Nisipul din clepsidră

                                                          UN SOCIALIST SUI GENERIS : DR. N. LUPU
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU



         
 Antepenultimul deceniu al secolului XIX a fost unul binecuvîntat pentru trecutul nostru, întrucît atunci România a devenit un stat independent, afirmat astfel de o generatie ce-si încheia misiunea natională cu o realizare unică. Si ca o chemare a acelui timp memorabil, în interstitiul 1871-1880 s-au născut o seamă de viitoare personalităti politice, culturale si nu numai, care se vor constitui în generatia acelora considerati a fi adevăratii fondatori ai României post-1918. Astfel, N. Iorga, I.G. Duca, Iuliu Maniu, Gheorghe Gh. Mârzescu, Constantin Argetoianu, Al. Vaida Voevod, Grigore L. Trancu-Iasi, Vasile P. Sassu, N.D. Cocea etc. au continuat si desăvîrsit o operă cu care se încheia dezideratul fundamental al acelor vremuri. Între numele amintite, ar trebui adăugat, desigur, si acela al dr. Nicolae (Alexandru) Lupu, născut la 4/16 noiembrie 1876, în satul Arsura, din fostul judet Fălciu, în familia unui preot. Dr. N. Lupu – prenumele lui adevărat era Alexandru – nu a fost o individualitate de dimensiunea celor mai importanti reprezentanti ai primei jumătăti a secolului XX, dar, prin multe dintre faptele lui, merită un loc anume printre cei care au activat în viata publică a unei epoci în care s-au consumat experiente surprinzătoare, ca directie si finalitate.
 Renuntînd, temporar, la cariera de medic în primăvara anului 1907, cînd s-a înscris în Partidul National Liberal, dr. Lupu a fost numit prefect de Fălciu, ipostază în care a reusit, datorită popularitătii de care se bucura printre tărani, să evite posibilele răzvrătiri ale acestora, care ar fi atras după ele interventia armatei1. Întrucît guvernul nu a reusit să-si respecte promisiunile care au urmat răscoalei, dr. Lupu a revenit pentru un timp la profesia de început. Un alt moment care i-a oferit ocazia de a se afirma l-a reprezentat campania din Bulgaria, din 1913, cînd, asa cum îsi va aminti I.G. Duca, „îsi crease o aureolă si un nume”2. Cu un asemenea capital moral si politic, dr. N. Lupu a reusit să se impună, în mai 1914, ca deputat, într-un parlament ce urma a modifica legea fundamentală a tării în vederea introducerii în prevederile ei a votului universal si a exproprierii, reclamată de împroprietărirea tăranilor. Dar, izbucnirea Primului Război Mondial, în vara aceluiasi an, avea să influenteze într-o măsură greu previzibilă evolutia sa politică. Declarîndu-se de la început pentru intrarea României în război, el se arăta convins că participarea la un eveniment de o asemenea anvergură va contribui la realizarea exigentelor nationale. În iunie 1917, ascultîndu-l pe Octavian Goga, care se adresa voluntarilor transilvăneni sositi la Iasi, dr. Lupu se afla alături de vorbitor, unde, nota N. Iorga, „plînge, sus pe statuia lui Cuza”3.
 Începutul anului 1917, cu revolutia din februarie de la Petrograd si mai ales cu efervescenta înnoitoare din România, a marcat o schimbare greu previzibilă în comportamentul politic al dr. Lupu, schimbare care i-a surprins pe contemporani, cu toate că unele simptome ale acesteia fuseseră afisate si mai înainte. I.G. Duca, unul dintre apropiatii dr. Lupu, a fost uimit de o asemenea metamorfoză bruscă, scriind că după retragerea în capitala Moldovei, comilitonul său partidist „parcă era alt om, […] stăpînit de patologice ambitii personale, uneltea în schimb combinatii politice si făurea planuri extravagante. Atunci m-am îndoit prima dată de el si de sufletul lui. Pe vremuri îi spuneam în glumă: «Tu esti Vulpe, nu Lup».Evenimentele dovedeau că diagnosticul meu se adeverea sub formă agravantă chiar, căci la siretenie se adăuga de pe atunci o perfidie nebănuită. Din nenorocire desfăsurarea ulterioară a evenimentelor trebuia si pentru mine si pentru atîtia altii să aducă pe lîngă această primă deziluzie, încă multe altele”4. Cea mai neasteptată dezamăgire a constituit-o renuntarea nejustificată la calitatea de membru al Partidului National Liberal, în favoarea înfiintării unei