Nisipul din clepsidră

                                     Alexandru Averescu, omul politic ( X )
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

       

     

       La curent cu nemultumirile fostilor lideri de partid, dar nu numai ale lor, Regele Carol al II-lea a încercat să prevină o posibilă declansare a unor actiuni de amploare împotriva dizolvării formatiunilor politice si a regimului său personal. La 5 aprilie 1938, a participat la un dejun, împreună cu „o droaie de generali si de colonei […]. Să-si dea seama Majestatea sa  - se întreba Argetoianu – că a început lumea să mîrîie iarăsi, si că mai ales în Armată nemultumirile sînt mari?”. Această notatie se încheia cu adaosul că în aceeasi zi, Regele „a făcut o vizită maresalului Averescu, să se împace cu el”, deoarece nu a participat la întrunirile primului guvern Miron Cristea, iar după promulgarea noii Constitutii a evitat a fi prezent la lucrările Consiliului de Coroană, acuzînd precaritatea sănătătii sale. Convingerea lui Argetoianu era aceea că „vizita Regelui a avut de scop să împiedice pe bătrîn de a-si manifesta în public nemultumirea – si pare că demersul a reusit”270. Trancu-Iasi, la rîndul lui, izolat de cercurile frecventate de Argetoianu, considera vizita în discutie ca fiind un eveniment politic singular, care scotea în evidentă, înainte de toate, prestigiul maresalului. „Regele la Maresalul Averescu, nota el. Evenimentul dominant este vizita M.S. Regele la Maresal. E pentru întîia oară în istoria politică!”. Contrariat totusi de un asemenea gest al Suveranului, adăuga apoi că „în gazete s-a scris că merge să-l vadă pentru că e bolnav. Maresalul s-a dus a doua zi să-i răspundă la vizită si nu l-a găsit la Palat, înscriindu-se în registre. Se pare că vizita aceasta e în legătură cu participarea Maresalului la miscarea sefilor de partide”271. La un moment dat, acelasi personaj îsi exprima, lapidar, surpriza, însotită de o bucurie retinută, consemnînd: „Guvern Averescu!?: Asa se spune!”272. Dînd importantă unei asemenea eventualităti, el se gîndea probabil că, odată ajuns premier, maresalul ar putea apela la serviciile lui, ca averescan post festum. Mai exact în însemnăriele sale ulterioare, Argetoianu nota, în ziua de sîmbătă, 23 aprilie 1938, că „în cursul săptămînii, si în lipsa mea, s-a zvonit la Bucuresti că Patriarhul nu vrea să mai fie călău si că pleacă de la Presedintie. Imediat s-a si constituit un Guvern Averescu-Argetoianu!!”. În ziua următoare, revenea asupra aceluiasi subiect, adăugînd că la Bucuresti „se vorbeste foarte serios de un guvern Averescu-Argetoianu. Ce are să mai inventeze Majestatea Sa?”273. Atît timp cît informatiile unuia dintre prezumtivii membri ai presupusului guvern se reduceau la zvonuri, subiectul în sine rămînea, bineînteles, o ipoteză personală. Dar ce se urmărea prin lansarea acestor dezinformări insidioase?
       Nu după multe zile, însă, numele lui Averescu nu va mai face obiectul guvernelor imaginare, avansate cu un scop anume, deoarece, asa cum consemna Trancu-Iasi, „maresalul pleacă în Italia”, dar „fără să-si fi luat rămas bun de la noi! Curios om!!”. Nemultumit, parcă, de faptul că presupusul guvern Averescu nu a devenit o realitate, Trancu-Iasi a adoptat dintr-o dată un alt ton al însemnărilor care îl aveau în vedere pe maresal. Deocamdată, se arăta interesat de observatia că toti „cei ce au plecat cu Goga spuneau că Goga e tînăr. Iată-l aproape de moarte si Maresalul în călătorie de «plăcere»”. Cîteva zile mai tîrziu, participînd la înmormîntarea fostului său coleg de partid, va scrie că „flori galbene i-am depus pe catafalc la Ciucea ca simbol al «Partidului Poporului»”, cu toate că acesta era deja dizolvat274.
