Nisipul din clepsidră

                                                           Alexandru Averescu, omul politic (IV)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU



          

       Chiar dacă prelungirea crizei guvernamentale complica situatia politică de moment, prefatînd astfel o schimbare de regim, principalele grupări care pretindeau succesiunea ministerială purtau discutii cu încredintarea că nici un partid politic nu era capabil să-si asume singur puterea, cu exceptia Partidului National Liberal. Totusi, o asemenea conjunctură părea a-i fi favorabilă lui Averescu 1, care îi mărturisea Reginei că „liberalii nu sînt pregătiti să preia puterea, asa cum vor să-i facă pe altii să o creadă, că el i-a considerat întotdeauna drept urmasii săi firesti”2. Generalul era sincer cînd recunostea că  liberalii erau unicii săi succesori. Pentru el nici nu ar fi fost convenabil să se afirme un alt partid ca o eventuală rezervă guvernamentală. Seful Partidului Poporului si-ar fi dorit o „rotativă” brătienisto-averescană, care i-ar fi eliminat astfel pe ceilalti pretendenti din sfera oricărei alternative guvernamentale. Dar criza devenise atît de gravă încît prelungirea guvernului Averescu nu mai avea nici o sansă de amînare. Deschiderea noii sesiuni parlamentare, în noiembrie 1921, a avut loc într-o atmosferă tensionată, care impunea adoptarea neîntîrziată a unor încercări de redresare. La 21 noiembrie 1921, Regina, care se arătase favorabilă generalului, a ajuns să gîndească altfel decît pînă atunci, iritată de faptul că „Averescu se agată de putere, nu vede cum guvernul său le încurcă pe toate”3.
       Singura formulă care-i mai rămăsese Partidului Poporului pentru a-si prelungi ipostaza guvernamentală era acceptarea solutiei unui minister de concentrare, esuată însă din capul locului întrucît generalul nu îngăduia nici o colaborare, ci numai fuziunea. Căderea generalului Al. Averescu devenise deci inevitabilă. În timpul discutiilor purtate în jurul proiectului de răspuns la mesajul lui Ferdinand, Virgil Madgearu aprecia că „actul regal care a precedat deschiderea acestei sesiuni a Corpurilor legiuitoare este fără îndoială un Mesaj de lichidare”4. Regina, la rîndul ei, considera că „Averescu e încăpătînat; guvernul său, prost sfătuit si îngrijorător de incapabil – o situatie disperată si din care va fi greu să iesim întrucît nimeni nu pare a prezenta, în acest moment, mari garantii. Brătianu este, desigur, singurul om cu adevărat puternic pe care îl avem, dar partidul lui e încă detestat”5.
       Actul care a atras după sine imediata schimbare de guvern l-a constituit demisia ministrului de Externe, Take Ionescu, din 11 decembrie 1921. Obligat de împrejurări, Al. Averescu s-a văzut silit să recunoască imposibilitatea continuării guvernării Partidului Poporului, prezentîndu-si, la 13 decembrie 1921, demisia6.
       Prezenta la guvern a generalului, între 13 martie 1920 si 13 decembrie 1921, merită a fi examinată cu atentie, chiar dacă, în epocă, se avansa ideea că în momentul demiterii, el devenea, „pentru cercetătorul viitor […], cel mult un loc comun al credulitătii populare”7. O asemenea convictiune era justificată, iar evolutia politică viitoare a lui Averescu va atesta exactitatea ei. Dar peste guvernarea avută în vedere nu se poate trece fără a-i releva, în trecere măcar, întreaga ei semnificatie. Desemnarea, la începutul primăverii anului 1920, a generalului, ca prim-ministru, nu a fost o decizie întîmplătoare. Pentru cei mai multi români el era salvatorul. Pentru altii, nu la fel de multi, dar a căror vointă nu putea fi ignorată, el era o experientă necesară, pentru a-l compromite iremediabil, din nefericire. Dacă optiunea celor dintîi era sinceră, determinată de o convingere, ceilalti aveau în vedere mai întîi calculele politice, chiar si atunci cînd se raportau la viitorul tării.
