Nisipul din clepsidră

                                                       ALEXANDRU AVERESCU, OMUL POLITIC(III)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

           Referindu-se la greseala abtinerii generalului de la alegeri, care era de fapt o formă de manifestare a fricii de necunoscut, a neîncrederii în sine si în companionii de moment, întrucît el se îndepărtase între timp de lumea acelora care îl divinizau, făr[ a-i întelege cu adevărat, I.G. Duca, un subtil politician si un fin psiholog, va observa că după consumarea confruntării electorale din noiembrie 1919, „situatia Generalului Averescu a fost ipso facto clătinată. Venind totusi cîteva luni mai tîrziu la putere, prestigiul său era deja atins, si mai putin de doi ani de guvernare în vremurile tulburi si grele de atunci au fost suficienti ca să-i distrugă cu desăvîrsire popularitatea, să-i dea lovitura de pe urma căreia nu s-a mai putut niciodată ridica si să devină în viata noastră politică un pleonasm, o înjghebare de ideologie justificabilă si fără de rost precis”60. Am devansat putin derularea faptelor care au premers ascensiunea pe treapta cea mai de sus a afirmării publice a generalului Averescu întrucît consideratiile la care tocmai am apelat apartin unui subtil cunoscător al acelui antract politic si explică traiectoria celui mai reprezentativ dintre „oamenii noi” ai acelui timp. Calculîndu-si aleatoriu sansele, pentru că nu avea încredere în cei care-l considerau salvatorul lor, Averescu s-a înselat din nou, acceptînd a intra în guvernul Vaida Voevod, un guvern tampon, premeditat ca o recompensă datorată transilvănenilor, avizi de putere si bîntuiti de un morb periculos, specific acelora care au trăit mult timp sub o dominatie străină. Recurgînd încă o dată la rationamentele aceluiasi I. G. Duca, am retinut sublinierea că în timpul guvernului Vaida Voevod, „sentimentul public se manifesta din ce în ce mai putin de partea federatiei si din ce în ce mai mult de cea a Generalului Averescu, căci legenda lui în loc să dispară, se accentua. Psihoza crestea pe zi ce trece, cînd Generalul se arăta undeva la sate era un adevărat delir, iar Tata Averescu în uniformă se arăta tot mai des. […] Cei care au văzut în intimitate pe Averescu în această perioadă mi-au afirmat că nu-si dădea pe deplin seama de proportiile popularitătii lui si de puterea reală pe care o reprezenta. Printr-un fenomen mai ciudat, s-a crezut mai popular în urmă, cînd opinia publică dezamăgită începuse să se depărteze de el. Nu este mai putin adevărat că, îngrijorat de incapacitatea guvernului Vaida si împins de partizanii lui, îndeosebi de Argetoianu, Generalul Averescu era tot mai nerăbdător să vină la putere, ceea ce fireste sporea încă febrilitatea unei atmosfere politice îndeajuns si, pe alocuri, îngrijorător de încordată”61. Atît Regele, care a insistat ca generalul să intre în guvernul instituit la 1 decembrie 1919, cît si Ion I.C. Brătianu, care avea, evident, interesele lui, sperau că prezenta sefului Ligii Poporului în cabinetul „Blocului parlamentar” îi vor compromite popularitatea, supărător de amenintătoare atunci. Aparitia neasteptată a generalului într-un guvern situational se explica si prin dorinta lui de a-si oferi o compensatie pentru absenta din primul parlament al votului universal. Un asemenea calcul a plecat si de la intentia de a demonstra celor care-l contestau că el devenise un nume inevitabil pentru guvernele ex-liberale. Dar, asa cum procedase si altădată, repetînd o încercare nepotrivită, la care a renuntat însă imediat, deoarece nu putea accepta un asemenea risc, noua învestitură politică a fost o experientă episodică, una care a marcat doar a patra prezentă ministerială a generalului. Dar, atît Regele cît si Ion I.C. Brătianu au observat, încă o dată, că el putea fi manevrat, cu toate că se mai credea încă, în unele cercuri politice, că fostul comandant de osti era de o probitate morală străină oricărui compromis.