       Prin urmare, chiar plecat din tară, Averescu nu fusese uitat de fostii săi partizani politici. Asa, de pildă, Constantin Meissner, vizitîndu-l pe Trancu-Iasi, i-a relatat „conversatia cu Averescu la Iasi. Regele a dat lui Averescu si portretul său înainte de plecare”, adăugînd că Suveranul îl „cultivă pe Averescu. Că Averescu a pus conditii între care modificarea actualei «Constitutii». Mi-a spus că Regele intentionează ca după Patriarh să recurgă la Averescu. Ferească Dumnezeu!”275. Dacă nu cu mult timp în urmă acest jurnalier de ocazie considera că o guvernare a maresalului ar fi fost o fericire pentru tară, de această dată gîndea altfel, după ce i-a tot reprosat ceva aceluia care în 1920 l-a făcut ministru. Continuînd a avansa mereu alte si alte învinuiri, la un moment dat constata că „maresalul Averescu nu mai dă nici un semn de viată. Partidul a sfîrsit «en queue-de-poisson»”276.
       Ultima parte a acestor imputatii păreau a veni prea tîrziu. Partidul Poporului, la fel ca toate celelalte formatiuni politice ale vremii, fusese dizolvat nu ca o decizie a lui Averescu. Dar maresalul îsi neglijase, într-adevăr, partidul, după ce a intrat în componenta primului guvern condus de Patriarhul Miron Cristea. La data dizolvării oficiale, desi s-a declarat potrivnic unei asemenea manevre carliste, Averescu îsi manifestase refuzul nu atît ca presedinte al Partidului Poporului, functie la care renuntase, ci ca o individualitate politică de suprafată, căreia îi incumba un asemenea gest. De aceea, disparitia Partidului Poporului nu a fost însotită de o acceptare formală, care să o oficializeze din perspectiva acelora care se mai considerau averescani. Nu dizolvarea oficială o reprosa Grigore L. Trancu-Iasi, ci abandonul afisat de maresal fată de fostii săi colaboratori. Si avea dreptate, chiar dacă realitătile politice interne se modificaseră amenintător de mult, iar maresalul ajunsese la o vîrstă cînd, pentru el, conta în primul rînd ziua de mîine.
       La începutul verii anului 1938, în una dintre paginile jurnalului său, ultimul „averescan” scria: „Maresalul : A plecat în străinătate. La Gordona si acum la Arqui. Se dezinteresează de tot. I-a lăsat pe toti încurcati. Cînd cei de la «Îndreptarea» s-au dus la el, ca să scape cu «logica» lui le-a arătat frontispiciul de la ziarul «Îndreptarea» cu titlul «Sub presedintia…» etc. E ceva curios cu omul acesta. De-a lungul notelor prezente se vede atitudinea care a avut-o. Uneori mă punea chiar să judec situatia. S-ar părea în examen definitiv că a urmărit o situatie materială pentru a-si da numele ca să se facă tot ce s-a făcut în tară. Să nu-mi fie cu păcat, dar, pînă cînd scriu aici, «figura» Maresalului apare foarte tristă. Si-a dat numele. Ia bani si bani multi pentru ca de departe să spuie: «Après moi le déluge». Cînd mă gîndesc la tot ceea ce făceam am justificarea că actiunile mele porneau din suflet. Si el mă judeca nu după legea sufletului, ci după interes!! Să fie asa? Ar fi îngrozitor si totusi apar lucrurile în forma aceasta. Astăzi sîntem în plină dictatură dată pe mîna unor oameni nepregătiti. Nu poti spune nimic si nu ai măcar iluzia – prin modul de a se comporta al Maresalului – că lupti pentru mai bine”277.
       Nu-i usor de stabilit azi cîtă ingratitudine si cît adevăr se ascundeau în aceste accese incriminatorii, consemnate, aparent, pentru sine, de cineva confruntat cu o criză morală. Este evident, dincolo de orice presupuneri, că Grigore L. Trancu-Iasi suferea din cauza disparitiei Partidului Poporului, nu atît pentru că fuseseră dizolvate toate partidele, ci mai ales acela care îl interesa pe el. Iar singurul vinovat sau primul, vizat în acest caz, era Averescu, nu Regele Carol sau altcineva. De ce? Pentru că acela care l-a făcut ministru în urmă cu aproape 20 de ani, desi nu mai conducea un partid politic, continua să aibă o functie guvernamentală. Plecînd de la această diferentă dintre el si Averescu, Trancu-Iasi a început dintr-o dată să-si aroge atributii de justitiar situat în spatele cortinei. Ar fi putut, însă, maresalul evita dizolvarea Partidului Poporului? Evident că nu. În plus, dacă el nu s-ar fi interesat deloc, acest partid nu ar mai fi existat de mult. Toată lumea stie că Partidul Poporului se confunda, de un timp îndelungat, cu numele său. Acuzatia că „si-a dat numele” pe „bani multi” fusese determinată, probabil, de anuntarea deciziei că maresalilor Alexandru Averescu si Constantin Prezan li se fixase o importantă sumă de bani ca soldă si cheltuieli de reprezentare lunară278. Deci nu era vorba de o sinecură obisnuită, desi dispozitia fusese determinată de intentia ca Averescu să fie răsplătit pentru serviciile sale politice.