formatiuni politice temporare, intitulată Partidul Muncii, împreună cu George Diamandy, Grigore Iunian, Grigore L. Trancu-Iasi etc. Contagiati de molima revolutiei din Rusia, acesti disidenti ad-hoc s-au abandonat ademenirii fostului adept al utopiei socialiste, George Diamandy, acela care umbla îmbrăcat în rubască de mujic si-l critica pe Ion I.I.C. Brătianu. „Cam tot pe atunci, îsi va aminti I.G. Duca, am aflat prin cîtiva prieteni comuni că bunul meu amic Dr. Lupu tine acelasi limbagiu”. Nu a reusit să-l vadă atunci pentru a discuta cu el, dar, adăuga memorialistul, „un prieten mi-a spus că justifica schimbarea intervenită în atitudinea sa prin revolta sufletească ce îl cuprinsese cînd a văzut la Arsura, mizeria în mijlocul căreia tărănimea moldovenească se zbate”5 . Vasile P. Sassu, care-l întîlnise pe dr. Lupu la Vaslui, le va povesti lui I.G. Duca si lui Gh.Gh. Mârzescu că acesta „si-a pierdut mintile”, considerîndu-l pe Rege înlăturat, iar pe el instalat în fotoliul de premier sau „în orice caz sufletul unui nou guvern democratic, lucrînd mînă în mînă cu democratia revolutionară rusească si schimbînd prin reforme radicale înfătisarea socială a României si a întregului apus european”6. Toate aceste elucubratii erau avansate în ziua în care guvernul anunta programul de reforme atît de asteptat. Convingerea dr. Lupu a fost aceea că „ei vor lua puterea cu ajutorul elementelor revolutionare rusesti, care de cîteva zile se adunaseră în număr destul de mare în capitala Moldovei”. Vasile P. Sassu a încercat să-l linistească, însă „revolutionarul” Lupu i-a replicat că „tu nu pricepi nimic, tu nu vezi ce vremuri sînt acuma, un simplu prapurcic comandă generali, lume nouă, eu merg cu ea, dacă nu aveti ochi să deslusiti rostul lucrurilor, du-te înapoi de te îngroapă la Vaslui. Ai să vezi eu ce am să fac si unde am să ajung!”7. Consternati de asemenea manifestări, Duca si Mârzescu au încercat să preîntîmpine alte eventuale dezertări, convinsi fiind că defectiunile devenite deja publice nu erau doar niste accese de moment. Dar dr. Lupu nu s-a rezumat doar la aceste simple amenintări. I.G. Duca relatează că în cele din urmă s-a ajuns la „o întrevedere decisivă între reprezentantul sovietului rusesc si Dr. Lupu ca exponent
al grupului Diamandy”, întrevedere al cărei interpret a fost C. Stere, care a povestit întreaga peripetie. În cele din urmă, rusul „a plecat dispretuitor”, dar criza provocată astfel a determinat plecarea precipitată a Regelui din Iasi, urmată de mesajul în care s-a pronuntat asupra inevitabilitătii reformelor. Asa cum era de asteptat, dr. Lupu s-a întîlnit în cele din urmă cu Duca, încercînd să-si justifice surprinzătoarea defectiune. Dar fondarea Partidului Muncii nu a mai putut fi preîntîmpinată, ajungîndu-se astfel la o ruptură periculoasă, intervenită în Partidul National Liberal.
 Deconcertat si sincer afectat de această aventură cu tentă revolutionară, sugerată de evenimentele din Rusia si de cele survenite în rîndul armatei tariste stationate la Iasi, I.G. Duca nu a trecut peste „incident” cu indiferentă. Referindu-se la actul seditios pus în scenă de dr. Lupu, el lăsa a se întelege că sesizase dimensiunile pericolului reprezentat de asemenea „experiente”, într-un context ca acela oferit de realitătile Moldovei anului 1917. „În toată această perioadă, va nota memorialistul, Lupu si amicii săi au avut o atitudine, care va rămîne pururea în viata lor o pagină rusinoasă, căci din simple consideratiuni de ambitiune si de vanitate personală nu s-au dat în lături de la actiuni de neiertat în vremuri grele. Dacă nu s-ar fi izbit de hotărîrea noastră si de bunul simt firesc al poporului nostru, ar fi putut, în vinovata lor inconstientă, să provoace o catastrofă ca aceea în care s-a prăpădit Rusia”8.
 La curent cu accesele revolutionare pe care nu reusea să si le controleze liberalul scizionist, C. Argetoianu observa si el că „d-rul Lupu era nelipsit de la sedintele Camerei, stam în spatele lui si-l excitam cît puteam. Violentele lui erau continue, parcă da drumul unui torent prea multă vreme zăgăzuit”9. Pentru N. Iorga, „drul Lupu, capabil, dacă e pe aceea, să strice toate farfuriile din toate cele cinci continente, era în politica internă un front de frondă pe care, în situatia în care-l adusese înfrîngerea, Ionel Brătianu nu se simtea în stare nici să-l înfrunte fătis, si cu atît mai putin să-l zdrobească”10.
