi-l încredintase si care se sfarogea în sertarele unei edituri. Îngrijindu-l cum m-am priceput, beneficiind, cum am mai istorisit, de sprijinul lui Nicolae Panaite, am reusit să-l fac să apară în 2000, la Editura Alfa, cu un titlu care cred că i-ar fi plăcut - Nelinistile lui Nastratin; prefata am intitulat-o Ultimul Acterian. Din păcate, „România literară”, unde am trimis două exemplare din carte, nu a găsit-o vrednică de a fi inclusă, ca pe atîtea si atîtea altele, la rubrica de semnalări. Am redactat pentru DGLR medalioanele fratilor Haig, Jeni si Arsavir.
Si... povestea se opreste aici. Mai trec uneori prin Piata Dorobanti, dar parcă privelistea de la Lupoaică nu mai e aceea pe care o stiam. Si nici nu este. Bucurestiul meu a rămas, nu-i de mirare, mai sărac.

Florin FAIFER

 

Dragul meu Florin,
Am primit cartea ta. Ti-o citesc cu mare interes si plăcere, cu încetinitorul, dat fiind sfatul medicului care mi-a curmat - reducîndu-mi sălbatec - lecturile la 10-20 pagini pe zi. Eu, cu de la mine putere, mai adaug 10 pagini. Adio marea mea voluptate de a citi. Iavas, iavas, cîte un pic, tot mă îndulcesc cu cea mai fericitoare dintre voluptătile mele cîte mi-au mai rămas. Dragă amice, sper să nu te superi că mă-mbrăznicesc (sic!) si te rog să mai îmboldesti pe doctorul Ciochină să dea în vileag Molière-ul si opul cu studiile teatralistice ale fratelui meu, la care am adăugat si corespondenta lui Gordon Craig, precum si studiul si bibliografia amplă, fascinantă a lui Florin Faifer. Măcar astea să apară. Nici pînă azi n-am putut recupera manuscrisele lui frate-meu de la redactoarea editurii „Eminescu”. Cît priveste „Shakespearul” nu stiu, zău, ce să spun. Au trecut doi ani de cînd mi s-a tot promis că apare. Mai astept putin si sper să-l recapăt pentru domnul Ciochină.
Îti multumesc pentru decupürile cronicilor despre propriile mele mîzgăleli.

Cu drag,
Arsavir