       Al doilea guvern condus de Al. Averescu, care nu avea numaidecît o legătură directă cu primul, a fost unul impus de niste realităti specifice si a durat aproape doi ani, cînd România a depăsit o stare de spirit deosebită, caracteristică războiului si a păcii care a urmat. Guvernul Averescu a fost gîndit ca unul care să încerce a redresa evolutia României după evenimentele anilor 1914-1918, ale căror consecinte erau greu de depăsit. Privit dintr-o asemenea perspectivă, acest cabinet a reusit să pună în practică o serie de măsuri care au pregătit si permis intrarea tării în normalitate. Reformele puse în practică în agricultură, finante, industrie, administratie etc. au pregătit si permis apoi progresele înregistrate imediat după aceea. Ascensiunea curentelor extremiste a fost oprită, reusindu-se astfel statornicirea unei atmosfere de ordine si sigurantă. Rezultate peste care nu se poate trece oricum au fost obtinute si în sfera relatiilor diplomatice. Fără a încerca numaidecît să identificăm niste merite ale prezentei generalului în fruntea tării, nu pot fi negate unele realizări notabile, care si-au avut rostul lor si care au fost obtinute în niste împrejurări complicate, dominate de o atmosferă caracteristică unor schimbări inevitabile si  delicate chiar.
       Dincolo de toate, însă, Averescu a fost „verificat” ca om politic, reusindu-se compromiterea unei popularităti nemaintîlnite în timpurile moderne. De fapt, el a fost propulsat la guvern nu pentru a face numaidecît ceva, ci mai ales pentru a nu face destul si îndeosebi ceea ce trebuia, încheindu-se astfel un „caz” peste care nu se putea trece altfel. Aparitia generalului în ipostaza de factor de decizie, printre numele celor aflati în cursa pentru preluarea succesiunii guvernamentale, a încurcat calculele politice făcute de Ion I. C. Brătianu în primul rînd, dar si de alte personalităti partidiste românesti. Suportînd cu greu consecintele schimbărilor de mentalitate intervenite în 1918-1919 în societatea românească, seful liberalilor s-a trezit deranjat de ascensiunea lui Al. Averescu, provocată de o popularitate greu de explicat, care a dus la aparitia Ligii Poporului. Dacă grupările conservatoare, dar si tărănistii sau socialistii chiar, au manifestat o atitudine ce urmărea compromiterea temporară a Partidului Poporului, din rationamente politicianiste sau socoteli personale, explicabile întotdeauna, Partidul National Liberal si-a propus de la început discreditarea pentru totdeauna a generalului si a formatiunii politice pe care o conducea. Ion I.C. Brătianu a înteles că Averescu un rival periculos si amenintător, dar nu unul autentic, pentru că venea dintr-o zonă a societătii situată sub un standard anume, acceptabil pentru liderul liberal. Deranjat profund de o popularitate pe care o refuza, el a manevrat în asa fel datele unor împrejurări confuze încît mai devreme sau mai tîrziu generalul să ajungă un personaj manevrabil, printr-o compromitere continuă si bine dirijată, pusă în scenă într-un context dificil si predispus la nereusite. Nici un alt om politic nu ar fi reusit să guverneze probabil România, în anii 1920-1921, fără a se compromite. Desi s-a apelat la Averescu plecîndu-se de la calcule politice, într-un moment cînd el era considerat a fi solutia cea mai înteleaptă si poate singura de fapt, guvernul său a fost tratat nu ca un rău necesar, ci ca unul care trebuia numaidecît să se sfîrsească rău, chiar iremediabil. Manevrînd cu pricepere dedesubturile politicianiste românesti, Brătianu a reusit, asa cum era de asteptat, să-l transforme pe generalul victorios, devenit o sperantă natională, într-un nume repetat din cînd în cînd, ca o amintire care va luneca, încet si sigur, către o amintire personală, considerată uneori un regret sau un linistitor refugiu mental.
       Oprindu-ne aici cu aceste consideratii, am lăsa impresia că generalul a fost un nedreptătit, obstructionat să ajungă undeva unde îi era locul, ceea ce nu este adevărat. Înzestrat cu calităti specifice politicianului, Averescu s-a trezit în fruntea unei structuri politice ca urmare a deciziei unui grup, care si-a propus să exploateze o popularitate impusă de enigmele războiului încheiat în 1918, privit si azi cu multe rezerve sau semne de întrebare. Departe de a fi fost un personaj model, dintr-un anumit punct de vedere, fostul voluntar de la 1877 a stiut să se pozitioneze în asa fel încît să exploateze în favoarea sa merite care, la un moment dat, i-au conferit un statut de privilegiat. Primul Război Mondial l-a învestit cu niste calităti care trebuiau, fatalmente, întruchipate de cineva, ca exponent al unui timp înnoitor, în concordantă cu psihologia celor întorsi acasă de pe front. Averescu s-a trezit interpretănd un rol care nu i se potrivea, din multe puncte de vedere. Limitele exibate de el, în timp, i-au permis lui Brătianu să-l domine si să-l coboare la dimensiunile lui firesti.
