Nisipul din clepsidră

                                                    Alexandru Averescu, omul politic (VIII)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

           

              Deziluzionat de ultimele manevre ale Regelui, maresalul va reveni si de această dată la linia obisnuită a activitătii sale politice. Rămînîndu-i de clarificat unele detalii ale relatiilor cu Carol, el preciza că „o datorie de la care partidul nostru nu se poate sustrage este aceea de a descoperi bariera ce există între Partidul Poporului si Suveran, si de a o desfiinta, cu orice sacrificiu, cu orice risc”203. Pînă atunci, însă, îsi propunea să participe la alegerile parlamentare în cartel cu factiunea conservatoare condusă de Grigore Filipescu –colaboratorul său de început –, o alcătuire partidistă recentă si fără o suprafată politică semnificativă. Dar, spre deosebire de altădată, Partidul Poporului era convins că rezultatele acestei încercări nu vor fi prea încurajatoare, deoarece influenta sa în rîndul corpului electoral era mai limitată decît oricînd. Rezultatele confruntării electorale din decembrie 1933 au evidentiat faptul că averescanismul ajunsese iremediabil compromis, continuînd a exista doar datorită personalitătii maresalului si a memoriei politice a vremii204. Constient de faptul că o actiune singulară l-ar fi izolat într-o manieră primejdioasă, îndepărtîndu-l de restul fortelor politice ale momentului, Averescu a initiat în toamna anului 1933 o serie de contacte bilaterale, prin care urmărea apropierea de disidenta liberală georgistă. Optiunea nu era una întîmplătoare. O colaborare cu Gheorghe I. Brătianu îi putea oferi posibilitatea intermedierii unei eventuale concilieri politice cu Coroana, cunoscut fiind faptul că recenta grupare liberală era sprijinită de Carol al II-lea. Apoi, dintre formatiunile partidiste în ascensiune la acea dată, aceea fondată de ultimul politician al dinastiei brătieniste lăsa a se crede că va deveni una dintre principalele pîrghii ale edificiului pe care se sprijinea monarhia si regimul politic favorabil ei. Astfel, în toamna anului 1933, între Al. Averescu si Gheorghe I. Brătianu a intervenit un acord politic, dat publicitătii abia în mai 1934, ce urma a fi pus în practică în cazul intervenirii „unor împrejurări grave ce se pot ivi în viata noastră politică”205. Initiativa acestei actiuni comune a apartinut maresalului, care spera să se ajungă, treptat, la o contopire a celor două alcătuiri politice, „într-un singur organism cu baze largi si pe cît posibil în ritmul tendintelor actuale”206. Oferta sa a fost acceptată de Gheorghe I. Brătianu, convenindu-se ca detaliile punerii ei în practică să fie stabilite ulterior. Asa se explică faptul că în activitatea Partidului Poporului va deveni evidentă, începînd din toamna anului 1933, o încercare de apropiere de gruparea georgistă, dar fără a se întreprinde ceva concret în vederea fuzionării proiectate, în principiu. Se pare că realizarea acestei intentii a fost întîrziată de liberali, întrucît lor nu le surîdea perspectiva contopirii cu o formatiune partidistă desuetă, care nu obtinuse nici un mandat în ultimele alegeri parlamentare207. Totusi, unele cercuri politice străine, care continuau a spera încă în redresarea Partidului Poporului, se arătau surprinse de insuccesul electoral înregistrat de acesta, după ce în urmă cu aproape sase ani condusese destinele politice ale tării208.
       Alunecarea Partidului Poporului către zona unui anonimat prejudiciabil a devenit si mai evidentă încă la începutul anului 1934, atunci cînd Averescu s-a îndepărtat de schimbările survenite în viata politică a României, cu toate că ziarul parizian  „Le Temps” prognoza că solutionarea crizei politice cauzate de asasinarea lui I.G. Duca va putea fi asigurată doar de constituirea unui cabinet de concentrare, condus de maresal209. Singura manifestare opozitionistă a grupării averescane rămînea obisnuita critică antiguvernamentală, devenită tot mai insistentă la un moment dat, fapt pentru care ziarul  „Îndreptarea” ajunsese a fi cenzurat. O oarecare revenire a Partidului Poporului în actualitatea politică a acelei conjuncturi a ajuns a fi sesizabilă după publicarea comunicatului care făcea cunoscut acordul intervenit între Averescu si Gheorghe I. Brătianu, încă din octombrie 1933210. Considerîndu-se că documentul semnat de cei doi fruntasi politici inducea în rîndul opiniei publice o stare de încordare, dăunătoare climatului politic românesc, Partidul Poporului a ajuns a fi criticat pentru colaborarea cu georgistii. Îngrijorarea era amplificată de faptul că în noua conjunctură politică maresalul putea ajunge oricînd la guvern, beneficind de sprijinul lui Gheorghe I. Brătianu. Primit de Carol, la 18 mai 1934, Valeriu Pop va consemna că „Regele mă chestionează asupra persoanelor. Începe cu Averescu, făcîndu-i elogii. Nu contest stima si consideratia de care se bucură ca ostas, arăt însă că faima omului politic este mediocră, iar vîrsta îl face inapt pentru a conduce actiunea de înnoire a Tării. Mă întreabă si răspund obiectiv si fără rezerve cu privire la Iorga, Argetoianu, Angelescu, Goga, Iunian. Plec cu impresia că Regele era hotărît pentru o formulă Averescu, că însă cele expuse de mine l-au pus pe gînduri”. O săptămînă mai tîrziu, revenind asupra aceluiasi subiect, politicianul ardelean observa că „declarndu-se criza, lumea intră în panică. Îl găsesc pe Tătărescu si anturajul său desfigurati si complet dezorientati […]. Îl văd pe Argetoianu, <pe> care îl găsesc nu prea încîntat de formula Averescu-Angelescu etc., care ar prefera o întărire a guvernului Tătărescu cu elemente din afară. Îl întăresc în aceste idei si cînd îl părăsesc am impresia că va căuta să contracareze formula Averescu”. În ziua următoare, acelasi politician, intrat mai demult în gratiile Regelui, adăuga că „Dr. Angelescu, plecat la palat, hotărît să accepte formula Averescu, găseste pe Rege schimbat si nehotărît a declansa criza de guvern. Combinatia cade, urmînd să se facă formele lichidării crizei ceva mai tîrziu”211. De altfel, după întrevederea Carol-Averescu, din mai 1934, liderul Partidului Poporului era considerat ca învestit, eventual, cu prepotenta de virtual premier212. Chiar si unele cercuri politice vest-europene comentau probabilitatea instituirii în România a unui guvern dictatorial condus de Al. Averescu213. În realitate, însă, maresalul, care primise asigurări de la Regele Carol al II-lea că va fi însărcinat să formeze un guvern de coloratură natională, îsi propusese a-l substitui unui cabinet de partid. Confruntat cu un asemenea subterfugiu riscant si presat de reactiile potrivnice venite din exterior, Carol a renuntat în cele din urmă la gîndul de a-l folosi pe maresal ca o posibilă solutie în cazul unei crize guvernamentale214. Totusi, Partidul Poporului si-a continuat activitatea specifică unei asemenea conjuncturi favorabile si în lunile de vară, pentru a nu se trezi nepregătit în momentul unei tergiversate schimbări de guvern. Apoi, odată cu încheierea vacantei politice, averescanii au initiat o sustinută campanie politică, pe care o prezentau ca fiind „decretată de vointa natiunii”215. Cu toate acestea, Averescu se declara descurajat si dezgustat chiar de viata politică, dar promitea că va continua să actioneze ca lider al Partidului Poporului. Criza ministerială, care trena încă din primăvară, lăsînd a se întelege la un moment dat că-l va impune pe maresal ca succesor al lui Gheorghe Tătărescu, a fost depăsită fără a se da vreo satisfactie cunoscutelor sale ambitii politice. Modificările ministeriale efectuate la începutul lunii octombrie 1934, ca rezultat al interventiilor lui N. Titulescu pe lîngă Rege si a recomandărilor avansate de ministrul de externe francez, au determinat prelungirea mandatului premierului în functie, îndîrjindu-l pe Averescu, confruntat, simultan, atît cu atacurile formatiunilor politice adverse, cît si cu defectiunile apărute în propriul său partid216.