       O scuză întrucîtva plauzibilă a lui Averescu putea fi lipsa de corectitudine a lumii politice românesti a momentului. În plus, el avea o vîrstă înaintată si era bolnav. Dar, în asemenea conditii, putea renunta definitiv la orice implicare în viata publică, fără a fi numaidecît blamat pentru o asemenea hotărîre. Dacă, totusi, nu voia să se dispenseze de veleitătile lui politicianiste, nu-l obliga nimeni să facă jocul Regelui, putîndu-l dezavua fără a fi amenintat, din această cauză, de eventuale consecinte negative. Desi ajunsese la sfîrsit de carieră, se încăpătîna încă să se creadă ori să pară numai o individulaitate indispensabilă realitătilor politice caracteristice unei vremi prevestitoare de mari drame.
       Probabil că datorită vîrstei si contextului politic deosebit de complicat si tulbure, maresalul nu părea a mai fi interesat de soarta fostilor săi comilitoni politici. La 25 iulie 1938, participînd la funeraliile Reginei Maria, generalul Gheorghe Argesanu încerca a o face pe spiritualul si remarca, adresîndu-se lui Constantin Argetoianu, că „a fost bine azi, că n-a fost prea cald, dar cînd mă gîndesc că o să se tină acum lant înmormîntările, că o să moară, domnul general Văitoianu, si domnul maresal Prezan si domnul maresal Averescu…mă apucă groaza, să-i ducem pe toti prin tot orasul la cimitir”. Surprins de „perla” lui „Ghită Ostasul”, cum era numit în deriziune ministrul Apărării Nationale, interlocutorul său de moment i-a replicat: „« Nu stiu ce hotărîri vor lua, dragul meu, dar deocamdată stiu că sînt hotărîti să nu moară…»”279. Dintre cei trei, mentionati probabil într-o ordine anume, primul care va muri va fi Averescu, urmat de Prezan, cinci ani mai tîrziu, si de Văitoianu, care va trăi pînă în 1956. Doi ani după Averescu, însă, avea să dispară – ca o glumă a sortii! – chiar acela care avansase malitiozitatea în discutie, una lugubră, dar obisnuită mediului cazon, lipsit de subtilitate si gratitudine.
       Deocamdată, însă, toti cei citati, adică doi maresali si doi generali, erau în viată, decisi, asa cum remarca Argetoianu, să mai trăiască. Iar Al. Averescu nu fusese eliminat încă din calcule politice ale acelui context. La 30 septembrie 1938, la o întrunire a fruntasilor national-tărănisti, dr. Nicolae Lupu îl întreba pe Iuliu Maniu, raportîndu-se la evolutia evenimentelor politice europene: „ce facem acum noi […]; rămînem mai departe cu bratele încrucisate si să ne pomenim si noi cu un Munchen românesc sau începem o luptă, pentru a preveni asa ceva; eu propun ca dumneata să iei imediat contact cu ceilalti sefi de partide, cu Dinu Brătianu, în rîndul întîi, apoi cu Averescu si cu ceilalti care mai există, în vederea unei actiuni comune. Noi trebuie să cerem lui Carol să abdice imediat, pentru a putea forma un guvern capabil să restabilească bunele noastre relatii cu Franta, cu Anglia, cu Iugoslavia si ceea ce mai rămîne din statul cehoslovac; în caz că Franta si Anglia fac vreo rezervă, noi trebuie să ne întelegem imediat cu Sovietele”280. Iată că, desi era repudiat de Grigore L. Trancu-Iasi, care părea a fi uitat că la 13 decembrie 1921 îl considerase  „apărătorul tării în timp de pace”281, fiind apoi asezat de generalul Gheorghe Argesanu pe o listă a celor care „trebuiau” să moară, Al. Averescu era considerat încă, de unele personalităti politice importante ale momentului, ca un nume care făcea parte dintre cele responsabile de evolutia atitudinii politice a României într-o împrejurare mai mult decît amenintătoare. Cu toate că de la dizolvarea partidelor politice trecuse deja o jumătate de an, maresalul continua a fi considerat, încă, sef de partid, citat imediat după fostul său omolog liberal, Constantin I. C. Brătianu.
