Nisipul din clepsidră

                                                     ALEXANDRU AVERESCU, ÎN ENCICLOPEDII UNIVERSALE(VI)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

            

       Evolutia de ansamblu a României la începutul anului 1927 evidentia o serie de particularităti care prefatau simptomele unor nu prea îndepărtate prefaceri politice. Totul părea a pleca de  la agravarea bolii Regelui, circumstantă deosebit de primejdioasă, care impunea adoptarea unei formule guvernamentale capabile să raspundă unor difuze realităti interne. Conjunctura politică era însă mult mai complicată decît părea la prima vedere. Averescu nu se arăta dispus a renunta la prerogativele guvernamentale, atitudine care îl irita pe Ion I.C. Brătianu, îngrijorîndu-l chiar. La rîndul lor, national-tărănistii ajunseseră a nu-si mai disimula amenintările la adresa suprematiei liberale. În aceste împrejurări, încă din ianuarie 1927, semnele unei schimbări guvernamentale deveniseră tot mai evidente. În luna următoare, Regina Maria si Brătianu discutau, într-un cerc restrîns, despre iminenta alcătuirii unui guvern national, ce urma a fi condus de generalul Constantin Prezan. Deocamdată, premierul în functiune nu se arăta prea îngrijorat de o asemenea perspectivă, considerînd discutiile ca obisnuite manevre politice de moment150. Prima dată cînd a sesizat dimensiunile exacte ale pericolului care îl ameninta a fost atunci cînd guvernul a adus în dezbaterile Parlamentului legea căilor ferate. Liberalii au considerat gestul ca un „act de rebeliune”, asa cum va mărturisi chiar Averescu, declarînd deschisă lupta antiguvernamentală151. Într-un asemenea context, la sfîrsitul lunii martie 1927, cînd si-a dat seama că în momentele decisive ale situatiei politice Brătianu trecea înaintea sa, desi el era primul ministru, generalul a avut intentia să părăsească guvernul. Dar agravarea bolii Regelui l-a determinat să-si modifice decizia de moment. Oricum, renuntarea la care ne referim devenise evidentă. La jumătatea lunii martie 1927, Averescu era avertizat că în cel mult două săptămîni va fi înlăturat de la putere152. Confruntat cu o asemenea stare de fapt, el a decis de această dată să reziste tuturor acuzatiilor, adoptînd o pozitie de fortă în fata atitudinii afisate de Brătianu, care era îngrijorat de faptul că moartea suveranului îi putea oferi generalului ocazia de a anula actul de la 4 ianuarie 1926 si a-l proclama suveran pe printul Carol. Confiscarea de către guvern a presei politice a opozitiei si serbările de la 10 mai 1927 au oferit liberalilor motivul loviturii decisive153.
       La 27 mai 1927, Regele a părăsit Bucurestii, plecînd  la Scrovistea, unde i-a propus generalului formarea unui guvern national. Patru zile mai tîrziu, Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, îi înmîna primului ministru o scrisoare a lui Ferdinand în care i se reînnoia cererea de formare a guvernului national, solicitîndu-i-se ca la 4 iunie să i se prezinte lista noului cabinet. În cele din urmă, Hiott s-a prezentat la Presedintia Colsiliului de Ministri, înmînîndu-i generalului, la 4 iunie, decretul prin care Barbu Stirbey era desemnat pentru a forma noul guvern154.
       „Uzurparea de la 4 iunie”, cum a numit Averescu actul demiterii sale, a avut un larg ecou în cercurile politice interne si externe. Presa occidentală a comentat această schimbare de guvern în functie de orientarea externă a României, de politica economică a guvernului, de raporturile diplomatice stabilite între timp si de interesele fiecărei tări. Referindu-se la căderea de cortină din 4 iunie 1926, Al. Averescu constata că „astăzi, trecem iarăsi printr-o încercare; ca din senin a căzut pe capul partidului o cărămidă (subl.ns.) cu iuteala fulgerului. Pentru care motiv?”, se întreba el ironic, cu toate că era evident pentru toată lumea că acea „cărămidă” va cădea, incontestabil. Surprins doar în aparentă, generalul se declara aproape sigur că proverbiala „cărămidă” a