       Cu toate acestea, la începutul anului 1935, Partidul Poporului pretindea că domina contextul politic intern, hotărînd, în aceste circumstante, să treacă la punerea în practică a clauzelor înscrise în acordul cu liberalii georgisti. Astfel încît, în lunile care au urmat, cele două partide au desfăsurat o serie de actiuni politice comune, prezentînd acordul lor ca pe un document de „o importantă covîrsitoare pentru normalizarea vietii noastre publice”. Totodată, s-a convenit ca pactul în discutie să rămînă deschis si altor partide politice, care ar dori să actioneze împotriva unui „guvern fără busolă”. În plus, Partidul Poporului se declara împotriva prelungirii stării de asediu si a cenzurii, considerîndu-le a fi simptome obisnuite ale crizei guvernamentale217. În primăvara aceluiasi an, colaborarea dintre Al. Averescu si Gheorghe I. Brătianu a devenit tot mai evidentă, iar pactul încheiat de ei a primit titulatura de Front Constitutional. Profitînd de criza acuzată de formatiunea ministerială, gruparea averescană a declansat o nouă campanie opozitionistă, prin care încerca a demonstra că ea reprezenta singurul organism politic capabil a prelua succesiunea guvernamentală. Dar nici de această dată, chiar dacă actiona alături de Gheorghe I. Brătianu, nu i s-a acordat maresalului sansa de a redobîndi prepotenta de prim-ministru. Cu toate că bănuia un asemenea deznodămînt, el va continua să-l secondeze pe Gheorghe I. Brătianu, care, la începutul lunii septembrie 1935, declara că Frontul Constitutional îsi începuse campania ce urmărea „descătusarea” tării218.
       Aderarea temporară, în septembrie 1935, a Blocului Cetătenesc pentru Mîntuirea Tării si a Cruciadei Românismului, două organizatii politice de dreapta, la actiunea initiată de Frontul Constitutional nu avea semnificatia unei colaborări a maresalului cu Grigore Fortu si Mihai Stelescu219. Adeziunea acestora la programul Frontului Constitutional a devenit posibilă datorită lui Gheorghe I. Brătianu, acela care a transformat acordul cu Partidul Poporului într-un curent politic preconizat a actiona deasupra partidelor vremii, pentru transformarea sufletească a tării si protectia elementului etnic, dar si pentru prestigiul dinastiei. Bazele colaborării, în noua viziune, relevau evidente tendinte de dreapta, care, de altfel, au făcut posibilă orientarea celor două organizatii extremiste către Frontul Constitutional. Acceptînd colaborarea în limitele programului fixat de liderul „liberalilor tineri”, maresalul se făcea vinovat de încurajarea unor curente străine de interesele tării, desi el nu era adeptul ideologiei fasciste si a organizatiilor care îmbrătisaseră această directie politică. În dorinta de a mai ocupa o dată fotoliul de sef al Consiliului de Ministri, Averescu spera că, sprijinit de Gheorghe I. Brătianu, îl va determina pe Carol al II-lea să recurgă la serviciile sale. Dar, dincolo de aceste consideratii, necesare si nu numaidecît curioase, interesează în primul rînd actiunea în sine, chiar dacă nu toti cei grupati în jurul Frontului Constitutional îmbrătisau aceleasi interese220. De altfel, nu trebuie să neglijăm faptul că Averescu a acceptat alăturarea lui Grigore Fortu si a lui Mihai Stelescu la actiunea politică a Frontului Constitutional numai după ce Gheorghe I. Brătianu decisese o asemenea asociere. Maresalul s-a arătat încă de la început sceptic în privinta sinceritătii intentiilor manifestate de cei doi pretendenti la o colaborare cu el, avertizîndu-l de altfel în acest sens pe Brătianu, atunci cînd îi scria că „motivele invocate sînt numai pretexte pentru manifestatii pregătite în taină mai de mult”221. Aderarea Blocului Cetătenesc pentru Mîntuirea Tării si a Cruciadei Românismului la campania politică a Frontului Constitutional a provocat afisarea în interiorul Partidului Poporului a unor manifestări potrivnice, soldate cu trecerea mai multor organizatii în alte partide politice. Totusi, Averescu a acceptat conlucrarea în cadrul Frontului Constitutional si după alăturarea celor două grupări extremiste, numai pentru a nu compromite colaborarea cu Gheorghe I. Brătianu, continuînd