Nisipul din clepsidră

                                                       Alexandru Averescu, omul politic (IX)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

           

      

       Asadar, în perioada care a urmat celei de-a doua guvernări a Partidului Poporului, care a fost de altfel si ultima, s-a consumat faza finală a evolutiei averescanismului, cea a compromiterii definitive a unui curent politic si a unei alcătuiri partidiste care fusese cîndva încununată cu laurii unei popularităti necunoscute în istoria modernă a României. Dar, întrucît toate gloriile sînt trecătoare si abandonate, cu timpul, în implacabila uitare, nimeni nu voia să-si mai amintească ce reprezentase cîndva Liga Poporului  si cum fusese adulat generalul Al. Averescu  la sfîrsitul Primului Război Mondial. Anii din urmă ai Partidului Poporului au fost caracterizati de zbaterile agonizante ale unui organism politic perimat de timpuriu si devenit deci anacronic, care pierduse ritmul vremii, supravietuind în virtutea inertiei. Actul din 30 martie 1938 a făcut ca această formatiune politică să rămînă în memoria contemporanilor si să intre apoi în istorie ca o entitate politică suprimată printr-o decizie arbitrară si nu dispărută din cauza propriilor slăbiciuni, cum s-ar fi întîmplat, indiscutabil – mai devreme sau mai tîrziu –, dacă Regele Carol al II-lea nu si-ar fi dorit a conduce autocratic România.
       Indiferent cum ar fi privit Partidul Poporului, istoria sa nu poate fi eludată si nici nu trebuie desconsiderată ori deformată, în mod deliberat, deoarece acest organism politic a avut un rol oricînd notabil în evolutia României anilor 1918-1938. Fondarea sa a fost impusă de imperativele unui timp al marilor transformări politice care au însotit ultima parte a Primului Război Mondial. Liga Poporului a apărut ca o nădejde natională, ce încerca să răspundă imperativelor unei epoci în devenire. Ea s-a impus ca o formă de manifestare a unei popularităti ce se asemăna cu un strigăt ajuns între deziderat si amenintare. O asemenea stare de spirit, provocată de energii ce promiteau o „îndreptare”, laolaltă cu acelea care amenintau a transforma pericolul într-o realitate primejdioasă, astepta a fi captată si focalizată într-o actiune a cărei directie trebuia să aibă în vedere interesele nationale. Popularitatea generalului, ce pluteste si azi între enigmă si evidentă –  ca posibil model salvator –, a fost metamorfozată, repede si fără eforturi, într-un discurs asteptat de soldatii întorsi acasă de pe front, discurs devenit imediat o „parolă” deschizătoare de suflete si constiinte. Averescanismul nu a apărut ca o consecintă a unei doctrine si a unei ideologii clare, ci ca o formă de manifestare a unei monomanii cvasigenerale, afirmată, treptat, ca o optiune ireversibilă. Divinizarea generalului a alunecat pe nesimtite către un gen de narcisism colectiv, ce putea lua oricînd forma unei fatalităti irecuzabile. Cezarismul care s-a transformat într-un nimb ce aureola figura generalului l-a impus pe acesta ca pe un nume predestinat politicii de partid. Liga Poporului a fost fondată pentru „general”, fără ca atunci să se fi întrebat cineva dacă nu cumva între el si o înjghebare de moment s-ar putea interfera, la un moment dat, o incompatibilitate ireductibilă. Lui Averescu i s-a oferit o uniformă partidistă conventională, care urma a-i suplanta haina militară, nefiind însă vorba de o posibilă îngemănare ideatică, ci de o diplogeneză deliberată. În scurt timp, însă, fosta popularitate a esuat într-un truism de paradă, generator de manifestări bovarice, străine de spiritul novator asteptat de cei care l-au înconjurat, cîndva, pe general, propulsîndu-l pe un piedestal imaginar, unde s-a confruntat cu o sufocare pretimpurie.