 Chiar asa stînd lucrurile, Ion I.C. Brătianu a fost prevenit – si nu numai indirect -, asupra faptului că Partidul National Liberal era uzat, respins chiar si pîndit de pericolul unei discreditări pernicioase. În anii 1918-1919, Averescu s-a înfătisat tuturor ca un contracandidat al liderului liberal si ca o amenintare pentru partidele istorice, pe de o parte, dar si ca o mare promisiune, devenită apoi o sperantă cvasiunanimă, pentru românii care doreau o îndreptare a stării de lucruri existente, care nu era sinonimă cu o schimbare radicală. Asa se explică faptul că după o ruptură ce părea definitivă, intervenită la un moment dat între Ion I.C. Brătianu si Al. Averescu, dialogul dintre ei s-a impus treptat ca o solutie acceptabilă în anumite contexte, după ce Brătianu a înteles că generalul nu va fi niciodată revolutionarul care părea. Formatiunile politice conservatoare iesiseră din război compromise irevocabil, iar noile improvizatii partidiste se dovediseră a fi simple paliative, repede discreditate. Singura configuratie politică nouă, care trezea o justificată teamă liberalilor, era Partidul Tărănesc, fondat la 5 decembrie 1918, care se afirmase în alegerile din noiembrie 1919 ca o fortă demnă de luat în seamă, profitînd de abtinerea Ligii Poporului. Cei care s-au prezentat la urne, cu intentia de a-l vota pe general, i-au preferat pe tărănisti, dezorientati sau supărati pe idolul care n-a crezut în ei. Văzîndu-si suprematia salvată, Ion I.C. Brătianu a renuntat, încet dar sigur, la schimbarea promisă în 1913 si începută în anul următor, odată cu reîntoarcerea la guvern. Asa se explică faptul că sistemul politic din România postbelică nu s-a schimbat radical, în acceptiunea modernă a acelui timp, întrucît s-a recurs la o cosmetizare controlată, care asigura suprematia Partidului National Liberal. Fosta rotativă guvernamentală bipartită a dispărut, deschizîndu-se astfel o competitie prelungită pentru afirmarea unui organism politic nou, care să se substituie conservatorilor, ca alternativă ministerială. Preocuparea lui Ion I.C. Brătianu, la sfîrsitul anului 1919, nu era aceea de a-l afirma pe general în ipostaza de sef al unui partid care să-i concureze pe liberali, ci de a-l compromite si a-l transforma într-o remorcă lesne de manevrat sau chiar de abandonat. Asa cum va observa I. G. Duca, Averescu era intrigat încă, la sfîrsitul anului 1919, de propria-i popularitate. Tărănistii erau în curs de afirmare, conservatorii se confruntau cu o compromitere ireversibilă, ardelenii îsi căutau un drum al lor, dominati de nesfîrsite calcule si inertii, nationalistii-democrati ai lui Iorga nu prea contau, iar socialistii ajunseseră o factiune fără identitate, circumstantă ce prefata desprinderea Partidului Comunist din România, o creatie a Cominternului, potrivnică intereselor nationale. Această disolutie a sistemului partidist românesc, prin diluare si disipare, dar si prin sciziparitate, nu a fost bineînteles profitabilă României. Viata politică a ajuns a fi subordonată progresiv intereselor liberale, iar Brătianu a regizat totul în sensul consolidării suprematiei sale personale. După amenintarea cu care s-a confruntat la un moment dat, cel mai puternic bărbat politic al României acelei vremi a reusit să-si subordoneze întregul sistem al partidelor politice, dirijînd evolutia postbelică nu către o înnoire, firească si necesară, ci către o hegemonie liberală, contestată, bineînteles, dar sigură de ea, atît timp cît orice încercare de afirmare a unei alternative era repede compromisă. O asemenea simplificare nefirească era acceptată si sustinută chiar de Regele Ferdinand, al cărui tron fusese contestat în toti anii războiului. În plus, ascensiunea curentelor