       O metamorfoză asemănătoare a suportat si Partidul Poporului, căruia nu i se recunostea vreun alt merit, după aproape doi ani de guvernare, decît restabilirea „linistii interne”. Partidul National Liberal, care contribuise la afirmarea Ligii Poporului ca formatiune guvernamentală, considera experienta acesteia ca o „eroare sentimentală a poporului”8. Gruparea politică averescană a încheiat asadar prima sa guvernare discreditată si uzată mai mult decît era firesc să se întîmple într-o asemenea situatie. Compromiterea neasteptată, dar inevitabilă în mare măsură, s-a agravat atunci cînd iluzia popularitătii generalului a fost distrusă de deziluzia guvernării9. La toate acestea s-a adăugat faptul că Averescu, absorbit de voluptatea ipostazei prezidentiale, a abndonat organizarea propriului partid tocmai atunci cînd acesta era în faza cristalizării si afirmării sale. Urmările imediate ale acestei greseli de neiertat au rezidat în faptul că Partidul Poporului s-a compromis si a pierdut un important număr de partizani, ajungînd izolat în cadrul sistemului partidelor politice si abandonat de cei care s-au simtit înselati. Era clar că el nu reusise a se impune ca al doilea partid de guvernămînt si a prelua astfel rolul de altădată al conservatorilor. Nici nu va reusi vreodată o asemenea performantă politică. Într-un atare context, generalul a înteles că viitorul său politic depindea de Ion I.C. Brătianu, acela care, la rîndul său, reusise să-si subordoneze, pînă într-un punct, curentul numit averescanism, manevrîndu-l în functie de interesele sale si ale liberalilor10.
       Viata politică românească a traversat în anii 1920-1921 un interval foarte complex, de adînci transformări programatice, evoluînd între tendinte de un conservatorism depăsit si un radicalism accentuat, pentru a găsi o cale potrivită noilor vremuri. Partidul Poporului chiar, care la început s-a pretins a fi purtătorul unor principii democratice, a suferit în cei doi ani cînd a fost la guvern o alunecare către conservatorismul epocii. De fapt, aruncată la guvernare, noua alcătuire partidistă a ajuns la sfîrsitul anului 1921 grav compromisă, încheindu-si de fapt rolul conferit de curentul unei popularităti necunoscute pînă în 1918. Prima grupare politică nouă, confruntată cu rigorile guvernării, a dezamăgit asteptările acelora care vedeau în Averescu pe providentialul homo novus, capabil să răspundă chemărilor vremii. Ion I.C. Brătianu, însă, a iesit învingător, înfătisîndu-se tuturor ca singurul capabil să domine evolutia vietii politice românesti. Partidul National Liberal a redobîndit rolul pierdut la un moment dat, impunîndu-se, la începutul anului 1922, ca lider incontestabil al esichierului partidist românesc. O asemenea reconvertire situtională nu a fost în nici un caz favorabilă unei modernizări a vietii politice. Arbitrînd totul, Ion I. C. Brătianu a zădărnicit o reconstructie absolut necesară a sistemului politic românesc, în concordantă cu spiritul înnoitor al timpului. Fortele politice noi s-au văzut nevoite să accepte o tutelă inoportună, care a subordonat un ansamblu foarte important, astfel încît, evolutia generală a tării nu a fost cea firească. Această realitate s-a repercutat, asa cum era si de asteptat, asupra racordării României cu tările civilizate ale Europei. Implicarea românilor în viata publică nu a fost ceea ce ar fi trebuit să fie, datorită lipsei dreptului de vot pînă în noiembrie 1918, a precaritătii educatiei, a mimării exercitiului democratiei participative si a amînării permanente a introducerii unei constructii politice moderne, care ar fi eliminat comportamentele depăsite, extremismele si balcanismele atît de dragi românilor.
       La începutul anului 1922, sperantele si elanurile afisate în 1918-1919 au fost înăbusite sau abandonate, acceptîndu-se o suprematie liberală, nu ca o alegere, ci ca un semn al unei blazări sau renuntări de facto. Demisia lui Take Ionescu din guvernul Averescu  a provocat prima ruptură în cadrul Partidului Poporului, prin desprinderea unor partizani ai generalului, în decembrie 1921, care l-au urmat pe acela care va fi învestit cu prerogativele de premier11. Pentru prima dată în cariera sa de sef de partid, generalul se vedea părăsit, după popularitatea surprinzătoare detinută nu demult. Peste ani, referindu-se la acest moment, el va recunoaste că atunci a încercat prima deceptie determinată „de putina stabilitate a sentimentelor acelora în folosul căror mă risipeam din toate punctele de vedere”12. Alegerile care au urmat au evidentiat si mai pregnant criza pe care o traversa Partidul Poporului. Desi în unele localităti tăranii continuau a crede încă în „steaua