reprezentat de fapt „piatra de pe mormînt”. Discutînd cauzele crizei si ale căderii sale, el se arăta convins că „una din acestea este că a planat asupra mea, ca în tot timpul de cînd numele meu a început să fie răspîndit în tară, să umble din gură în gură în masa natiunei: Bănuiala! Aceasta este o cestiune de care nu pot să fiu răspunzător. A doua, de care se poate să fiu răspunzător si în fata dvs., si în fata tării, si în fata istoriei, este că am sira spinării dreaptă”155. Raoul Bossy va scrie că în iunie 1927, „Brătianu, temîndu-se să lase tara în mîinile slabe ale Guvernului Averescu – care nu ar fi dispus de puterea necesară pentru a se împotrivi unei eventuale miscări carliste –, hotărăste să reia frînele cîrmuirii. Tranzitia va fi împlinită în două faze: întîi, faimoasa «cărămidă în cap» – cum îsi va descrie singur înlocuirea bruscă generalul Averescu, […] apoi, parodia de Guvern prezidată de Barbu Stirbei care n-a tinut decît două săptămîni. Am impresia totusi că Stirbei îsi făcuse iluzia că se va putea mentine la putere dacă obtine concursul opozitiei”156. Pamfil Seicaru, la rîndul său, comentînd acelasi moment, va considera că „asa cum, în 1926, nimic nu justifica aducerea la guvern a Partidului Poporului, în 1927, nimic nu îndreptătea îndepărtarea guvernului Al. Averescu”. Totusi, remarca acelasi observator, „căderea guvernului Averescu nu a provocat nici un regret si nici unul dintre oamenii politici nu a protestat contra sistemului de a subordona ritmul vietii politice, nu curentelor de opinii, ci deciziilor camarilei. În iunie 1927 – se întreba acelasi comentator –, ce capacitate de decizie politică mai putea să aibă regele Ferdinand, complet surpat fiziceste, si care, cîteva zile mai tîrziu, intra în agonie?”157. Constantin Argetoianu, aflat printre cei implicati întrucîtva în intriga pusă la cale, îsi va aminti cu plăcere că în momentul în care generalul si-a anuntat fostii colegi că demisionase, „s-au potolit oamenii într-o clipă si li s-au lungit mutrele: simtiseră deodată că le căzuse o cărămidă pe cap, cum au mărturisit-o chiar ei mai tîrziu. Jos, prin curte, pe stradă, partidul s-a linistit însă mai greu: încă o jumătate de oră după catastrofă, tot mai vorbeau unii de «revolutie». E drept că cea mai mare parte dintre partizani se si repeziseră să se înscrie aiurea”158. Fostul initiator al Ligii Poporului, sfetnic de taină al generalului si mînă forte a Partidului Poporului, Constantin Argetoianu era cel mai fericit politician al momentului, recunoscînd, peste ani, că ruptura de general nu-i fusese indiferentă. „Guvern Stirbei, Guvern Prezan, Guvern Brătianu – va scrie el peste ani – erau pentru mine la urma urmelor formule echivalente si indiferente. Echivalente – fiindcă de fapt sub oricare din ele tot guvern Brătianu era, si astfel ordinea publică garantată. Indiferente – fiindcă nici o patimă politică nu mă mai agita: ultima mea dorintă pe acest plan, sfărîmarea lui Averescu, fusese realizată si încă într-o formă atît de înjositoare încît nici nu as fi îndrăznit să o nădăjduiesc. Eram pe deplin satisfăcut, si nu mai aveam nici o pretentie. Prin lovitura dată lui Averescu, Brătianu (căci el, si el singur o dăduse) cîstigase însă drepturi la bunăvointa mea: fără să-i închin o recunostintă eternă am hotărît înainte de a adormi să-l ajut după puterile mele «să se răzbune» si dînsul de chiulul pe care iubitul său cumnătel i-l trăsese”159.