revolutionare si vecinătatea Rusiei comuniste au favorizat acceptarea unui autoritarism moral al aceluia care se impusese ca principal autor al realizării idealului national. În domeniul vietii politice s-a construit prea putin, după 1918, evitîndu-se o schimbare profundă, în favoarea unui compromis reparator. Trebuie să subliniem si faptul că rezerva care a provocat si întretinut un asemenea provizorat a fost întrucîtva justificată, iar cu limitele unei asa-zise reconstructii politice nu s-a confruntat doar România. Dar o sinonimie ca aceasta nu poate fi numaidecît o scuză.
 Cu toate că socul suferit de Liga Poporului în noiembrie 1919, deci mult prea devreme, a descumpănit-o serios, ascensiunea ei nu fusese compromisă încă. Nu toti cei care au fost surprinsi de lipsa generalului din primele alegeri parlamentare postbelice s-au îndepărtat, pe moment, de el. Sapte ani mai tîrziu, Al. Averescu considera, referindu-se la începutul anului 1920, că atunci „aveam o popularitate excesivă, enormă, poate fără precedent”62. Nu mai era chiar asa, dar capitalul de încredere de care dispunea era încă mare si în cresere totusi. Important era si faptul că raporturile cu Palatul păreau a se fi normalizat. La 20 ianuarie 1920, Regina l-a primit pe general, cu care a avut, nota ea de această dată, o convorbire „atît de linistită si firească”63. În ultima zi a primei luni a anului 1920, Al. Marghiloman observa că „se simte că Blocul este surpat; se reprosează lui Maniu că s-a opus la fuziune cu Averescu, ceea ce ar fi pus partidul în slujba lui Take Ionescu”. Trei zile mai tîrziu, acelasi nota că „Averescu se crede în ajun de a lua puterea; prietenii săi spun că e o chestie de zile”. Si chiar aveau dreptate. La 9 februarie 1920, liderul conservator revenea asupra personajului avut în vedere, notînd că „eri, alegerile partiale pentru Senat au dat o mare majoritate lui Averescu si prietenilor lui. Liberalii se bucurau si au dat de mai multe ori peste nas tărănistilor la Cameră”64. Pentru Brătianu, tărănistii ajunseseră mai primejdiosi decît averescanii. Si avea dreptate. Comportamentul liberalilor era determinat, bineînteles, si de armistitiul politic încheiat de ei cu Liga Poporului, la începutul anului 1920, care prevedea propulsarea generalului la cîrma tării în cel mai scurt timp. Asa se explica graba Ligii de a-si încropi un program politic65, după ce timp de doi ani activase în baza unor formule politicianiste provizorii. La 16 februarie 1920, Regina declara că „nu se astepta decît întoarcerea lui Vaida pentru a schimba guvernul”66. În ziua următoare, ea se întîlnea cu Barbu Stirbey, pentru a ajuta Palatul „în problema schimbării guvernului, care este iminentă, poate se va produce chiar mîine. E rîndul lui Averescu să-si trăiască momentul de mare succes, acum”67. Deocamdată, însă, nu s-a recurs la schimbarea de guvern preconizată deja, dar, observa Regina, „toti sînt foarte îngrijorati, considerînd că există miscări revolutionare care mocnesc în tot locul, gata să izbucnească în orice clipă”. În antepenultima zi a lunii februarie, Suverana l-a primit pe Averescu, „si am discutat, din nou, nota ea, situatia politică. […] A fost o conversatie interesantă si a fost incitant si să fac fată unui om care este atît de sigur de imensa lui popularitate. […] Nimeni nu întelege de ce a fost ales de popor, dar asa s-au petrecut lucrurile, e un fapt incontestabil”. În ziua următoare, nota că întîlnindu-l din nou pe Barbu Stirbey „am vorbit despre Averescu si cum să-l aducem la putere”68. Schimbarea guvernului devenise iminentă si în mare parte justificată. Experienta transilvăneană se dovedise a fi fost nepotrivită într-un context intern si international complicat. De fapt, atît Regele cît si Ion I.C. Brătianu nu-si făcuseră iluzii în acest sens, convinsi fiind că un asemenea cabinet tampon nu reprezenta solutia recomandată unei conjuncturi complicate, ci o reparatie compensatorie, deci ocazională si de scurtă durată.