 Toate aceste manifestări imprevizibile au socat lumea politică a vremii, aflată într-o conjunctură primejdioasă, care putea degenera oricînd într-o stare de haos incontrolabilă. Prefectul pacifist din 1907 nu se radicalizase dintr-o dată, ca rezultat al unor noi convingeri politice, ci ca urmare a unei conjuncturi care l-a făcut să creadă că sosise o vreme cînd putea să-si însusească demnităti la care nu visase niciodată. Metamorfoza comportamentală suferită de el nu fusese determinată de niste convingeri morale, ci indusă circumstantial, de o situatie anormală. Abandonarea Partidului National Liberal, afisarea unei conduite revolutionare si implicarea în fondarea Partidului Muncii l-au impus în viziunea contemporanilor ca pe un individ predispus oricînd a accepta sau a initia atitudini incontrolabile, deci primejdioase.
 La 7 iunie 1919, fostul liberal declara că „pentru mine si sper pentru multi altii, doctrina socialistă e singura capabilă, prin realizarea cerintelor ei, de a înfăptui acest ideal, repede si definitiv”, astfel încît, „voind a-mi pune mai în acord credinta cu actiunea mea politică”, cerea înscrierea în Partidul Socialist, „singurul instrument de luptă pentru realizarea aspiratiunilor claselor muncitoresti si tărănesti din România”11. Nu era primul care gîndea asa. Grigore L. Trancu-Iasi, de pildă, fost si el liberal, a procedat la fel. Dar cererea a rămas fără rezultat deoarece socialistii i-au pretins să nu candideze la alegerile parlamentare timp de doi ani, solicitare inacceptabilă pentru cineva care nutrea îndreptătite sperante de afirmare.
 Ajuns deputat, în noiembrie 1919, pe o listă independentă, dr. Lupu a fost inclus, la 27 decembrie, la sugestia lui N. Iorga, în guvernul Al. Vaida Voevod, ca ministru de Interne. Amintindu-si momentul, fostul Presedinte al primei Camere a României post-1918 va scrie, referindu-se la preferatul lui de odinioară, că „energia, puterea de muncă se desfăceau la prima vedere din figura rosie cu falca proeminentă, cu ochii mîniosi de adevărat lup iesit în margenea pădurii”12. Dar, această prezentă pe banca ministerială a ajuns a fi foarte repede regretată, întrucît, asa cum va nota acelasi I.G. Duca, dr. Lupu „făcea pe revolutionarul”, „drapelul rosu fîlfîia pretutindeni” si, cu toate acestea, ministrul de Interne „avu imprudenta să fraternizeze sub cupolele acestui steag cu lucrătorii comunisti de la Monitorul Oficial”13. Constantin Argetoianu consemna aceeasi stare de fapt, surprins că „zilnic, enorme cortegii de muncitori si de muncitoare cutreierau ulitele Bucurestiului, cîntînd litanii bolsevice si fîlfîind steaguri rosii – tocmai ca în Rusia lui Lenin. […] Doctorul Lupu, ministrul de interne, nu numai că nu se opunea unor asemenea destrăbălate initiative – dar simpatiza chiar cu ele”. Astfel, „într-o întrunire publică comunistă, se suise pe o masă, se înfăsurase într-un steag rosu si tinuse un discurs incendiar împotriva burgheziei, cerînd proletariatului să aibă încredere în el!”14. Acelasi comportament îl afisa, desigur, si în Camera Deputatilor, acolo unde A.C. Cuza, exasperat de aceste parade stîngiste, l-a etichetat a fi un „socialist sui generis”. N. Iorga, aflat zilnic în ipostaza de mediator al dezbaterilor parlamentare, va recunoaste si el că dr. Lupu „a devenit ministrul de Interne socialist «sui generis». Cum o zicea însusi, contra socialismului”15.