      Verificarea generalului nu a durat mult timp, astfel încît deziluziile inerente nu au întîrziat să se manifeste. Chiar si asa, însă, consultarea unei liste a numelor acelora care s-au înregimentat în Liga si în Partidul Poporului i-ar surprinde pe cei care ar crede că la mijloc a fost vorba  doar de un puseu situational, manifestat de segmente nesemnificative ale societătii românesti. În Liga Poporului si apoi în Partidul Poporului au activat personalităti ilustre ale vietii politice, specialisti reputati, proveniti din cele mai reprezentative domenii ale realitătilor economice, juridice, stiintifice, literare, diplomatice, militare etc., a căror suprafată politică si morală nu poate fi pusă la îndoială. Al. Averescu, la rîndul său, s-a afirmat, treptat, ca o individualitate autentică, accepat si tratat astfel, de-a lungul anilor, de Carol I, de Regele Ferdinand, de Carol al II-lea, de Regina Maria si de multe nume mari, care au reprezentat ceva deosebit pentru cele două decenii interbelice. Alcătuirea politică pe care a condus-o timp de patru lustri, adică intervalul în care România si-a afirmat adevărata identitate, a reprezentat, asa cum va remarca Mihail Manoilescu, la ora unui bilant politic personal, „al doilea partid care luase la începuturile sale caracterul unei mari miscări nationale”244. Înscriindu-se în Partidul Poporului la sfîrsitul anului 1921, la vîrsta de 30 de ani – „purtat desigur si de marea afectiune pe care o aveam pentru generalul Averescu” –, ilustrul economist moldovean va recunoaste, peste ani, că „Partidul Poporului nu era nici lumea veche pe care o detestam, nici lumea nouă pe care o visam. Lumea veche o reprezentau legitim liberalii, lumea nouă căutau s-o reprezinte la stînga tărănistii. Partidul generalului avea în el ceva hibrid si – prin însăsi originea lui personalistă – trecător. Nu mi-am dat seama de acest lucru. Am nădăjduit că el ar putea deveni (fac această mărturisire, desi nu-mi este usoară) gratiei si influentei mele, un partid consistent, cu o doctrină fermă, care să tină cumpăna între lipsa de orizont a liberalilor si lipsa de întelepciune a tărănistilor. M-am înselat. A fost marea înselare a vietii mele politice, care mi-a răvăsit întreaga carieră. Mă mîngîi însă privind în urmă si întrebîndu-mă ce as fi putut face mai bun, în epoca de adevărată decadentă politică, pe care a trăit-o România întreagită în marele armistitiu dintre cele două războaie mondiale! Si, într-adevăr, care partid politic si-a împlinit în această vreme misiunea si destinul? […] Toate curentele si toate personalitătile politice au proclamat pe rînd în fata tării noi idealuri si au trezit noi iluzii. Si toate au sfîrsit cu o nouă dezamăgire. Mitul Averescu, idealul tărănist, legenda lui Carol, credinta în legionari, toate s-au sfărîmat, rînd pe rînd, în sufletul încărcat de nădejdi neîmplinite ale unui popor bun, care-si asteaptă si astăzi mîntuirea. Este blestemul celor douăzeci si doi de ani ai României Mari”. Asadar, vina pentru esecul politic al celor două decenii interbelice nu poate fi imputat unui singur partid politic si nici unui singur politician. Deplîngînd o asemenea situatie, acelasi Mihail Manoilescu observa că asa „după cum Averescu n-a stiut să-si asume o misiune asemeni celei a lui Kemal, tot asa Brătianu n-a stiut să devină un Bismarck al României”245.
       Revenind asupra personalitătii generalului, Mihail Manoilescu a încercat totusi să-i găsească si unele scuze pentru neîmplinirile sale politice. „Marea nenorocire a generalului Averescu – va concede el cîndva – au fost politicienii intelectuali ca Take Ionescu, Titulescu sau Negulescu, fiindcă i-au încîlcit drumul drept pe care i-l menise poporul, cu întortocheri juridice si cu scrupule formale, de natură să-i stînjenească mersul si să-i amortizeze, în viată, formidabila energie interioară!”246. În parte, o asemenea explicatie poate fi mai mult decît plauzibilă, fără a justifica însă toate hiatusurile unei cariere impresionante, din multe puncte de vedere. Continuîndu-si expozeul, fostul averescan nota că „pe planul politic, unde cea dintîi conditie este să fii comprehensiv si reprezentativ pentru permanentele sufletesti si pentru năzuintele reînnoitoare ale unui neam, nu inteligenta, ci instinctul si darul de a încorpora si de a personaliza sufletul colectiv este cea dintîi însusire! Pe acest plan si în acest domeniu al omenescului, intelectualul trebuie să urmeze pe profet, pe îndrumător, pe sef. […] Intelectualii l-au făcut pe generalul Averescu să risipească toate nădejdile pe care tara le pusese într-însul”247.