       Înlăturarea de la guvern a generalului Al. Averescu, provocată de „cărămida” care i-a fost aruncată în cap la 4 iunie 1926, s-a produs într-un moment deosebit de complicat din multe puncte de vedere. Sfîrsitul Regelui era iminent, dar succesiunea nu fusese clarificată, ca în toamna anului 1914. Brătianu a fost luat întrucîtva prin surprindere, întrucît nu prevăzuse o agravare atît de amenintătoare a sănătătii Suveranului. În cele din urmă, România s-a văzut confruntată cu o situatie care reclama adaptarea unei solutii ce nu mai putea fi amînată. Momentul 4 iunie a avut consecinte neîndoielnice asupra evolutiei sistemului politic românesc. Înainte de toate, renuntarea fortată la serviciile generalului a transformat Partidul Poporului într-o grupare politică oarecare, compromisă definitiv si izolată de fortele care pretindeau o posibilă preluare a succesiunii ministeriale. Nimeni nu putea afirma, fără rezerve, la mijlocul anului 1927, că Partidul Poporului nu va mai ajunge vreodată la guvern, dar, deocamdată, o asemenea perspectivă nu mai interesa pe nimeni. Al. Averescu, care deziluzionase ca om politic încă din 1920, a nutrit speranta că odată revenit la conducerea tării se va reabilita si chiar îsi va redobîndi popularitatea de odinioară. Realitătile guvernării au transformat însă toate sperantele sale în tot atîtea esecuri. „Cărămida” atît de evocată a declansat declinul ireversibil al omului politic Al. Averescu si al formatiunii politice pe care o conducea. Întregul esichier partidist s-a văzut confruntat cu o altă fază a evolutiei de ansamblu a vietii politice românesti. Din nefericire, Regele Ferdinand nu a reusit nici în ultimele zile ale vietii sale să impună ideea guvernului national, pe care a preconizat-o în întreaga periodă a domniei sale.
       În ultimii 12 ani, adică între 1927 si 1938, Partidul Poporului a continuat să existe, avîndu-l în fruntea sa pe acelasi Al. Averescu, care a continuat să-si facă simtită prezenta pe scena politică românească în momente problematice ori festive, fără a mai fi un personaj important, dacît ca ofertă circumstantială, de moment, în virtutea trecutului său militar si politic. Nimănui nu i-a mai fost frică, după 1927, de generalul de altădată si de factiunea lui politică. Triumfătorul de altădată si cei care i s-au alăturat în iuresul unui mars salvator către putere, imediat dupa încheierea Marelui Război, au intrat, astfel, pe nesimtite, în coloana acelora care continuau a mărsălui în virtutea inertiei, fără o directie clară si un scop anume.
       Depăsind clipele de deznădejde, firesti pentru cineva care-si vedea iluziile sfărîmate, Averescu a încercat să reia încă o dată totul de la capăt, chiar dacă împrejurările păreau a-i fi potrivnice. Pentru început, prima sa preocupare a fost aceea de a preîntîmpina destrămarea definitivă a ceea ce mai rămăsese din Partidului Poporului. Dezorientat si consolat oarecum, el s-a adresat lui N. Iorga, propunîndu-i o fuziune, amînată însă din cauza alegerilor parlamentare160.
       Revenirea lui Ion I.C. Brătianu la guvern si moartea Regelui Ferdinand au avut o influentă decisivă asupra viitoarei vieti politice românesti. Nereusind să pătrundă în Parlament, în urma alegerilor din iulie 1927, si nici să realizeze o colaborare opozitionistă cu national-tărănistii, generalul s-a văzut obligat să accepte noua stare de lucruri, îngrijorat îndeosebi de ultimele defectiuni suportate de gruparea sa. Declarînd, apoi,  începută o puternică actiune antiguvernamentală, el nu excludea însă nici posibilitatea unei apropieri de Ion I.C. Brătianu161. O primă reusită a încercărilor de redresare după căderea de la guvern a reprezentat-o victoria Partidului Poporului în două alegeri partiale, care a readus o oarecare încredere în viitorul imediat. În plus, Averescu si Iorga au convenit să actioneze împreună împotriva liberalilor162. Dar, moartea surprinzătoare a lui Ion I.C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927, a complicat evolutia vietii politice românesti, circumstantă care se va repercuta si asupra evolutiei Partidului Poporului. Profitînd de disparitia lui Brătianu si de consecintele acesteia asupra Partidului National Liberal, actiunile grupării averescane au început să capete, către sfîrsitul anului 1927, o tentă ofensivă, astfel încît Octavian Goga ajungea să pretindă că generalul era gata să-si asume responsabilitatea guvernării. Alarmat de ultimele abandonări, în urma cărora organizatiile din Bucovina au părăsit Partidul Poporului, seful acestuia îl prezenta