       Dar, din nefericire, trei zile mai tîrziu, maresalul Alexandru Averescu a încetat din viată! La 3 octombrie 1938, Ioan Hudită nota în jurnalul său că „Averescu e pe moarte si se asteaptă sfîrsitul său azi sau mîine”. Revenind asupra aceluiasi subiect, adăuga apoi că viata personajului avut în vedere s-a sfîrsit. Încercînd a adăuga acestei vesti triste cîteva consideratii de ordin personal, jurnalierul amintea că „despre Averescu am vorbit deseori cu Maniu si cu Lupu, care erau mirati cum de un om de valoarea lui militară putea fi atît de slugarnic fată de rege si de Ion Brătianu […] Tara scapă acum încă de un om politic fără caracter. «Mai rămîn încă, zice C. Mihăiescu, javra de Argetoianu, nulitatea senilă de Vaida si caraghiosul si paranoicul de Iorga. Sînt de acord cu el că acesti trei indivizi joacă si azi un rol nefast în viata politică a tării prin slugărnicia lor fată de «Carlută cel trăsnit»”282.
       Constantin Argetoianu, acela care în anii 1918-1923 a fost cel mai apropiat colaborator al generalului, nota si el, la 3 octombrie 1938, că „azi-noapte a murit aproape subit maresalul Averescu […]. Cu cîteva zile înainte îsi făcuse un frac nou pe care voia să-l tîrnosească într-o audientă ce urma să o ceară Regelui si în vederea căreia chiar în după amiaza zilei de ieri pregătise cîteva notite privitoare la politica externă. […] De astă primăvară era foarte slăbit fiziceste; capul însă – cu rare momente de eclipsă – era încă bun. Prin august, la Nurnberg, a avut o primă criză cardiacă, cînd s-a răspîndit zvonul în tară că era pe moarte. A doua l-a răpus. Moare la vîrsta de 80 de ani…[…] Învătase multe dar nu destule… Numele său va rămîne ca titlul unuia din cele mai interesante capitole ale Istoriei noastre Nationale”283. Eugeniu Arthur Buhman, seful secretariatului particular al lui Carol al II-lea, nota si el în jurnalul său că „însemn cu mare si sinceră părere de rău încetarea din viată a Generalului (sic!) Averescu […], în urma unei crize de cord. Fusese bolnav în ultima vreme.[…] Regele a primit stirea la Palatul Cotroceni […]. Generalului i se fac funeralii nationale.[…] Generalul Averescu a fost un militar strălucit care a avut meritul rar de a se ridica de jos prin propriile sale mijloace. Om de caracter si de mare cumintenie, n-ar fi avut nevoie de cariera politică pentru a rămîne o figură impozantă în istoria neamului nostru. L-am cunoscut personal si l-am iubit pentru marile sale calităti sufletesti si intelectuale”284.
       Asa cum era de asteptat, nu toate figurile importante ale acelui timp gîndeau la fel despre un fost prim-ministru român, însotindu-i numele de adjective devalorizante. Reactia lor de moment era determinată de circumstanta că individualitatea în discutie a fost una dintre cele cu care s-au confruntat interesele lor personale, îndeosebi, si nu intentiile care priveau problemele nationale. Actionînd în aceeasi arie de preocupări, autorii acestor judecăti dezonorante se prezentau în fata posteritătii ca niste nume comune, pentru care un remarcabil compatriot de-al lor, cu care s-au comparat adeseori, în sinea lor, numai, fusese, chipurile, un individ „oarecare”! În realitate, adevărul era altul. Dar nu sosise încă momentul pentru a se stabili rolul si dimensiunea exactă ale personalitătii avute în vedere, ca militar si persoană publică.
       Peste disparitia politicianului Al. Averescu s-a trecut destul de repede, deoarece viata politică a României intrase într-o fază nefastă, care greva evolutia generală a tării. Cu toate acestea, multi ani încă după moartea sa, numele fostului sef al Partidului Poporului va reveni în actualitatea unor conjuncturi diverse, mentionat de importante personalităti publice ale vremii. La începutul lunii februarie 1939, bunăoară, numele lui Averescu reapărea în circumstantele complicate ale unor întrevederi sau discutii politice, alături de cele ale lui N. Iorga, C. Argetoianu, Al. Vaida Voevod etc.285. Sase luni mai tîrziu, adică la 12 august 1939, familia viitorului ministru Ioan Hudită era vizitată de familia Bolomey. Cu această ocazie, Louis Boulomey declara că „nu mai crede în posibilitatea revenirii la partide, cel putin la cel liberal, pe care-l vede «apus pentru totdeauna». Se miră că noi, national-tărănistii, ne mai tinem după atîtia dezertori care ne-au trădat. Recunoaste că Maniu se bucură de o popularitate în tară mai mare decît aceea a lui Averescu, în 1919”286. Remarca din urmă era, desigur, o exagerare, prin care autorul ei încerca să-si flateze gazda. Este adevărat că autoritatea lui Maniu a început să crească la un moment dat, dar o popularitate ca aceea a lui Averescu, din 1919, nu a mai fost dobîndită de altcineva, mai tîrziu.