       Dacă la începutul carierei sale politice, determinantă, într-o afirmare explozivă, a fost o popularitate apărută de pretutindeni si de nicăieri, dar triumfătoare îndeobste, finalul omului politic a ajuns a fi unul deprimant, din multe puncte de vedere. Consemnînd decesul fostului său sef politic, Constantin Argetoianu nota la 3 octombrie 1938 că „tara si-a pus la un moment, în 1917, nădejdile într-însul – dar deceptia a fost mare. Cel dintîi dezamăgit am fost eu, cum se poate vedea din Amintirile mele. […] În vremurile din urmă, în sărăcia noastră politică ajunsese să facă figură si să dobîndească un prestigiu nediscutat”248. Sublinierea finală este deosebit de importantă, întrucît apartinea cuiva care se recunostea „dezamăgit” de activitatea politică a maresalului, de care se despărtise cu 15 ani în urmă, răstimp în care „ne-am mai împăcat, dar mai mult de formă…”249. Cunoscător avizat al evolutiei politice a României acelui interval, Argetoianu nu era omul dispus a accepta, oricînd, un merit vreunui contemporan, cu atît mai mult cu cît acesta îl deziluzionase cîndva. Cu timpul, maresalul a reusit să-si însusească o statură politică circumscrisă unui anumit orizont de asteptare, în virtutea căreia era consultat în toate momentele importante ale evolutiei politice a tării sale. În 1937-1938, Al. Averescu era considerat a fi o individulalitate politică mai importantă decît partidul pe care îl conducea. La 18 decembrie 1937, bunăoară, vorbind despre „termometrul alegerilor”, acelasi Argetoianu constata că „despre averescani, despre iunianisti si despre noi – ce să mai vorbim? Averescu nu mai există – ca entitate parlamentară(nota ns.) – si partidul lui nu era decît o grupare de ordin personal”250.
       La începutul anului 1938, Grigore L. Trancu-Iasi, un politician afirmat datorită averescanismului său sincer, poate, la început, se găsea încă alături de maresal, pe care-l descoperea „amărît de prieteni!”, dar sigur că „nu e vorba de o contopire a Partidului nostru cu Goga”, dorită de liderul Partidului National-Crestin251. Surprins întrucîtva de abandonurile intervenite în rîndurile membrilor Partidului Poporului, acelasi jurnalier de ocazie opina că „în acest interval au mai sters-o: Bucsan, Atanasescu etc. Cu acestia doi am stat la «apsa» de vorbă în ajunul plecării lor si nu mi-au spus nimic. Ce sinceri oameni! Si oamenii acestia si altii făceau odinioară pe «devotatii»!”252. Avea dreptate fostul ministru averescan, dar surprinderea sa era mai mult o manifestare de ordin personal, întrucît la acea dată toate partidele politice românesti se confruntau cu abandonurile irevocabile, fenomen specific unei conjuncturi politice caracterizate de o criză iminentă, agravată de spectrul dictaturii carliste. În acest context al tatonărilor, cînd Regele se arăta interesat de sondarea reactiilor opiniei publice fată de diversele formule ministeriale, posibile ori imaginare, Constantin Argetoianu părea surprins de faptul că Victor Slăvescu îl informa, la 3 februarie 1938, că „a auzit foarte serios despre un Guvern prezidat de Averescu” sau cu acesta ca ministru253. Trei zile mai tîrziu, acelasi politician consemna o informatie retinută, probabil, pentru că îl privea pe seful Partidului Poporului: „D. Grozdea a demisionat din partidul averescan”, desi, cînd i s-a propus, nu de mult, să treacă în alt partid, „a răspuns că oricare ar fi situatia politică, un sentiment de elementară cinste îl împiedică să se despartă de maresal pînă ce acesta nu va fi dizolvat partidul său…”254. Asadar, dizolvarea factiunii averescane era avută în vedere, la acea dată, ca o decizie discutată ori colportată doar de Argetoianu. Tot el retinea în ziua următoare informatia potrivit căreia „si Averescu s-a hotărît să se abtină de la alegeri. Partidul Poporului si-a întrunit ieri congresul la «Liedertafel» si a respins cartelul cu Guvernul pe motiv că n-a putut obtine de la Goga asigurările programatice pe care le cerea – în realitate fiindcă i s-au oferit 6 locuri si că se băteau oamenii pe ele”255.