însă ca aflat în pragul revenirii la guvern163. Dar o repetare a scenariului din martie 1926 nu mai era posibilă, întrucît Ion I.C. Brătianu dispăruse, iar Partidul National Tărănesc se arăta decis a asalta învestitura ministerială. Totusi, la un moment dat, formatiunea politică averescană a ajuns a fi considerată ca favorită în cursa pentru preluarea succesiunii guvernamentale. Solutia la care s-a recurs la 10 noiembrie 1928, odată cu instituirea guvernului condus de Iuliu Maniu, a compromis si mai mult rolul Partidului Poporului. La începutul anului 1929, Constantin Garoflid, Ion Petrovici, Mihail Manoilescu si Grigore Filipescu l-au părăsit pe general, confruntat cu amenintarea de a fi abandonat si de ultimii colaboratori164. Împotriva evidentelor, Averescu continua a spera într-o revenire circumstantială, alăturîndu-se, în iulie 1929, fortelor politice care părăseau Parlamentul, si declarînd criza ministerială ca inevitabilă165. Odată cu deschiderea sezonului politic de toamnă, cînd se pretindea că a sosit „ceasul marilor judecăti istorice”, manifestările antiguvernamentale ale Partidului Poporului au ajuns a fi tot mai insistente, întrucît Averescu spera să se impună ca virtual succesor încă înainte de începutul noii sesiuni parlamentare. Considerînd completarea Regentei drept o lovitură de stat, Partidul Poporului cerea renuntarea national-tărănistilor la ipostaza de guvernanti si formarea unui cabinet national166. La începutul anului 1930, după ce a depăsit consecintele noilor manifestări centrifugale afisate de ceea ce mai rămăsese din fostul Partid al Poporului, generalul încerca a se prezenta ca fiind interesat de soarta omului de rînd, convocînd un congres extraordinar al partidului pe care îl conducea, unde s-a decis că tara trebuia salvată de primejdia revolutionară167.
       În primăvara anului 1930, evolutia realitătilor interne era înfluentată sau chiar dominată de zvonurile si apoi de actiunile care au premers întoarcerea în tară a Principelui Carol. Odată cu preluarea de către primul fiu al Regelui Ferdinand a succesiunii dinastice, viata politică românească a intrat într-o nouă fază a desfăsurării sale. Nu mult timp după aceea, tendintele dictatoriale afisate de tînărul suveran au favorizat declansarea unor puternice frămîntări politice, urmate de numeroase actiuni initiate de către o regrupare a opozitiei guvernamentale, dar nu numai a acesteia, si de accentuarea procesului de disolutie a principalelor componente ale spectrului partidist roînesc. Pentru Al. Averescu, avansat în iunie 1930 la gradul de maresal, actul prin care a fost solutionată succesiunea dinastică avea o semnificatie deosebită. Declarîndu-se de la început un sprijinitor al noului monarh si implicat adeseori în încercările de revizuire a hotărîrilor adoptate la 4 ianuarie 1926, el spera să-l cîstige de partea sa, pentru a-si putea pune în aplicare planurile personale. În răstimpul care a urmat imediat întoarcerii lui Carol, se părea chiar că maresalul va reveni în actualitatea evenimentelor politice. După ce l-a avansat, Regele l-a consultat în diverse situatii, fapt care i-a determinat pe unii politicieni să-l considere pe Averescu drept viitorul premier168. Or, situatia aceasta nu a durat prea mult, deoarece bătrînul politician nu putea accepta intentia renuntării la partidele politice, afisată cu tot mai multă insistentă de Regele Carol169. Astfel că la începutul lunii octombrie 1930, cînd presa si radioul anuntau demisia lui Maniu si desemnarea lui Averescu ca succesor, Suveranul nu l-a acceptat, zădărnicind încă o tentativă de a se repeta experienta încheiată în iunie 1927, chiar dacă se pretindea cu îndărătnicie că „realitatea politică a României Mari este realitatea Partidului Poporului”170. Întelegînd că intentiile sale nu coincideau cu cele a Regelui Carol, maresalul a adoptat, asa cum era si de presupus, o atitudine de rezistentă, continuînd a se împotrivi formulelor guvernamentale de concentrare. În primăvara