       După aproape sase ani, adică în primăvara anului 1945, numele maresalului revenea si în actualitatea unei alte lumi politice, una de sorginte comunistă, profund defavorabilă României. Ocuparea tării si introducerea, prin forta armelor, a comunismului au impus renuntarea la sistemul politic care functionase în România după Primul Război Mondial. În noul context politic, potrivnic spiritului national, peste istoria lumii românesti interbelice s-a asternut tăcerea, după o înjositoare interdictie ideologică si o deformare programată. Despre fostele personalităti politice nu s-a mai putut scrie si nici vorbi, astfel încît, treptat, ele au fost uitate. Cînd numele lor nu au putut fi ocolite, s-a recurs la falsificarea proprie istoriografiei marxiste. Asa se explică eliminarea maresalului Al. Averescu dintre personalitătile politice amintite după comunizarea tării.
       Moartea lui Al. Averescu s-a constituit, neîndoielnic, într-o ultimă lovitură suportată de cei care se mai pretindeau a-i fi rămas partizani politici. Fără îndoială că Grigore L.  Trancu-Iasi nu a fost, asa cum pretindea el, „ultimul averescan”. Un organism politic cu trecutul Partidului Poporului nu putea dispărea pentru totdeauna, la o dată anume, ca urmare a unei decizii arbitrare, nu usor de explicat. Asa cum celelalte partide politice nu si-au încetat activitatea după 30 martie 1938, nici Partidul Poporului nu si-a curmat brusc existenta, chiar dacă el nu se mai putea compara, la acea dată, cu Partidul National-Liberal sau cu Partidul National Tărănesc.
       Disparitia lui Averescu s-a repercutat, în mod direct si firesc, asupra epilogului Partidului Poporului, chiar dacă maresalul nu mai părea interesat de soarta fostilor săi colaboratori de partid. Totusi, acest organism politic nu dispăruse cu desăvîrsire, iar unii dintre componentii săi se considerau a reprezenta încă aceeasi formatiune politică. O asemenea stare de fapt se datora, bineînteles, atît unei inertii firesti, cît si refuzului afisat în mod obisnuit de orice alcătuire politică împotriva unei măsuri dictatoriale, care friza nesocotirea vointei unui segment important al societătii românesti. În plus, românii, în general, sperau că dictatura personală a lui Carol al II-lea nu va rezista atîtor nesigurante ale momentului si că, mai devreme sau mai tîrziu, fostele partide politice vor reveni în albia lor firească, reluîndu-si activitatea obisnuită. După reactia de început, care a reprezentat consecinta unei surprize generale, desi toată lumea era avertizată asupra pericolului dizolvării partidelor politice, s-a trecut la faza replicilor individuale sau de grup, transformate, treptat, în actiuni de partid sau de sistem, care lăsau a se întelege că principalele formatiuni politice continuau a se manifesta solidare, dintr-un firesc spirit de solidaritate, în fata unei amenintări grave. Mai mult decît atît, actiunile de partid au început să capete forme specifice regimului dictatorial. Neîntelegerile si chiar rivalitătile specifice luptei pentru putere au ajuns a fi abandonate sau estompate, acceptîndu-se chiar un dialog al fostelor partide politice, întrucît existenta lor fusese interzisă de aceeasi autoritate. Regele Carol al II-lea a devenit astfel tinta predilectă si chiar unică a nemultumirilor partidelor politice, indiferent de ideologie si importantă. Niciodată, după încheierea Primului Război Mondial, nu s-a ajuns la o asemenea adversitate a majoritătii fortelor politice fată de regalitate. Chiar dacă această solidaritate era determinată de încercarea de a exista, nu de intentii politice, ea reprezenta totusi o fortă de care trebuia să se tină seama. Deocamdată, Regele nu a realizat acest pericol si deci nu accepta perspectiva că esecul regimului instaurat de el va veni tocmai din acea directie.