însă a se declara potrivnic miscărilor de dreapta. Asa, de pildă, referindu-se la Partidul National Crestin, fondat de curînd, oficiosul averescan nu-l considera un organism politic izvorît din realitătile interne, caracterizîndu-l a fi o „formatiune de agitatie”222. Dar, dincolo de aparentele posibile, încercările de prezentare a Frontului ca o miscare ce cîstiga teren în sfera vietii politice erau niste simple manevre politicianiste, cu atît mai mult cu cît în raporturile maresalului cu seful „tinerilor” liberalii interveniseră deja, la sfîrsitul toamnei anului 1935, unele dezacorduri, care făceau ca Partidul Poporului si gruparea liberal-georgistă să actioneze, adeseori, în directii diferite223.
       La începutul anului 1936, Al. Averescu relua atacurile la adresa guvernului Gheorghe Tătărescu, încercînd să asigure opinia publică a momentului că succesiunea ministerială va reveni formatiunii sale224. Concomitent, erau reiterate criticele la adresa Partidului National Tărănesc, acuzat de santajarea Coroanei, prin colaborarea cu fruntasii comunisti225. Intentia lui Al. Averescu, afisată si altădată, era aceea de a demonstra Suveranului că prezenta sa la conducerea tării era reclamată de realitătile interne, devenite primejdioase pentru continuarea regimului politic existent. Abandonînd tacit actiunea desfăsurată în cadrul Frontului Constitutional, alcătuirea politică averescană a revenit la o campanie solitară, pretinzînd că „Partidul Poporului este, dacă nu o fortă numerică impunătoare, o mare fortă morală, care constituie azi singura, unica nădejde a tării”226. În acelasi timp, dezmintind orice intentie dictatorială, maresalul ataca Parlamentul, pe care-l caracteriza a fi un autentic „paravan al dictaturii”, în timp ce numărul acelora care pretindeau că „D-lui Gută îi sade bine cu drumul” crestea zilnic227.
Criza tot mai evidentă acuzată de guvernul Gheorghe Tătărescu, complicată la începutul anului 1937, a readus în discutie problema succesiunii ministeriale. În această conjunctură, Al. Averescu a revenit pentru putin timp în actualitatea realitătilor politice interne. Atît unele cercuri politice românesti, cît si diferite agentii de presă străine au început a-l considera pe maresal ca virtual premier al României, avansînd diverse formule guvernamentale preconizate a fi prezidate de liderul Partidului Poporului228. Remanierea cabinetului, devenită o realitate în urma indicatiilor date de Regele Carol al II-lea, a pus capăt pentru moment incertitudinilor, astfel încît, nici de această dată, alcătuirea politică averescană nu a reusit să revină la guvern. De fapt, aceasta a fost ultima ocazie cînd maresalului i s-a mai oferit posibilitatea teoretică de a ajunge la conducerea tării. Schimbările operate de Carol al II-lea în componenta cabinetului Gheorghe Tătărescu au preîntîmpint pentru o vreme obisnuitele incertitudini, prefatînd instaurarea dictaturii personale a Regelui, care va exclude în viitor orice formulă guvernamentală ce si-ar fi propus a continua vechiul regim parlamentar. Reactia sefului Partidului Poporului, care încerca să solidarizeze fortele opozitioniste în jurul unei actiuni comune îndreptate împotriva stării de asediu si a cenzurii, pentru a provoca schimbarea guvernului existent, a rămas astfel fără vreun rezultat concret. Văzîndu-se izolat si părăsit chiar si de Gheorghe I. Brătianu, care se orientase către o actiune comună cu Iuliu Maniu si Corneliu Zelea Codreanu, Averescu a început a tatona eventualitatea initierii unor noi pertractări  politice, convins fiind că o actiune solitară era de la început sortită esecului229. Asa s-a ajuns la întîlnirea sa cu Octavian Goga, în Elvetia, la Evian, în august 1937, cînd a fost discutată posibilitatea încheierii unui cartel electoral, avansîndu-se chiar si ideea unei colaborări guvernamentale. Acceptînd o aliantă electorală cu fostul său colaborator, maresalul îsi declina intentia participării la un guvern de concentrare, evitînd, printr-un răspuns sibilic, să precizeze cauzele acestui refuz. Ulterior, însă, nu s-a mai dat curs hotărîrilor adoptate la Evian, astfel încît Partidul Poporului va continua să actioneze de unul singur230. În aceste circumstante, maresalul a încercat o apropiere de Partidul National Liberal, modificîndu-si brusc atitudinea fată de Constantin I. C. Brătianu si de evolutia crizei ministeriale. Înainte însă de a se contura bazele unei noi colaborări, disensiunile dintre cei doi fruntasi politici au reapărut, revenindu-se la vechea directie politică231.