anului 1931, el se pretindea a fi succesorul sigur al national-tăranistilor. Dar Carol al II-lea nu se arăta dispus a renunta la planurile sale. Amînînd deocamdată tentativa de dizolvare a partidelor politice, el îsi propunea să le concilieze într-un cabinet de concentrare, pentru a le compromite, treptat, în bloc si a-si oficializa apoi dictatura personală, ca fiind, chipurile, reclamată de împrejurări. Întrucît orice tratativă în acest sens era refuzată de maresal, Regele a apelat la serviciile lui Octavian Goga, cunoscute fiind sentimentele procarliste ale politicianului ardelean, care mai era încă la acea dată comiliton al lui Averescu.
       Schimbarea de guvern survenită la începutul lunii aprilie 1931, cînd Gheorghe Gh. Mironescu declara că si-a înaintat demisia pentru a face loc unui guvern de concentrare natională, nu era străină de manevrele carliste. De altfel, atît în tară cît si în străinătate, cercurile politice avizate întrevedeau, comentînd noua criză ministerială, intentia introducerii unei dictaturi personale a Regelui, arătîndu-se îngrijorate si întrebîndu-se dacă exemplul Spaniei nu-i spunea nimic lui Carol171.
       Ca si altădată, maresalul s-a aflat printre cei avuti în vedere ca pasibil succesor guvernamental172. Dar, după iunie 1927, el nu a mai depăsit niciodată conditia de rezervă aleatorie. Numele său nu lipsea de pe listele ministeriale de moment, întrucît venea cu un trecut încărcat de legendă, ca militar si om politic. Aura acestui nume sporise, desigur, printr-un trecut memorabil, odată cu anii, fără ca maresalul să reusească a se mai impune  ca  o solutie ministerială sine qua non. La începutul deceniului al patrulea al secolului XX, presedintele Partidului Poporului era o personalitate de care trebuia să se tină seama datorită vîrstei si a unei cariere remarcabile, nu ca o solutie politică a prezentului. Semnificatiile numelui său cîstigaseră în timp, alăturate de nume ca Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Al. Marghiloman etc., intrate deja în istorie. Inclus într-o galerie de nume ilustre, Al. Averescu îsi dobîndise un loc rîvnit de multi în memoria unei generatii care îsi încheiase în mare parte rolul său istoric. În 1931, el si partidul său defilau încă alături de personalitătile si formatiunile politice ale acelei vremi, dar nu ca factori de decizie, ci ca niste anexe traditionale ori decoruri păstrate încă  în virtutea trecutului lor. Acesta este sensul adevărat în care trebuie judecat rolul maresalului si al alcătuirii sale politice în ultimii opt ani de existentă.
       Sistemul partidelor politice era diferit, ca structură, număr si ideologie, fată de cel din anii 1920-1930. Multe dintre marile individualităti politice ale deceniului al doilea al secolului XX dispăruseră. Programele politice se modificaseră în functie de evolutia generală a societătii românesti si de unele particularităti inevitabile ale noilor orientări politice ale vremii. Amînarea si apoi abandonarea reconstructiei sistemului politic după Primul Război Mondial a întretinut si a accentuat provizoratul, deformarea si  compromisul, însotite de refuzul permanent fată de normele indispensabile modernizării. Programele politice erau generate de un context predispus esecului, care nu avea în vedere progresul general al României, ci scopuri de grup si de moment. Restauratia a fost posibilă tocmai pentru că regulile vietii politice se degradaseră, compromitînd  normalizarea si eventuala racordare la realitătile europene. Personalitătile politice de odinioară dispăruseră fără a se normaliza evolutia politică a tării, iar Al. Averescu, N. Iorga, C. Argetoianu, Iuliu Maniu, adică bărbatii politici ai momentului, erau departe de asteptările foarte diferite ale românilor. Aducerea repetată în actualitate a numelui maresalului, în împrejurări conjuncturale, nu avea sensul unei reusite, nici măcar personale. Într-o însiruire ocazională de nume, unul în plus ori în minus nu mai conta în vreun fel.