 După mai multe avertismente adresate guvernului, contrate de replici amenintătoare, aruncate de unii membri ai echipei ministeriale, sîmbătă, 13 martie 1920, cabinetul numit la 1 decembrie 1919 a fost demis, după consumarea unui antract guvernamental ce durase numai 104 zile. Referindu-se la acest moment, Regine Maria se declara multumită de consecintele imediate, scriind că „în fine, Averescu a venit la putere. În sfîrsit, si-a atins scopul! În sfîrsit, tara are omul pentru care s-a făcut atîta agitatie. Domnul să-l aibă în pază si să-l ajute, dacă e acela în care atît de multi cred. Desigur că-l voi sustine si-l voi ajuta cît voi putea, dînd la o parte toate resentimentele din perioada în care obisnuiam să-l numesc l’homme de Malheur. […} Acum, Averescu este omul pe care tara mea îl vrea, si eu trebuie să-l sustin întru totul”69. Nu la fel gîndea Brătianu, care, deocamdată, era multumit de faptul că manevra pe care o pusese la cale reusise. În contextul noii învestituri guvernamentale, generalul avea acordul Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, si al grupării conservatoare marghilomaniste. Mai mult decît atît, aripa Partidului National din Transilvania, care îl urma pe Octavian Goga, fractiunea nationalist-democrată a lui A. C. Cuza, precum si unele grupuscule politice din noile provincii îi promiseseră sprijinul70. Fiecare dintre aceste diviziuni partidiste avea interese proprii, astfel că totalitatea lor nu reprezenta o fortă de care se va putea folosi noul guvern în caz de nevoie. Pe de altă parte, între aceste segmente de conjunctură ale spectrului partidist si liberali nu functiona o platformă de interese comune, astfel încît, oricînd, puteau apărea incongruente, urmate de defectiuni. Liberalii îsi aveau planurile proprii si se stia că mai devreme sau mai tîrziu vor renunta la sprijinul acordat generalului. La rîndul lor, fortele politice ale „Blocului parlamentar”, trecute în opozitie, se înfătisau ca adversare declarate ale noului guvern. Dar nationalii ardeleni, tărănistii lui Ion Mihalache si nationalistii-democrati, condusi de N. Iorga, se vor îndepărta unii de altii nu mult timp după părăsirea fotoliilor guvernamentale. Pînă atunci, însă, Partidul Tărănesc, Partidul Nationalist-Democrat si gruparea dr. N. Lupu s-au asociat în Federatia Democratiei Nationale, condusă de N. Iorga71. Dar, asa cum era de asteptat, o atare restructurare contextuală a esichierului politic nu va dura mult timp, deoarece sistemul partidist al acestei tări era încă departe de o stabilitate asigurată de echilibrul general al întregii societătii românesti.
 Accederea la guvern a generalului a avut o semnificatie deosebită atît pentru el, cît si pentru Liga Poporului. Pentru prima dată, generalul ocupa fotoliul de premier ca exponent al unei formatiuni partidiste. Prin el, Liga Poporului devenea un organism politic guvernamental, singurul partid politic nou ajuns a conduce tara. Această experientă urma a verifica măsura în care noua structură politică răspundea dificultătilor care îi stăteau în fată. Întîmplător sau nu, generalul a fost învestit pentru prima dată cu demnitatea de ministru la 13 martie 1907, devenind prim-ministru 13 ani mai tîrziu, tot la 13 martie, pentru a fi demis la 13 decembrie 1921. Referindu-se la obligatiile guvernului abia instituit, el declara în fata Parlamentului că „prima si cea mai de căpetenie a sa grijă va fi ca prin autoritatea la care are dreptul să pună stavilă oricărei încercări de a aduce în rătăcire spiritele si de a sdruncina cîtusi de putin asezămintele sociale si de Stat”72. Liga Poporului, la rîndul ei, ajunsese a fi considerată „partid de ordine” si singura salvatoare a tării73. În expozeul prezentat