       Declansarea crizei guvernamentale, în toamna anului 1937, a determinat o nouă accentuare a tribulatiilor caracteristice politicianismului românesc232. Numai că, de această dată, Suveranul s-a transformat din arbitru al confruntărilor ce însoteau de regulă o criză ministerială într-un adevărat despot, hotărît să înlocuiască regimul parlamentar cu o dictatură personală. Asadar, nădejdile maresalului, care nu încetase a spera într-o revenire în fotoliul de prim-ministru, desi împlinise vîrsta de 79 de ani, erau lipsite de o perspectivă încurajatoare. Totusi, chiar asa stînd lucrurile, el nu a abandonat implicarea în evolutia de moment a realitătilor politice. Încurajat de Carol al II-lea, care îl făcuse să creadă că va fi sprijinit în alegerile ce vor urma, maresalul îsi va continua activitatea obisnuită, care nu depăsea limitele unei implicări situationale. Asa, bunăoară, refuzînd a semna „pactul de neagresiune” propus de Iuliu Maniu, el declara că „Partidul Poporului a fost de la început si pînă în ceasul de fată, un partid pururea de ordine si nu cred că ar fi spre lauda sa ca tocmai acum să se depărteze de această exemplară linie de conduită”233. Printre cei consultati în vederea constituirii viitorului cabinet s-a numărat si Averescu234, dar prezenta sa la Palat a fost una formală, de condescendentă, întrucît numele său nu intra în calculele factorilor de decizie. De altfel, alegerile din decembrie 1937 au reprezentat pentru Partidul Poporului, asa cum recunostea chiar seful său, „un dezastru”, aducîndu-l în pragul dizolvării235. Apoi, perspectivele oferite de noua conjunctură politică, după instalarea ministerului Octavian Goga, nu rezervau nimic încurajator acestei formatiuni politice, convinsă de această dată că traversa ultimele zile ale unei disparitii inexorabile. Dar nu tragică!
       Contextul politic propriu sfîrsitului anului 1937 releva simptomele unei crize care depăsea prin implicatiile ei interne si internationale particularitătile unei obisnuite succesiuni guvernamentale. Ofensiva fortelor politice care militau pentru formula regimului autoritar exercitat de Rege si de un cabinet impus de el ajunsese într-un punct critic, complicat de confruntarea cu opozitia spectrului politic hotărît să evite lichidarea regimului parlamentar. Organizatiile politice mai putin însemnate, din rîndul cărora făcea parte si Partidul Poporului, oscilau între perspectivele oferite de o colaborare cu formatiunea ministerială si alăturarea lor de fortele antiguvernamentale. Regretînd faptul că prin propulsarea sa în functia de premier, Octavian Goga „este împins pe poteci primejdioase”, Al. Averescu se vedea obligat să accepte orice propunere de colaborare, cu atît mai mult cu cît ultimele demisii din Partidul Poporului amenintau existenta unei structuri politice care ajunsese a avea o adevărată istorie236. Încurajate de actiunea de reîntregire a Partidului National Liberal, pe care o califica drept „un eveniment politic”, rămăsitele Partidului Poporului continuau o activitate inertială, lipsită de un orizont realizabil, nutrind totusi speranta unei posibile conlucrări cu Constantin I. C. Brătianu, cu care ajunsese în ultima perioadă la o apropiere ce lăsa a se întrevedea o eventuală colaborare a maresalului cu liderul liberal237. Făcînd, încă o dată, apel la solidaritatea inerentă unei activităti de grup, la care renuntaseră cei mai multi dintre partizanii săi, maresalul plănuia orchestrarea unei imaginare tentative de revenire la guvern, pretinzînd că „Partidul Poporului continuă să aibă, pentru