       Includerea lui Averescu în guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea, în care fostii prim-ministrii nu intraseră ca reprezentîndu-si propriile partide, i-a nemultumit pe aceia care se considerau încă membri ai Partidului Poporului. Prezent la Palat, în momentul învestiturii noului cabinet, Constantin Argetoianu nota, bucurîndu-se parcă de un asemenea prilej, că la un moment dat „soseste si maresalul Averescu, ca scos dintr-un sicriu. Palid, ca si cînd ar fi fost prost îmbălsămat, e îmbrăcat si încăltat ca un cadavru, cu un frac ce nu se mai potriveste pe talia lui redusă, cu ghete ce nu mai îmbucă glezna piciorului si lasă ciorapii să se vadă prin împletitura găetanilor. N-are nici o decoratie, ca mortii, si explică bolborosind că le-a trimis toate la Muzeul Militar, si n-a avut vreme să le ceară înapoi…[…] Regele convocase pe d. d. fosti prim-ministri nu ca să-i consulte ci ca să-i întrebe dacă primeau să-l ajute în îndeplinirea adevăratei lovituri de Stat pe care o hotărîse, si pe care ar fi adus-o de altfel la îndeplinire si fără ajutorul lor. În principiu trebuiau să răspundă – vorba lui Tătărescu – printr-un da sau nu. Asa a făcut-o Averescu, care a răspuns da, si a cărui audientă a durat 7 minute. Regele l-a luat în brate, l-a sărutat si i-a spus: «Maresalul trebuie să fie alături de Regele său în momentele de primejdie!». Maresalul a răspuns da, si toate au fost gata”256. Citind aceste însemnări am putea crede că autorul lor nu era interesat decît de dorinta de a lăsa posteritătii un tablou cît mai sumbru si defavorabil fostului său sef, aflat la vîrsta senectutii, fără a se gîndi că si el va ajunge cîndva la fel. Chiar mult mai rău!…
       Cîteva zile mai tîrziu, Grigore L. Trancu-Iasi îl vizita din nou pe maresal, consemnînd că „am fost impresionat de starea în care l-am găsit”, fără a proceda însă ca Argetoianu. Mentionînd această vizită, el consemna totusi că „triste amintiri despre George Brătianu a avut aseară Maresalul în convorbirea noastră. Păcat că în aceste timpuri Maresalul e… bolnav!”257. Iată asadar că nici Averescu nu se putea abtine de la dramatizări care îi aveau în vedere pe unii dintre politicienii cu care a colaborat cîndva.
       La 20 februarie 1938, Argetoianu l-a vizitat si el acasă pe Averescu, însărcinat de Rege să obtină semnătura acestuia pe textul noii Constitutii. „L-am găsit întins, cu perdelele lăsate, bolnav de gripă si posomorît. Mi-a declarat de la început categoric, că nu semnează nimic. Găsea că nu era nici o nevoie să se schimbe Constitutia si în nici un caz pe cale de decret […] Ce sileste pe Rege să schimbe acum Constitutia? Fiindcă asa i s-a năzărit? […] Neputinciosul bătrîn mi-a declarat că poate să i se taie mîna, dar nu iscăleste. «Vor mai fi si altii care nu vor semna!»”. La sugestia lui Argetoianu, Petre Papacostea si apoi Patriarhul Miron Cristea au repetat în ziua următoare aceeasi încercare, esuată din nou. În cele din urmă, textul noii Constitutii a fost publicat fără semnătura solicitată, explicîndu-se că Averescu era „bolnav”258.
       Influentate de schimbările cu care se confrunta evolutia de ansamblu a României, unele grupări politice au adoptat o atitudine mai rezervată, de expectativă temporară, fată de manevrele politicianiste de ultimă oră. Astfel, Corneliu Zelea Codreanu a anuntat la 21 februarie 1938 sistarea activitătii formatiunii politice pe care o conducea, deoarece „în împrejurările create «de ultimele măsuri» nu mai are nici un scop de urmărit”. Gheorghe I. Brătianu, apoi, a reactionat si el, precizînd, într-o circulară, că „fată de decretarea noii Constitutii care a avut loc la 20 februarie, si de modul de a cere învoirea tării, Partidul National Liberal, consecvent hotărîrii sale anterioare, declară că nu are, nici direct, nici indirect, vreo răspundere în elaborarea si aplicarea ei”. „La tărănisti, nota Argetoianu, e dezorientare mare si descurajare”, adăugînd că „Partidul Agrar îsi încetează activitatea, dar nu dispare”259.
       La 24 februarie 1938, Constantin Argetoianu retinea în jurnalul său informatia că „Averescu a scris o scrisoare Patriarhului prin care îl întreabă dacă rămînerea lui în Guvern mai e compatibilă cu faptul că a refuzat să semneze noua Constitutie. De acord cu Regele, Patriarhul a răspuns maresalului că nu vede nici o incompatibilitate între faptul invocat si rămînerea în Guvern (!!!). În consecintă Averescu a rămas în Guvern, cum vrea Regele, pînă după promulgare”260. Nu multe zile după aceea, Trancu-Iasi îl vizita pe fostul său sef, fapt consemnat în jurnalul personal, găsindu-l „îmbrăcat, întins în pat. […] Maresalul mi-a spus că la remanierea Guvernului sau la schimbare se va retrage”261.