 După renuntarea la formula guvernamentală instituită în decembrie 1919, dr. Lupu a continuat să afiseze aceleasi pretinse convingeri politice, integrîndu-se, în cursul anului 1921, în Partidul Tărănesc, unde va reprezenta tendintele de stînga16. Si să nu uităm că unul dintre principiile doctrinare ale acestei alcătuiri politice era „lupta de clasă”. În martie 1946, adresîndu-se participantilor la o întrunire partidistă, dr. N. Lupu mărturisea că „eu încă de acum 25 de ani, am cerut ca să reluăm legăturile cu Uniunea Sovietică […] Pe mine […] contactul cu U.R.S.S. nu mă îngrijora. Am propăvăduit la întruniri, în parlament si prin ziarul meu «Aurora» să luăm contactul cu Sovietele.[…] Oligarhia românească m-a ponegrit că as fi vîndut Moscovei […], unii mă considerau ca partizan al sovieticilor si se uitau chiorîs la mine, «bolsevicul», cum îmi spuneau”17. Citind aceste declaratii si lăsînd la o parte exaltările conjuncturale, specifice acelor vremuri, nu putem totusi să nu ne întrebăm dacă autorul lor era sincer. Apoi, nu trebuie să trecem indiferenti peste faptul că în vara anului 1917, dr. Lupu a fost la Moscova, ca însotitor al tezaurului românesc18. Asadar, Regina Maria nu exagera cu nimic atunci cînd, primindu-l la Cotroceni, la 18 decembrie 1920, îl considera „socialist” si prieten, „în ciuda ideilor lui foarte «progresiste»”19. Confirmările tîrzii ale dr. Lupu atestau acuzatiile „Viitorului”, care dezvăluia, bunăoară, la 17 august 1922, că „D-rul Lupu sustine public bolcevismul”, numindu-l „tovarăsul Lupu”, „socialistul sui generis”, admiratorul sovietelor etc.20.
 Odată cu trecerea anilor, radicalismul afisat de el s-a mai edulcorat, bineînteles, căpătînd accente stereotipice. În unele momente se părea chiar că renuntase la convingerile care-l etichetaseră drept „socialistul sui generis”. Dar, de fiecare dată revenea la vechile convictiuni, care-l diferentiau de cei mai multi dintre politicienii perioadei interbelice. Nu o dată, unii dintre cei care l-au acuzat în anii’20 pentru stîngismul lui situational, si-au modificat atitudinea fată de un personaj pitoresc al peisajului partidist românesc. Asa, de pildă, C. Argetoianu, care i-a dezavuat adeseori propensiunea revolutionară de ocazie, îl caracteriza, în 1929, ca fiind „demagog, dar relativ cinstit si leal”, pentru a-l acuza din nou, sapte ani mai tîrziu, pentru „internationalismul” si „comunismul” său21. La fel va proceda si Grigore Gafencu, pentru ca N.D. Cocea, vechiul prieten al dr. Lupu, să-l blameze ca pe un adversar personal, pentru că ajunsese a nu mai crede în nimic, nici chiar în Moscova, întrucît „politica neasteptată a Sovietelor a lăsat în mai multe suflete o îndoială, o inchietudine, o amărăciune care apasă asupra constiintelor si le tulbură”22.
 O schimbare, semnificativă în aparentă, a intervenit la începutul anului 1946, atunci cînd dr. Lupu a părăsit Partidul National Tărănesc, fondînd Partidul Tărănesc Democrat, „ca unul care am militat întotdeauna, asa cum declara el, pentru politica de sinceră întelegere cu Rusia Sovietică si cu aliatii nostri – pentru politica de salvgardare a intereselor tărănesti si ale muncitorimii”23.
 Criticîndu-i pe Iuliu Maniu si Ion Mihalache, dr. Lupu părăsea încă o dată Partidul National Tărănesc, fără a întelege că procedînd astfel nu servea „miscarea tărănistă”, asa cum pretindea el, ci accepta si grăbea chiar comunizarea României. În testamentul său politic, fostul „socialist sui generis” cerea comparsilor săi ca factiunea încropită împotriva intereselor nationale „să continue nesovăit linia de prietenie cu Rusia Sovietică, mergînd pe drumul deschis de mine acum patruzeci de ani, cînd, ca Prefect de Fălciu, ajutam în România feudală de atunci, pe revolutionarii rusi să treacă frontiera la noi, sau să transporte dincolo de Prut material de propagandă revolutionară. Pentru această apropiere am luptat în tot decursul vietii mele politice si Partidul trebuie să urmeze mai departe pe acelasi drum”24.
 Din nefericire, recomandările unui om ajuns în pragul sfîrsitului, după ce întreaga viată a militat pentru o cauză potrivnică conationalilor lui, au devenit realităti, odată cu încheierea procesului de comunizare a României.
 Bolnav si depăsit de realitătile noilor vremuri, dr. N. Lupu a murit la 4 decembrie 1946. Ca si în urmă cu trei decenii, el a îmbrătisat comunismul din oportunism, fără a reflecta îndeajuns la răul pe care îl săvîrsea acceptînd un asemenea compromis, potrivnic intereselor tării sale. Si nu putini au fost cei care au procedat la fel, înainte de a întelege exact unde se va ajunge si, mai ales, cu ce pret!