viitor, o misiune de îndeplinit”238. Noile declaratii avansate de Averescu surveneau în urma întrevederilor cu Octavian Goga, care îi solicita concursul, acceptat de maresal doar în limitele hotărîrilor adoptate la Evian. Dar, în timp ce Partidul Poporului intentiona să depăsească stadiul unei colaborări parlamentare, Goga milita pentru o fuziune a averescanilor cu Partidul National Crestin, promitîndu-le acestora, ca recompensă, sase locuri în Parlament. Declinînd oferta, decizie care anula orice posibilitate de colaborare, conducerea Partidului Poporului îl contacta pe Octavian Goga, după ce îl mandatase pe maresal să hotărască în numele partizanilor săi239. Dar, după cîteva zile numai, a intervenit demiterea guvernului Octavian Goga si instalarea unei formule ministeriale în care Al. Averescu a fost cooptat ca ministru secretar de stat, alături de alti sase fosti premieri240. Declarînd că a acceptat să-si ofere concursul Regelui Carol al II-lea, în încercarea sa de a restabili ordinea publică, el a suspendat orice contact cu Partidul Poporului, a cărui conducere a revenit, conform statutelor acestuia, lui Petre P. Negulescu241. Cu această decizie, maresalul si-a abandonat, indirect, partidul, ajuns în pragul unei extinctii evidente. Gestul său nu a fost determinat, probabil, de un sentiment de disperare personală, întrucît avea o vîrstă respectabilă si un trecut politic respectabil. Voia, poate, să-si încheie cariera cu dobîndirea a încă unei demnităti guvernamentale, în defavoarea renuntării la calitatea de presedinte al unui partid politic intrat într-o letargie ineluctabilă. Acceptînd functia de ministru secretar de stat, maresalul a încetat de a mai fi presedinte al Partidului Poporului, după ce a detinut această demnitate timp de 20 de ani. Nici Ion I.C. Brătianu, nici Al. Marghiloman, Take Ionescu sau Iuliu Maniu nu s-au bucurat de o asemenea longevitate într-o functie politică atît de importantă, ce reclamă calităti umane deosebite, dublate de însusiri specifice liderului, cu care se nasc unii oameni. Să nu uităm, bineînteles, ce personalităti ilustre, provenite din domenii alese ori din profesii de vîrf, au fost, între 1918 si 1938, membri ai Ligii Poporului si ai Partidului Poporului.
       Renuntarea maresalului Alexandru Averescu la demnitatea de presedinte a Partidului Poporului nu a marcat, oficial, momentul încetării activitătii celei mai vechi structuri politice românesti, după Partidul National Liberal, care fiinta în 1938. Dar, decretul lege din 30 martie 1938 a avut, în cazul Partidului Poporului, rostul de a oficializa un epilog ce părea iminent242. Dacă celelalte partide politice au protestat împotriva acestei măsuri dictatoriale, formatiunea politică averescană nu a mai găsit resursele necesare unei ultime actiuni oficiale, dispărînd pentru totdeauna din esichierul sistemului partidelor politice românesti  caracteristic celor două decenii interbelice243.
       Ultimii ani de activitate ai alcătuirii politice averescane s-au consumat în actiuni politicianiste aride si fastidioase, cu caracter de opozitie formală, care pretindeau accederea nejustificată în fotoliile guvernamentale. Dar, forta politică reprezentată de Al. Averescu si comilitonii săi nu a mai izbutit să impună o nouă guvernare a Partidului Poporului. Oscilînd între tendinte ce amenintau institutia monarhică si compromisuri care acceptau pornirile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, structura politică apărută în primăvara anului 1918 nu a reusit să evite procesul deformării sale lente, încheiat cu o depeizare sinonimă cu un anonimat prelungit prea mult si lipsit de sens. Evolutia Partidului Poporului în ultimii ani ai unei existente terne si neinteresante, ca orizont, a evidentiat faptul că misiunea averescanismului devenise de mult un refren ocazional, acceptat ca o uzantă traditională. Decretul regal care a ratificat dizolvarea partidelor politice din România a sanctionat, în cazul Partidului Poporului, o stare de fapt care devenise de mult evidentă.
 