generalului”, partidul său a obtinut în consultarea electorală din martie 1922 un număr nesemnificativ de mandate pentru noul Parlament13. Încheierea guvernării începute în martie 1920, într-o atmosferă de entuziasm, însotită însă de multe semne de întrebare, a marcat aruncarea Partidului Poporului într-o zonă a rezervelor eventuale, la care se apelează întîmplător, ca la o solutie de avarie sau de tranzitie, abandonată pe neasteptate, fără o explicatie anume. Surprins bineînteles de izolarea în care s-a trezit peste noapte, generalul avea de ales între acceptarea noii ipostaze, de „fostă sperantă”, si încercare de reconstruire a partidului său, înjghebat de altii, peste noapte, ca o plăsmuire spontanee, care nu tine cont de uzante si nici de justificări. Reusita reconstructiei Partidului Poporului ar fi demonstrat că generalul era, într-adevăr, o personalitate politică, un lider, si merita a fi tratat astfel. Viitorul său politic depindea de evolutia post-1921 a alcătuirii partidiste care îsi legase numele de el.
       Surprins oarecum de ceea ce i se întîmplase, Averescu a lăsat impresia că stia ce trebuia să facă pentru a nu dispărea de pe scena politică românească. Prima initiativă adoptată după trecerea în opozitie a avut în vedere punerea de acord a programului partidului său cu noua problematică a evolutiei societătii românesti. Încă din martie 1922, o comisie constituită în acest sens conchidea că noua conjunctură internă impunea ideea solutionării tuturor problemelor economice si sociale prin prisma „intereselor agrare ale României întregite”14. Intentia acelora care militau pentru o asemenea strategie era de a încerca să valorifice o situare programatică a Partidului Poporului între tărănisti si liberali, întrucît paleta doctrinară a spectrului partidist fusese deja delimitată. La Congresul Partidului Poporului din decembrie 1922 au fost adoptate o serie de principii ale activitătii viitoare, care aveau în vedere un program de guvernare15. Criteriile programatice adoptate de Partidul Poporului între 1922 si 1926, criticate sau respinse de celelalte formatiuni politice, lăsau a se întrevedea intentia unei continuităti a operei sale guvernamentale, sperîndu-se, bineînteles, prin aceasta, revenirea la conducerea tării16. Anii 1922-1926 au reprezentat, asa cum releva noul program, intervalul în care neoliberalismul Partidului Poporului s-a accentuat vizibil, conturîndu-se, prin interventia ideologilor săi, Mihail Manoilescu si Stefan Zeletin, o doctrină ce promitea ridicarea materială a tării17. În paralel cu precizările ideologice, gruparea averescană a initiat în  perioada opozitionistă un plan concret de restructurare organizatorică la scara întregii tări, care avea să culmineze în vara anului 1924, atunci cînd a reusit să se reafirme, asa cum se pretindea, în cadrul sistemului partidelor politice18. Dar disidenta provocată de C. Argetoianu, în decembrie 1923, lăsa a se întelege că în cadrul Partidului Poporului începuse a se manifesta un proces disolutiv mai mult decît amenintător. Resimtind consecintele plecării unuia dintre principalii săi colaboratori, generalul a încercat să repare ceva prin primirea în partidul său, în iunie 1925, a unora dintre aceia care reprezentaseră cîndva Partidul Conservator Progresist. Totusi, infuzia de noi membri, chiar dacă acesta se numeau Andrei Corteanu, Ioan M. Mitilineu, C. Rădulescu-Motru, Dem. Dobrescu, Constantin Meissner, Al. Kiriacescu etc., nu a reusit să suplinească golul provocat de abandonul aceluia care fusese arhitectul Ligii Poporului. În general însă, compozitia socială a formatiunii politice averescane a rămas cea cunoscută, adică tăranii care mai credea încă în fostul lor comandant, o categorie neînsemnată a micii burghezii, o parte a intelectualitătii satelor si a marilor propietari si în măsură neînsemnată unele categorii nesemnificative de muncitori din mici centre urbane19. Cu toate încercările de reorganizare, puse în practică în anii 1922-1926, Partidul Poporului nu a reusit să se afirme ca un organism politic capabil a abandona definitiv raportarea la preeminenta liberală. Refuzînd, de pildă, acordul propus la un moment dat de nationalii ardeleni si de tărănisti, în vederea desfăsurării unei actiuni comune, care să împiedice votarea Constitutiei, Al. Averescu critica atitudinea acestora, precizînd că Partidul Poporului se va mentine în limitele unei „opozitii de ordine”, evitîndu-se asadar violenta si manifestările de stradă. Fortele