1 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, II, Bucureşti, 1934, p. 158-159; idem, Lista noilor prefecţi, în „ Neamul Românesc”, 16 martie 1907, p. 590.

2 I.G. Duca, Amintiri politice, Vol II, München, John Dumitru Verlag, 1981, p. 127.

3 N. Iorga, Memorii, Vol. I, p. 34.

4 I.G. Duca, op. cit., p. 127.

5 Ibidem, p. 136-137, 172-173.

6 Ibidem, p. 173.

7 Ibidem.

8 Ibidem, p. 180.

9 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri, Volumul al III-lea. Partea a V-a (1916-1917), Ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 235.

10 N. Iorga, op. cit., p. 248.

11 Ioan Scurtu, Mentalul colectiv al românilor după 1918, în Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Paideia, 1999, p. 32. Scrisoarea a fost publicată în „Socialismul” din 8 iunie 1919.

12 N. Iorga, op. cit., Vol. III, p. 23.

13 I.G. Duca, op. cit., Vol. III, p. 198.

14 Constantin Argetoianu, Memorii, Volumul al VI-lea, Ediţie şi prefaţă de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 104.

15 N. Iorga, Supt trei regi, Bucureşti, 1932, p. 334-335; idem, O viaţă de om aşa cum a fost, II, p. 248.

16 Ioan Scurtu, Istoria Partidului Ţărănesc (1918-1926), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 90, 106.

17 „Aurora”,13.III.1946, p. 1.

18 D.A.D., şedinţa din 12 mai 1923, p. 2029.

19 Maria, Regina României, Însemnări zilnice, Volumul II, Traducere de Sanda Racoviceanu, Îngrijire de ediţie, Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Albatros, 2003, p. 347.

20 Cf. „Viitorul”, 18.VIII.1922, p. 1; 6.IX.1922, p. 3; 8.IX.1922, p. 3; 21.XII.1922, p. 3; „Universul”, 5.X.1922, p. 3; „Aurora”, 9.X.1922, p. 1; 12.X.1922, p. 1; N. Iorga, Memorii, Vol. III, p. 339.

21 Constantin Argetoianu, op. cit., Volumul al VIII-lea, p. 191; idem, Însemnări zilnice, Volumul I, Ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1998, p. 383.

22 Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939, Ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 334-335; N.D. Cocea, Jurnal, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 37. Însemnarea a fost făcută la 18 septembrie 1939.

23 „Universul”, 6.I.1946, p. 2.

24 „Aurora”, 6.XII.1946, p. 1.