Parlamentului, noul premier se angaja să asigure realizarea echilibrului social prevăzut de principiile doctrinare ale Ligii, promitînd că „obiectul celei mai urgente preocupări a guvernului va fi aplicarea de fapt a împroprietăririi individuale”74. Ceea ce atrăgea atentia dintru început era faptul că generalul abandonase între timp multe dintre promisiunile initiale, renuntînd chiar, cu pretul compromiterii popularitătii sale, asa cum singur va recunoaste, la reluarea „răspunderilor”, care îi aveau în vedere pe liberali75. Renuntările la diverse promisiuni din această sferă de interese au făcut ca destul de repede noul premier să fie considerat a fi „o criză de tinerete în viata politică a tărănimii”76. Desi era multumit de ceea ce realizase într-un timp scurt, Averescu se confrunta cu un mare si greu de uitat regret. Fusese „adus la putere pe usa din dos”, dar, asa cum remarca P.P. Panaitescu, ajunsese totusi pe treapta cea mai înaltă a supremei demnităti politice „în primăvară si lumină, în mijlocul unei popularităti imense”77.
 Din nefericire pentru Averescu, ascensiunea sa către fotoliul de sef de guvern al României anului 1920 a fost compromisă de intruziunea persuasivă a lui Ion I.C. Brătianu, care a decis, în ultimă instantă, punerea în practică a unei stratageme politice cu aparente obligatorii pentru acel moment. Generalul ar fi ajuns la putere si fără sprijinul liderului liberal. Trebuia doar să mai astepte un timp si să-si cumpănească atent si cu demnitate sansele, care îi erau, indiscutabil, întru totul favorabile. Dar nu a avut destulă încredere în propriile forte, s-a grăbit, a consimtit a înlocui un moment de glorie personală cu o tranzactie politicianistă si a gresit. A procedat si de această dată ca mai înainte, convenind a transforma un privilegiu într-o concesie. Averescu a ajuns premier, în 1920, nu ca rezultat al unei decizii personale sau a unei obisnuite conveniente dinastice. Brătianu a fost acela care a considerat necesară o asemenea manevră politică, pentru a compromite o popularitate ce îi ameninta suprematia. Averescu se înfătisa ca ultimul obstacol înaintea revenirii liberalilor în pozitia de incontestabili factori de decizie ai vietii politice românesti. În loc de a se folosi de mitul care-l propulsase într-o ipostază privilegiativă, generalul a preferat un compromis, care îl va transforma pentru totdeauna într-o remorcă a liberalilor.
 Înainte de a se clarifica atmosfera provocată de noua schimbare de guvern, care nu era una obisnuită, impunîndu-se ca o decizie conjuncturală, Liga Poporului si-a sporit numărul partizanilor, adunînd în jurul său pe toti cei atrasi de mirajul guvernării sau convinsi că averescanismul va influenta viata politică a României. Astfel, la 28 martie 1920, factiunea condusă de Octavian Goga s-a desprins de Partidul National, fuzionînd cu formatiunea politică guvernamentală. Demisia colectivă, în care se pretindea că un asemenea transfer fusese determinat de procesul unificării politice, era semnată de Octavian Goga, Anton Mocioni, Octavian Tăslăuanu, Petru Groza, Ion Suciu etc., care conveniseră ca împreună cu Liga Poporului să se constituie într-un partid politic nou, care-si va extinde organizarea în întreaga tară78. Astfel, la Congresul Ligii Poporului, din 16 aprilie 1920, Al. Averescu a oficializat fondarea unei noi structuri politice, intitulată Partidul Poporului, rezultată în urma fuziunii organizatiei sale cu disidenta transilvăneană din jurul lui Octavian Goga, cu factiunea bănăteană a lui Avram Imbroane, precum si cu alcătuirile mai vechi sau mai noi conduse de bucovineanul Iancu Flondor, de basarabeanul Sergiu Nită si de ardeleanul Dori Popovici79. Această regrupare a unor forte politice nesemnificative făcea parte din asa-zisa încercare de modernizare a ansamblului partidist românesc. O asemenea