       Partidul Poporului ajunsese, asa cum am văzut, în pragul autodizolvării. Decretul regal din 30 martie a oficializat o stare de fapt cvasiinevitabilă. Dar odată depăsit momentul, unii dintre fostii componenti ai acestui partid au reactionat, explicabil, la fel ca majoritatea acelora care reprezentau fostul spectru partidist românesc. Nemultumirea lui Grigore L. Trancu-Iasi, fată de dezinteresul manifestat de maresal, ca sef al Partidului Poporului, era determinată, desigur, pe lîngă cauze de ordin personal, si de faptul că partidul nu mai avea forta de a se exprima ca o individualitate a momentului. Moartea maresalului i-a permis lui Trancu-Iasi să-si asume autoritatea de lider si să încerce a resuscita un organism aflat în agonie. Asa se explica initiativa lui, care la 11 mai 1939, la peste un an de la dizolvarea partidelor politice si la sapte luni de la moartea lui Averescu, se întîlnea cu dr. N. Lupu si cu Ioan Hudită, avînd cu el textul proiectului de acord al opozitiei, „fără pasajul cu abdicarea regelui, declarînd că toti prietenii săi din conducerea […] fostului partid al lui Averescu aderă la frontul opozitiei propus de noi, cum nota Ioan Hudită. Trancu-Iasi critică aspru pe Madgearu care, zice el, «are azi o atitudine suspectă». Lupu, care nu l-a înghitit niciodată, nu se poate abtine, declarînd că «Madgearu are probabil ceva pe constiintă si Călinescu îl joacă din cauza aceasta cum vrea el». «E probabil vechea lui vină în chestiunea Skoda, zice Trancu-Iasi, punctul lui Ahile, pe care-l cunoaste foarte bine Călinescu si desigur si Vaida». Lupu crede la fel”287.
       Poate că prezenta lui Trancu-Iasi la această întîlnire era urmarea unei decizii personale, dar poate nu era asa. Mai plauzibilă ni se pare supozitia potrivit căreia unii dintre membrii Partidului Poporului nutreau încă speranta revenirii la ce a fost cîndva, încercînd chiar o posibilă reluare a vechilor contacte partidiste. Oricum, în mai 1939, „ceea ce a rămas din conducerea fostului partid al lui Averescu” încerca a-si afirma timid prezenta, cu ocazia unei întîlniri cu caracter politic. Resturile acelora care au activat cîndva în Partidul Poporului nu se puteau compara, în nici un caz, cu continuatorii liberalilor sau cu cei ai national-tărănistilor.
       Plăsmuit pentru Al. Averescu, dar nu croit pe măsura lui, condus de el, fără întrerupere, pînă la 30 martie 1938, Partidul Poporului – fost, initial, Liga Poporului – a avut forta de a-si continua existenta si după adoptarea decretului de dizolvare a formatiunilor politice ale acelei vremi. Moartea maresalului a consfintit, de facto, disparitia de pe scena politică a României a unui angrenaj partidist care s-a confundat cu averescanismul. Omul politic Averescu s-a afirmat, pînă la identificare, cu Liga si cu Partidul Poporului, asa cum brătienismul, la rîndul său, si-a asumat o manieră specială de a face politică, de a guverna, cu o familie. Dar acest curent, adică brătienismul, a fost reprezentat de trei generatii, într-un interval temporar mult mai lung. Brătienismul s-a manifestat, ideologic, prin liberalism, practicat în secolele XIX si XX. Averescanismul nu a determinat afirmarea unei doctrine, întrucît granitele lui nu au depăsit dimensiunile unei popularităti personale, uzată înainte de vreme. De altfel, atît înainte, cît si după Primul Război Mondial, s-au manifestat si alte curente politice, precum takismul, iorghismul, cuzismul, tavismul, georgismul etc., care nu au reusit să dobîndească decît niste dimensiuni limitate, temporare ori clientelare, reduse numeric si cu programe circumstantiale, care nu au impus un curent politic de care să se tină seama la un moment dat. Apărut ca un self- made man si  afirmat de un context particular ca un homo novus, Alexandru Averescu s-a dovedit a fi un exponent al unei feudalităti politice depăsite, situată între o sperantă cvasigenerală trecătoare si o personalizare devenită repede desuetă.