203 Idem, 23.XI.1933, p. 4.

204 Idem, 22.XI.1933, p. 1, 4.

205 Biblioteca Academiei, Arhiva Al. Averescu, I, S.23;  „Îndreptarea”, 11.V.1934, p. 1.

206 Biblioteca Academiei, Corespondentă, Fond Gheorghe I. Brătianu,  S2(5)/CD III,  Al. Averescu către Gh. I. Brătianu, 7 iulie 1937.

207 „Îndreptarea”, 30.XII.1933, p. 3.

208 Arhiva M. A. E., Fond F1, România, Vol. 347, f. 284.

209 N.Iorga, op.cit., p. 139;  „Îndreptarea”, 26.I.1934, p. 4 si 29.I.1934, p. 4.

210 „Îndreptarea”, 9.III.1934, p. 1 si 2.IV.1934, p. 4;  Biblioteca Academiei, Arhiva Al. Averescu, I, ms. 23.

211 Valeriu Pop, Amintiri politice, Editie îngrijită si prefată de Sanda Pop, Cu un cuvînt înainte de Florin Constantiniu, Bucuresti, Editura Vestalia, 1999, p. 51.

212 „Îndreptarea”, 15.V.1934, p. 1, 16.V. 1934, p. 4 si 24.V.1934, p. 4;  Constantin Argetoianu, Memorii, Volumul al X-lea, Partea a VIII-a (1932-1934), Bucuresti, Editura Machiavelli, 1997, p. 303 si urm.; Petre Otu, op.cit., p. 372.

213  Arhiva M. A. E., Fond 71, România, Vol. 347, f. 360.

214 Biblioteca Centrală de Stat, Bucuresti, Corespondentă, S. A., 94-95, C. Meissner către Al. Averescu, 21 septembrie 1934; N. Iorga, op.cit., p. 169, 173.

215 Arhivele Nationale ale României, Fond C. Meissner, V., dosar 344/1934, f. 1;  „Îndreptarea”, 9.VII.1934, p. 4 si 30.VIII.1934, p. 2.

216 B. C. S., Corespondentă, S. A. 94-95, C. Meissner către Al. Averescu, 21 septembrie 1934; Biblioteca Academiei, Arhiva A. C. Cuza IV-9; „Îndreptarea”, 2.X.1934, p. 4.

217 „Îndreptarea”, 3.I.1935, p. 4, 10.I.1935, p. 1, 2.III.1935, p. 1 si 14.III.1935, p. 1; Biblioteca Academiei, Corespondentă, Fond Gheorghe I. Brătianu, S 11/CD III, Gh. I. Brătianu către Gr. L. Trancu-Iasi, 16 martie 1935; Arhiva Al. Averescu, I, varia 2.

218 „Îndreptarea”, 27.V.1935, p. 1, 4 si 13.VIII.1935, p. 1; N.Iorga., op.cit., p. 267; Arhivele Nationale ale României, Fond Achizitii noi, Pachet MMCMLXIV/4  (21 septembrie 1935).

219 „Îndreptarea”, 30.IX.1935, p. 1-2 si 1.X.1935, p. 2; Mihai Fătu, Ion Spălătelu, Garda de Fier, organizatie teroristă de tip fascist, Bucuresti, Editura Politică, 1971, p. 131.