operatiune era justificată si considerată a fi întru totul benefică acestei tări, în principiu, dar prin ea nu s-a urmărit din păcate o restructurare sistematică, cerută de schimbările generale ale timpului. În plus ori în primul rînd, în această pretinsă reformă nu era implicat nici unul dintre partidele istorice, care aveau un cuvînt de spus în problema evolutiei viitoare a sistemului politic românesc. Nucleul în jurul căruia se pretindea a se fi constituit un partid nou nu era cristalizat încă, iar elementele constitutive nu erau altceva decît niste fragmente ori vestigii aluvionare, greu de subordonat si mai ales de omogenizat. Ceea ce-i unea pe membrii Partidului Poporului era popularitatea generalului, capabilă să tină loc de program si de principii doctrinare. Totusi, noua structură politică era prima componentă a sistemului partidist românesc care putea pretinde că avea organizatii în întreaga tară, privilegiu important la acea dată. Constienti de un asemenea avantaj, amintit mereu, fruntasii Partidului Poporului au transformat această prioritate într-un capital politic exploatat permanent printr-o propagandă sui-generis. Între consecintele aparitiei partidului averescan trebuie remarcată si lovitura dată regionalismului afisat de Partidul National, circumstantă privită cu îngrijorare de liderii politici transilvăneni, care nu se puteau debarasa de sechelele fostei ipostaze de minoritari ai unui imperiu de convenientă.
 Prezenta lui Al. Averescu în fruntea guvernului instituit în primăvara anului 1920 era considerată a fi o verificare a celei mai importante organizatii politice fondate în anii războiului, ca urmare a schimbărilor provocate de acesta sau reclamate de încheierea lui. Guvernul condus de Vaida Voevod a fost un gest de gratitudine fata de românii reveniti alături de conationalii lor după încheierea războiului. Interstitiul 1 decembrie 1919-13 martie 1920 a reprezentat, neîndoielnic, o vreme a limpezirilor postbelice. Numirea generalului nu era privită ca o solutionare a complicatiilor politice apărute în ultimul timp, ci ca un sondaj sau o experientă cu caracter exploratoriu. Partidul Poporului, cea mai importantă grupare politică iesită din frămîntările războiului, urma a promova sau a rata examenul guvernării. Viitoarea carieră politică a lui Al. Averescu va depinde, bineînteles, de rezultatele prezentei sale în noua postură de premier.
 Depăsind faza de preluare a puterii, generalul a înteles că dificultătile cu care se va confrunta vor fi cu mult mai mari decît îsi imaginase el, tiranizat de gîndul de a deveni prim-ministru. Totusi, în alegerile care au urmat, Partidul Poporului si-a asigurat un sprijin politic confortabil, care venea să demonstreze că popularitatea lui Averescu functiona încă. Referindu-se la modalitatea desfăsurării noilor consultări electorale, Regina Maria nota că ele „par să evolueze din ce în ce mai mult în avantajul guvernului si mai ales în avantajul personal al lui Averescu. Toti sînt foarte bucurosi, mai ales că acum e necesar să avem un guvern cu autoritate, care să mentină ordinea si să poată emite si aplica legile necesare”. Întretinîndu-se cu generalul, Suverana constata că el „are intentii excelente, dar eu cred că se consideră mai puternic decît este, cu toate că vede dificultătile imense”80. Intervalul care a urmat pînă la vacanta parlamentară a fost caracterizat de o ascutire accentuată a contradictiilor dintre opozitie si guvern. Renuntînd la atitudinea initială, Partidul National Liberal a început a se pronunta împotriva noului cabinet, modificînd întrucîtva structura fortelor opozitioniste. În plus, nici pe plan extern guvernul nu era privit cu întelegere, avansîndu-se unele rezerve fată de initiativele sale diplomatice81. La începutul lunii septembrie 1920, Averescu declara că maniera în care au decurs raporturile de pînă atunci între opozitie si guvern excludeau posibilitatea unei colaborări82. Mai mult decît atît, începuse deja a se discuta eventualitatea unei remanieri guvernamentale, prin care în componenta listei ministeriale să fie inclusi cîtiva membri ai opozitiei83.