270 Ibidem, p. 217.

271 Grigore Trancu-Iasi, op.cit., p. 96-97.

272 Ibidem, p. 100.

273 Constantin Argetoianu, op.cit., p. 261-262.

274 Grigore Trancu-Iasi, op.cit., p. 102-103.

275 Ibidem, p. 107.

276 Ibidem, p. 109.

277 Ibidem, p. 110.

278 Cf. Ioan Hudită, Jurnal politic. 1 ianuarie – 15 septembrie 1938. Începuturile dictaturii regale, Introducere si note de academician Dan Berindei, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 2002, p. 281. Consemnînd această informatie, Ioan Hudită comenta: „Bravo lor, nerusinati bătrîni!”.

279 Constantin Argetoianu, op.cit., Volumul V, 1 iulie – 31 decembrie 1938, 2002, p. 55.

280 Ioan Hudită, Jurnal politic, 16 septembrie 1938 – 30 aprilie 1939, Introducere si note de academician Dan Berindei, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 2003, p. 49.

281 Grigore Trancu-Iasi, Memorii politice (1921-1938), Editie îngrijită de Fabian Anton, Bucuresti, Curtea veche, 2001, p. 9.

282 Ioan Hudită, op.cit., p. 55-56.

283 Constantin Argetoianu, op.cit., p. 128-129.

284 Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, 1898– 1940, Editie îngrijită de Cristian Scarlat, Editura Sigma, 2006, p. 449. Din neatentie, „decesul maresalului Averescu - asa cum relata C. Argetoianu - nu a fost înregistrat. Se vede că cei din jurul lui nu s-au gîndit să-l declare. Parchetul a sesizat tribunalului de Ilfov, pentru declararea decesului «ex officio»” (Constantin Argetoianu, op.cit., p. 153.).

285 Ioan Hudită, op.cit., p. 216.

286 Idem, Jurnal politic 1939, Cu un studiu introductiv de Acad. Dan Berindei, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 2004, p. 36.

287 Ibidem, p. 35-36.