220 „Îndreptarea”, 25.V.1935, p. 4; Biblioteca Academiei, Corespondentă, Fond Gheorghe I. Brătianu, S 2(1)/CDIII, Al. Averescu către Gh. I. Brătianu, 16 septembrie 1935.

221 Biblioteca Academiei, Corespondentă, Fond Gheorghe I. Brătianu, S 2(2)/CD III,  Al. Averescu către Gh. I. Brătianu, 2 octombrie 1935.

222 „Îndreptarea”, 19.X.1935, p. 2 si 2.X.1935, p. 1.

223 Biblioteca Academiei, Corespondentă, Fond Gheorghe I. Brătianu, S 2(3)/CD III, Al. Averescu către Gh. I. Brătianu, 29 noiembrie 1935; „Îndreptarea”, 18.XII.1935, p. 1-2.

224 „Îndreptarea”, 14.II.1936, p. 2.

225 Idem, 3.VI.1936, p. 1 si 20.VI.1936, p. 1.

226 Idem, 28/26.VIII.1936, p. 1.

227 Maresal Averescu, Dictatura si comunismul, Bucuresti, 1936, p. 13; „Îndreptarea”, 30.IX.1936, p. 1 si 26.XI.1936, p. 1.

228 Arhivele Nationale ale României, Fond Colectia „Achizitii noi”, pachet MMCMLXIV/ 6 (21 februarie 1937); Arhiva M.A.E., Fond 71, România, Vol. 349, f. 18; N.Iorga, op.cit., p. 399; „Îndreptarea”, 5.I.1937, p. 1.

229 Dare de seamă a consfătuirei politice din ziua de 22 aprilie 1937, tinută în sala Liedertafel în urma invitărei D-lui Maresal Averescu, Bucuresti, 1937;  Biblioteca Academiei, Corespondentă, Fond Gheorghe I. Brătianu, S 2(5)/ CD III, Al. Averescu către Gh. I. Brătianu, 7 iulie 1937; S 4(3)/ CD III, Gheorghe I. Brătianu către Al. Averescu, 12 august 1937; „Îndreptarea”, 3.VI.1937, p. 1 si 19.VI.1937, p. 2.

230 „Îndreptarea”, 9.II.1938, p. 1-2.

231 Idem, 11.VIII.1937, p. 1 si 20.VIII.1937, p. 1.

232 Arhivele Nationale ale României, Fond Colectia „Achizitii noi”, pachet MMCMLXIV/7 (15 noiembrie 1937).

233 Biblioteca Academiei, Corespondentă, ms. 52524;  „Îndreptarea”, 9.II.1938, p. 1-2.

234 Cf. Liviu Rebreanu, Jurnal, II, Text ales si stabilit de Puia-Florica Rebreanu, Bucuresti, Editura Minerva, 1984, p. 111.

235 „Îndreptarea”, 29.XII.1937, p. 1 si 9.II.1938, p. 1-2.

236 Idem, 23.I.1938, p. 2, 26.I.1938, p. 1 si 9.II.1938, p. 1-2; Biblioteca Academiei, Corespondentă, ms. 52522, Al. Averescu către C. Meissner, 16 mai 1938. Vezi si Fond I. Petrovici, S 59(2)/ XXV, D. Drăghicescu către I. Petrovici, 29 decembrie 1937.

237 „Îndreptarea”, 13.I.1938, p. 1.

238 Arhivele Nationale ale României, Fond C. Meissner, V, dosar 210/ 1918-1938, f. 17; „Îndreptarea”, 20.I.1938, p. 1.

239 „Îndreptarea”, 9.II.1938, p. 1-2.

240 Arhiva M.A.E., Fond 71, România, Vol. 350, f. 322-323.

241 „Îndreptarea”, 12.II.1938, p. 1 si 13.II.1938, p. 2. Biblioteca Academiei, Corespondentă, ms.149111, Al. Averescu către P.P. Negulescu, 11 februarie 1938.

242 Arhivele Nationale ale României, Fond Presedintia Consiliului de Ministri, dosar 4/ 1938, p. 2.

243 Arhiva M.A.E., Fond 71, România, Vol. 352, f. 130-136.