opozitioniste, la rîndul lor, considerau că, indiscutabil, „curtea pe care o face palatului si D-lui I.I.C. Brătianu nu e demnă de eroul de la Mărăsesti”20 (sic!). Dar nefiind sigur că va ajunge la o întelegere cu liberalii, Averescu nu excludea eventualitatea unei colaborări cu alte formatiuni politice. De altfel, în toamna anului 1923, Partidul Poporului avansa Partidului National propunerea unei fuziuni, care, bineînteles, nu a depăsit faza obisnuitei tatonări de informare. Singura realizare în acest sens a constituit-o încheierea, în octombrie 1923, a „pactului de la Ciucea”, cu Partidul Maghiar, care nu excludea colaborarea cu alte formatiuni politice21. De altfel, generalul a initiat la sfîrsitul anului 1923 o serie de tratative cu tărănistii, rămase însă fără rezultate concrete. La fel s-a procedat si cu conservatorii marghilomanisti, tatonîndu-se perfectarea unei aliante22.
        Considerîndu-se destul de puternic pentru a încerca o actiune de fortă, Averescu a ajuns să declare succesiunea guvernamentală deschisă, organizînd, la 3 iunie 1924, o întrunire, la Bucuresti, cînd urma a fi decisă modalitatea solutionării crizei ministeriale. Manifestatia Partidului Poporului îsi propunea înainte de toate să impresioneze prin numărul participantilor, încercînd să demonstreze astfel că devenise un organism politic capabil să se impună prin fortă, în cazul în care împrejurările ar reclama asa ceva. Prezentată drept „un triumf al democratiei”, întrunirea care a surprins opinia publică internatională intentiona să tatoneze intentiile liberalilor în legătură cu succesiunea ministerială si sansele pe care acestia le acordau Partidului Poporului23. Pentru a-i forta pe liberali să declanseze initierea unor negocieri bilaterale, generalul a încercat să confere întrunirii caracterul unei manifestatii cu evidente accente revolutionare, care, fără interventia sa, putea declansa o „mare răzmerită”24. Silit de un asemenea context să dea satisfactie generalului, Ion I.C. Brătianu s-a întîlnit cu el, pentru a-i cunoaste pretentiile si a încerca să negocieze pe baza lor. În cele din urmă, Averescu a renuntat, asa cum era de asteptat, la orice intentie revansardă, în schimbul promisiunii de a i se rezerva succesiunea guvernamentală25. Din păcate, o asemenea stratagemă politicianistă a surprins în mod neplăcut Europa, iar acuzatiile, îndreptătite, desigur, desi în multe cazuri răutăcioase si tendentioase, nu s-au lăsat asteptate, provocînd grave consecinte imaginii României si relatiilor ei internationale. Aflată în Anglia, Regina Maria nota în jurnalul ei, la 4 iunie 1924, că „vesti foarte neplăcute despre România au circulat si încă circulă: că a fost o lovitură de stat împotriva lui Brătianu, că el a fugit din Bucuresti si că Averescu este la putere, că tăranii care s-au răsculat se îndreaptă spre Bucuresti. […] Cred că este o propagandă antiromânească, întretinută de dusmanii nostri”26. Revenită în tară, Regina a fost vizitată de Brătianu, la 15 iunie 1924, fiind informată că nu exista nici o amenintare revolutionară, dar că, totusi, „situatia politică nu este deloc satisfăcătoare. Lupu are necazuri. Tărănistii si transilvănenii au fuzionat. Brătianu l-ar prefera pe Averescu ca succesor al său, dar Averescu mai are doar putini sustinători si cu exceptia lui Goga, nici unul dintre acestia nu este important. Lupu vrea să joace si el un rol si este gata să trateze cu sovietele. Vintilă a făcut ca situatia lui Brătianu să fie încordată. Brătianu pare incredibil de slab cu fratele său”27. Aceasta era adevărata atmosferă politică românească la începutul verii anului 1924, cînd în strainătate generalul a început a fi comparat de unii  cu Mussolini, context politic deformat si exploatat de diverse cercuri politice străine împotriva României. Referindu-se la acest moment, Al. Averescu va mărturisi mai tîrziu că în iunie 1924, Ion I. C. Brătianu i-a propus: „domnule general, renuntă la orice […] si eu te asigur că îti voi da sprijinul ca să-mi urmezi d-ta la putere!”. I s-a mai spus că ”e bine ca în tară să existe două partide de guvernămînt, care să se succeadă si care să se înteleagă asupra unor puncte cardinale, esentiale, pentru soliditatea Statului nostru. […] Eu desigur că am aderat la aceste propuneri, cu atît mai mult că nu aveam nici o intentie de a face răsmerită în tară”28. Prima consecintă a acestui acord a fost aceea că generalul a revenit printre parlamentari, renuntînd la vechile rezerve si acuzatii antiliberale.