 După deschiderea noii sesiuni parlamentare, în noiembrie 1920, si expunerea programului de guvernare, Partidul Poporului a initiat realizarea unei întelegeri cu formatiunile politice opozitioniste din noile provincii, fără a se ajunge la un rezultat concret. În acelasi timp, dialogurile intervenite între gruparea averescană si liberali, la începutul noii sesiuni parlamentare, s-au deteriorat în asa măsură încît Duiliu Zamfirescu, Presedintele Camerei, se vedea silit să declare că în cazul în care încercările de normalizare nu vor reusi, Partidul Poporului va relua acuzatia „răspunderilor războiului”84. Si, din nou, s-a ajuns a se discuta inevitabilitatea remanierii ministeriale, avansîndu-se chiar propunerea înlocuirii cabinetului. Avînd o întrevedere cu Regina, Al. Marghiloman constata că Suverana era nemultumită, deoarece „«Nu prea merg lucrurile bine, generalul Averescu este cam naiv!»” si „«cea mai mare greseală a lui este că a vrut să-si facă un partid cînd ar fi trebuit să constituiască un guvern»”85. Regina însăsi consemna în jurnalul ei, în ziua de 11 ianuarie 1921, referindu-se la politicienii timpului, că „Averescu, înalt, subtire, ambitios, încrezător în propria lui putere, a luat lucrurile în felul lui, ca cineva care crede în propria lui stea. Si eu am crezut întotdeauna în steaua mea, asa că împărtăsesc atitudinea lui. Cu toate acestea, îl consider un pic prea optimist, pentru că nu cred că el vede într-adevăr în ce situatie îngrozitor de grea si serioasă se afla tara noastră. Întotdeauna declară că totul va merge spre bine. Asa sînt cei de la putere”86. Începutul anului 1921 nu părea a fi întru nimic favorabil generalului. Partidul National Liberal renuntase la rezerva de început, nemultumit de criza pe care o traversa tara, propunînd un program de guvernare propriu, potrivnic celui anuntat de Partidul Poporului. Criticînd politica guvernului, liberalii se ridicau categoric împotriva formatiunii averescane, caracterizînd-o ca fiind un partid „fără principii si fără program” si conchizînd că experienta cu noile alcătuiri partidiste s-a încheiat, astfel încît se impunea aducerea la cîrma tării a unui partid în realitate de guvernămînt”. Într-o atmosferă de atacuri continue si prelungite împotriva guvernului, Ion I.C. Brătianu anunta, în februarie 1921, retragerea sa din acest organism legiuitor, blamînd astfel întregul Parlament87. O ameliorare a acestei stări de lucruri a survenit după ce guvernul a reusit să treacă prin Parlament legea reformei agrare. Imediat, însă, atacurile liberale au fost reluate cu o si mai mare vehementă, determinîndu-l pe Averescu să precizeze că armistitiul politic perfectat cîndva cu liberalii fusese denuntat, astfel încît se va reveni la aplicarea programului Partidului Poporului, prin reluarea „răspunderilor”88. La curent cu toate aceste complicatii, Regina Maria nota la 21 iulie 1921 că „dacă guvernul va cădea, nu vreau să fiu acolo cînd sucombă, pentru că după numeroasele crize prin care am trecut împreună, mi-a rămas un fel de afectiune si într-un fel un respect fată de Averescu”. O zi mai tîrziu, adăuga că primul ministru „declară că este gata să predea liberalilor puterea, dar că acum ar fi un moment nepotrivit (ceea ce este adevărat), că el îi consideră urmasii săi firesti […], dar că puterea trebuie predată în bune conditii etc. Cu toate că au fost sedinte furtunoase etc. s-a făcut ceva: Legea agrară, bugetul, Averescu a mentinut ordinea si a înăbusit miscările revolutionare de anul trecut, asa încît am avut liniste, ceea ce este perfect adevărat”89.
 