150 Cronica lunii, în  „Revista pentru toti”, Nrs. 4-6, 1927, p. 2.

151 General Al. Averescu, Criza politică si cauzele ei, p. 8-9.

152 Cuvîntul domnului general Averescu…, p 34-35; Cronica lunii, p. 2.

153 „Viitorul”, 18.VI.1927, p. 5. „Îndreptarea”, 21.VI.1927, p. 1.

154 Ion Petrovici, Prin meandrele trecutului, Cu o prefată de Mihai Gafita, Bucuresti, Cartea Românească, 1979, p. 124.

155 General Al. Averescu, Criza politică si cauzele ei, p. 4.

156 Raoul Bossy, Amintiri din viata diplomatică (1918-1940), Volumul I (1918-1937), Editie si studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucuresti, Humanitas, 1993, p. 121.

157 Pamfil Seicaru, Istoria partidelor National, Tărănist si National Tărănist, Partea I, Partea a II-a, Editia a II-a, Îngrijire, Note, Postfată Victor Frunză, Bucuresti, EVF, 2000, p. 229.

158 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri, Volumul al VIII-lea, Partea a VII-a (1926-1930), Editie si indice de Stelian Neagoe, Bucuresti, Editura Machiavelli, 1997, p. 118.

159 Ibidem, p. 124. Barbu Stirbey era cumnatul lui Ion I.C. Brătianu.

160 N.Iorga, Memorii, Vol.V, p. 225; „Viitorul”, 10.VI.1927, p. 5 si 19.VI.1927, p. 5.

161 „Îndreptarea”, 19.VII.1927, p. 4 si 29.VII.1927, p. 1,4; „Viitorul”, 1.VII.1927, p. 1,4 si 31.VII.1927, p. 5.

162 „Îndreptarea”, 15.IX.1927, p. 4.

163 Idem, 20.XII.1927, p. 4 si 22.XII.1927, p. 2.

164 Idem, 21.I.1929, p. 4 si 28.I.1929, p. 3.

165 Idem, 16.VII.1929, p. 1.

166 Idem, 3.IX.1929, p. 1 si 9.X.1929, p. 1.

167 Idem, 21.III.1930, p. 1-4 si 7.IV.1930, p. 1-2.

168 Idem, 16.IV.1930, p. 1; 7.VII.1930, p. 4 si 16.VII.1930, p. 4.

169 Idem, 26.VIII.1930, p.1. Vezi si Biblioteca Academiei Române, Arhiva C. Argetoianu, I, varia 1.

170 Arhivele Nationale ale României, Fond Colectia „Achizitii Noi”, pachet MMCMLXIV/2 (6 si 7 octombrie 1930); „Îndreptarea”, 15.XII.1930, p. 1.

171 Arhivele Nationale ale României, Fond Colectia „Achizitii Noi”, pachet MMCMLXIV/2 (17 aprilie 1931); Biblioteca Academiei Române, Arhiva Palatului, LXXVI, varia 9; Arhiva M.A.E., Fond 71, România, Vol.346, f. 284.

172 Petre Otu, op.cit., p. 367.