       Continuîndu-si ofensiva împotriva regimului politic existent, Regele a profitat în asa fel de instabilitatea politică existentă în tară încît instaurarea dictaturii sale ajunsese a părea inevitabilă. La 8 martie 1938, Argetoianu consemna în notele sale zilnice că în seara precedentă avusese loc un „Consiliu de Ministri la Palat, prezidat de Rege. La ordinea zilei, […] actiunea împotriva partidelor. Dizolvarea sau nedizolvarea?”262.
       Gravitatea acestor complicatii politice interne era amplificată de evolutia realitătilor politice europene. „De la Paris, nota din nou Argetoianu la 13 martie 1938, se telefonează că pe bulevarde atmosfera e aceeasi ca în 1914. Toată lumea se crede în ajunul intrării în război”. O zi mai tîrziu adăuga, surprins de derularea vestilor rele, că „Auschlussul s-a făcut totusi”263. Revenind la evenimentele interne, atrăgea atentia că la 19 martie 1938 o informatie demnă de a fi consemnată era aceea că „Maresalul Averescu, despre care nu s-a mai vorbit de o lună, a început să dea iarăsi semne de viată. Ziarele spun că s-a restabilit si că va începe să facă vizite. Si probabil si intrigi; avem deja destule cucuvele si fără dînsul!”264. Dar, cîteva zile mai tîrziu, Trancu-Iasi consemna că „Maresalul e tot bolnav si de data asta se pare mai grav”265. La 31 martie adăuga, dezamăgit, că „e o zi de primăvară, sărbătoarea sădirii pomilor si doliul îngropării atîtor iluzii!”, pentru a continua apoi pe un alt ton: „Noroc că e 1 April! Altfel m-as întreba dacă e real tot ceea ce se întîmplă azi în tara noastră”. Nu schimbarea guvernului îl interesa pe el, ci faptul că „desfiintarea Partidelor aduce si desfiintarea Partidului nostru. Sînt bucuros – adăuga el totusi – că am ajuns la acest «punct» cu obrazul curat”266, fără a detalia sensul acestei sintagme, care contravenea adevărului întreg.
       Includerea lui Averescu în Consiliul de Coroană, ca fost prim-ministru, nu l-a lăsat indiferent pe Trancu-Iasi, întrebîndu-se doar: „Va accepta?”. Conciliant, ca întotdeauna, el se consola cu o mîngîiere personală, pretinzînd că „am rămas Averescan după ce Maresalul nu mai era. A fost gîndul meu! L-am îndeplinit”267. Desi regreta dizolvarea Partidului Poporului, întrebîndu-se chiar dacă nu ar fi trebuit să se protesteze împotriva unei măsuri samavolnice, se tempera destul de repede, agătîndu-se de o favoare de ordin personal, aceea de a fi rămas averescan chiar si după ce Averescu însusi nu se mai revendica a fi îndrumătorul curentului politic care îi purta numele. Averescanismul nu mai era de mult timp o ideologie, o identitate politică sau măcar o modă. A persevera să crezi în ceva depăsit înainte de vreme nu poate fi un merit adevărat si nici măcar unul personal. La o anumită vîrstă, însă, multi gîndesc altfel. Considerîndu-se averescan si după dizolvarea Partidului Poporului, Grigore L. Trancu-Iasi întelegea să protesteze astfel împotriva unei decizii dictatoriale, ale cărei consecinte depăseau aria intereselor personale. De altfel, nu mult timp după punerea în practică a acestei grave intruziuni politicianiste, el se va arăta favorabil încercărilor de contracarare a ei, notînd că „se vorbeste de un protest al lui Maniu-Brătianu si Averescu. Nu stiu încă nimic precis. Ar fi timpul”268. Argetoianu, aflat în mijlocul evenimentelor provocate de interzicerea partidelor politice, consemna în jurnalul său, la 4 aprilie 1938, că l-a vizitat pe Constantin I.C. Brătianu, care l-a întrebat dacă „n-as vrea să semnez o protestare comună împotriva dizolvării partidelor, protestatare de adresat Regelui.[…] Dinu luase deja contact cu Averescu, cu Maniu si cu Iunian care au aprobat cîtesitrei ideea si s-au declarat gata să semneze hîrtia”. În ziua următoare, acelasi Argetoianu consemna că „la protestul comun al «sefilor» împotriva partidelor si-ar fi dat asentimentul – pe lîngă Brătianu, Maniu, Iunian si Averescu – si Iorga”, despre care credea că „nu va semna niciodată nimic alături de Maniu269.