60 I. G. Duca, Amintiri politice, Volumul III, Munchen, Jon Dumitru-Verlag, 1982, p. 190.

61 Ibidem, p. 197.

62 Uzurparea de la 4 Iunie 1927 în lumina discursurilor si declaratiunilor D-lui General Al. Averescu, presedintele Partidului Poporului, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice „Îndreptarea”, 1929, p. 57.

63 Maria, Regina României, Însemnări zilnice (ianuarie 1920-decembrie 1920), Volumul II, Traducere de Sanda Racoviceanu, Bucuresti, Editura Albatros, 2003, p. 35.

64 Alexandru Marghiloman, op. cit., Vol. V, p. 14-17.

65 Cf. Programul Ligii Poporului, Tîrgoviste, 1920.

66 Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 19.

67 Maria, Regina României, op. cit., p. 71.

68 Ibidem, p. 74, 78-79.

69 Ibidem, p. 89-90.

70 D. A. D., 26 iulie 1920, p. 497-498 si 29 iulie 1920, p. 541-545.

71 „Neamul Românesc”, 19.III. 1920, p. 1; „Patria”, 21.III. 1920, p. 1.

72 D. A. D., 13 martie 1920, p. 1081.

73 „Îndreptarea’, 9.VI.1923, p. 1.

74 D. A. D., 25 martie 1920, p. 1084-1086.

75 Cuvîntul domnului general Averescu…, p. 22.

76 „Fapta”, Bucuresti, 4 aprilie 1920, p. 286.

77 P. P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), Editie îngrijită de Silvia Panaitescu, Cluj, Editura Dacia, 1974, p. 48.

78 „Îndreptarea”, 2.IV.1920, p. 3 si 4.IV.1920, p. 3.

79 Idem, 17.IV.1920, p. 1; „Patria”, 17.IV.1920, p. 1.

80 Maria, Regina României, op. cit., p. 165, 174.

81 D. A. D., 3 iulie 1920, p. 193-196; 30 iulie 1920, p. 597; Gr. A<levra>, Cum privesc străinii parlamentul si guvernul nostru, în „Revista politică si parlamentară”, Bucuresti, Nr.1, 1920, p. 13; Cronica internă, în „Democratia”, Bucuresti, Nr.9, 1920, p. 227.

82 „Adevărul”, Bucuresti, 26.VIII.1920, p. 1.

83 „Viitorul”, 2.IX. 1920, p. 3 si 27.X.1920, p. 3.

84 D. A. D., 1 decembrie 1920, p. 9, 12.

85 Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 98-99.

86 Maria, Regina României, op. cit., Volumul III, 2004, p. 24.

87 Biblioteca Academiei Române, Arhiva I. I. C. Brătianu, II, varia 2: D. A. D., 24 februarie 1921, p. 907, 914.

88 D. A. D., 16 iulie 1921, p. 3975.

89 Maria, Regina României, op. cit., p. 221-222.