1 Eugen Crăciun, O criză fără solutie, în „Revista vremii”, Bucuresti, Nr.1, 1921, p. 10; Un guvern care se duce, un altul care nu se vede, în „Streangul”, Bucuresti, Nr. 3, 1921, p.  3.

2 Maria, Regina României, op. cit., p. 305.

3 Ibidem, p. 359.

4 D. A. D., 9 decembrie 1921, p. 82.

5 Maria, Regina României, op.cit., p. 373.

6 D. A. D., 13 decembrie 1921, p. 184.

7 Eugen Crăciun, op. cit., p. 10.

8 „Democratia”, Bucuresti, Nr. 1-2, 1922, p. 51.

9 Cf. D. Tomescu, Popularitatea generalului Averescu, în Atitudini politice si literare, Craiova, s. a., p. 82.

10 Cf. „Dreptatea”, Bucuresti, 6.III.1928, p. 1.

11 „Îndreptarea”, 22.I.1922, p. 1.

12 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Al. Averescu, I, mss. 21, f. 2.

13 Dezbaterile Adunării Nationale Constituante a Deputatilor, 28 martie 1922, p. 4.

14 Partidul Poporului, Revizuirea programului. Expunere de motive, Bucurest, 1922, p. 9-12.

15 „Îndreptarea”, 2.II.1923, p. 1.

16 Idem, 28.VIII.1924, p. 1; 8.VII.1925, p. 1.

17 Mihail Manoilescu, Neoliberalismul fată de generatia noastră, în „Revista vremii”, Nr. 8, 1923, p. 7.

18 Generalul Al. Averescu, Criza politică si cauzele ei, p. 6.

19 „Îndreptarea”, 25.IV.1923, p. 3; 23.V.1923, p. 1; 24.XII.1924, p. 2.

20 General Al. Averescu, Uzurparea de la 4 iunie 1927, p. 68-69.

21 Biblioteca Academie Române, Arhiva Palatului, LXXIX, varia 3.

22 „Viitorul”, 28.XII.1923, p. 3; Colaborarea tărănistilor cu averescanii, în „Ghiara”, Nr. 22, 1924, p. 7; Arhivele Nationale ale României, Fond C. Meissner, VI, dosar 48/1909-1924, f. 109.

23 Arhivele Nationale ale României, Fond Presedintia Consiliului de Ministri, dosar 7/1926, f. 188; Octavian Goga, Un triumf al democratiei, în „Tara noastră”, Nr. 23, 1924, p. 701-702; „Îndreptarea”, 5.VI.1924, p. 1.

24 General Al. Averescu, op. cit., p. 70.

25 Idem, Criza politică si cauzele ei, p. 7-8.

26 Maria, Regina României, Însemnări zilnice (1924), Volumul VI, Traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Bucuresti, Editura Historia, 2008, p. 294. Vezi si Gheorghe I. Florescu, Alexandru Averescu, în enciclopedii universale, în „Convorbiri literare”, Nr. 10, Octombrie 2008, p. 89-93; Nr. 1, Ianuarie 2009, p. 119-126.

27 Maria, Regina României, op. cit., p. 10.

28 General Al. Averescu, Criza politică si cauzele ei, p. 7.