244 Mihail Manoilescu, Memorii, I, p. 28.

245 Ibidem, p. 42-44.

246 Idem, II, p. 228.

247 Ibidem.

248 Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, Volumul V, 1 iulie-31decembrie 1938, Editie de Stelian Neagoe, Bucuresti, Editura Machiavelli, 2002, p. 128-129.

249 Ibidem, p. 128. Vezi si Corespondentă inedită a familiei Argetoianu, Ilie Vulpe, Gabriel Croitoru, eds., Craiova, Editura Alma, 2006, p. 54 si urm.

250 Constantin Argetoianu, op. cit., Volumul III, 1 iulie-31 decembrie 1937, 2001, p. 289-290.

251 Grigore Trancu-Iasi, Memorii politice (1921-1938), Editie îngrijită de Fabian Anton, Bucuresti, Curtea Veche, 2001, p. 81. Informatiile din acest volum ridică semne de întrebare, întrucît editia a fost “îngrijită” fără profesionalism, recurgîndu-se la intruziune si deformare!

252 Ibidem, p. 82.

253 Constantin Argetoianu, op. cit., Volumul IV, 1 ianuarie-30 iunie 1938, 2002, p. 89, 94.

254 Ibidem, p. 96.

255 Ibidem, p. 101.

256 Ibidem, p. 120.

257 Grigore Trancu-Iasi, op. cit., p. 85.

258 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 142-143.

259 Ibidem, p. 145, 153.

260 Ibidem, p. 151.

261 Grigore Trancu-Iasi, op .cit., p. 91.

262 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 164.

263 Ibidem, p. 174-175.

264 Ibidem, p. 187.

265 Grigore Trancu-Iasi, op. cit., p. 93.

266 Ibidem, p. 94-95.

267 Ibidem, p. 95.

268 Ibidem, p. 96.

269 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 210-211, 216.