Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962) , (Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, eds., Cuvînt înainte de Gail Kligman si Katherine Verdery, Iasi, Editura Polirom, 2005, 502 p.), nu a fost gîndita ca o carte despre exproprierea taranilor prin colectivizare, pur si simplu, într-un interval precis delimitat, si de aceea este cu mult mai mult decît lasa a se întelege titlul ori chiar asteptarile acelora interesati de cunoasterea temei avute în vedere. Colectivizarea agriculturii a fost un proces deosebit de complex, conceput si aplicat în virtutea modelului stalinist de sovietizare a României, care nu a putut deveni o realitate printr-un ukaz kremlinist, de pe o zi pe alta, întrucît „transformarea socialista a agriculturii” a însemnat exproprierea celei mai mari parti a suprafetei arabile – si nu numai – a tarii, proletarizarea fostilor proprietari, care nu erau numai tarani, schimbarea sistemului de cultivare, oficializarea unui raport artificial între fostul proprietar si pamîntul lui etc. În plus, nu trebuie uitat ca o asemenea „transformare” nu a fost o conventie singulara si nici supletiva, ci o samavolnicie proprie sistemului comunist, introdusa prin forta si coercitie, sfidîndu-se astfel o traditie care a dus la distrugerea unei clase sociale si la transformarea ei într-un „aliat” al puterii comuniste, gratie principiului „luptei de clasa”. Colectivizarea agriculturii, cu un nesfîrsit cortegiu de ilegalitati, care a ruinat taranimea si a exterminat segmentul ei cel mai important – asa-numita chiaburime –, nu a fost adoptata ca un imperativ al epocii sau ca unul de echilibrare sociala, ci ca o servitute, care întregea programul de stalinizare. De altfel, comunizarea, în întregul ei, a fost imaginata si impusa ca o conditie a obligativitatii sine qua non , ce elimina din start orice forma de consultare, de compromis sau de neacceptare proprie lumii democrate.

Pamîntul, întelegînd prin aceasta nu numai suprafata arabila a tarii, atributul esential al unei natiuni, fara de care nu este posibila practicarea agriculturii, a devenit, dintr-o data, un adjuvant al puterii, iar taranimea s-a trezit a fi o masa lumpenizata, careia i se repeta mereu ca devenise dintr-o data proprietara, de facto , a ceva ce-i fusese confiscat. Taranul de odinioara s-a vazut astfel un om nou , transformat, prin pauperizare, într-o fiinta anonima, care asigura unanimitatea proprie comunismului, prin proletarizare si neantizare. Abolirea proprietatii private a modificat fondul si deci identitatea satului românesc si a lumii rurale, în general. S-a ajuns astfel la impunerea unor relatii artificiale între taranime si putere, extinse si asupra altor categorii sociale, care detinusera suprafete agricole sau fusesera implicate în agricultura. Complexitatea si gravitatea colectivizarii au reclamat un timp îndelungat pentru punerea ei în practica, asa cum s-a întîmplat, de pilda, si cu introducerea noului sistem de educatie etc. Înainte de a i se lua pamîntul, taranul a trebuit sa fie „lamurit” sa accepte renuntarea la aceasta inestimabila bogatie, adica deposedarea, indiferent la argumentele la care apelau reprezentantii noii puteri.

Colectivizarea agriculturii a fost un proces primitiv, dramatic si anormal, ale carui consecinte s-au repercutat asupra întregii societati românesti, esuate într-o deriva dureroasa, potrivnica firii, culturii si destinelor unei natiuni. Colectivismul a determinat o mutatie care a înlocuit taranul traditional cu un colhoznic sui generis , un hibrid incapabil sa se substituie unui element structural al unei societati traditionale. Colectivizarea nu a fost o experienta înnoitoare, ci o imixtiune ideologica, adica o îndepartare a agriculturii si a taranului de rosturile lor cutumiare.

Asa cum ne informeaza Gail Kligman si Katherine Verdery, volumul la care ne referim „este rezultatul unui proiect de colaborare interdisciplinara (…), pe care l-am initiat în 1998. El este rodul cercetarilor noastre de peste trei decenii si al dorintei noastre de a dezvolta împreuna un proiect de cercetare în România”. Initiatoarele acestui demers stiintific sînt doua intelectuale americane, de mult cunoscute, care au întreprins studii îndelungate în tara noastra, încheiate cu publicarea unor valoroase lucrari, atît în S.U.A., cît si în România. Merita a fi remarcat faptul ca la realizarea acestui proiect au fost antrenati antropologi, istorici, sociologi, etnologi, juristi si literati din Statele Unite, Marea Britanie si din Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara si Miercurea-Ciuc, reprezentînd generatii diferite, care s-au pus de acord asupra temei, a metodologiei, a dobîndirii si utilizarii surselor informationale etc. Semnatarele Cuvîntului înainte ne avertizeaza dintru început ca „în acest proiect, redefinim colectivizarea ca pe un aspect fundamental al formarii partidului-stat în România si nu doar ca pe o simpla campanie auxiliara a procesului de industrializare si urbanizare. (…) Deoarece acest proces a cunoscut numeroase variabile în spatiu si timp, am selectionat studii de caz în localitati diferite din punctul de vedere al compozitiei lor etnice sau religioase, al economiei si al terenului agricol, al istoriei colectivizarii si al altor aspecte de cercetare”. Lansînd aceasta provocare, Gail Kligman, profesor de sociologie la University of California, Los Angeles (UCLA) si Katherine Verdery, profesor de antropologie la University of Michigan, Ann Arbor, Michigan, recunosc ca totul „a fost motivat de nevoia imperioasa de a întelege istoria perioadei comuniste, precum si de a ne perfectiona metodele de studiu”. Înainte de a-si încheia aceste consideratii prefatatoare, ele au tinut sa recunoasca reusita colaborarii cu colegii români, subliniind contributia deosebita a celor doi editori.

La rîndul lor, Dorin Dobrincu si Constantin Iordachi au semnat o cuprinzatoare Introducere , care este de fapt o prezentare problematizata a volumului, întrucît se refera la dimensiunile si semnificatiile colectivizarii, la modalitatile de realizare a acestui dificil proces de comunizare a României, la istoriografia temei, precum si la directiile majore ale investigatiilor care fac obiectul volumului: „ transformarea proprietatii, transformarea persoanelor, crearea partidului-stat si relatia dintre istoriile «arhivistice» si cele orale ”. Tot ei au întocmit si o necesara bibliografie tematica, din care putem constata ca, înainte de 1990, întreaga chestiune a facut obiectul studiilor initiate îndeosebi în S.U.A., în timp ce specialistii români au început sa se arate interesati de investigarea ei abia dupa un timp, nu imediat dupa 1989, asa cum ne-am fi asteptat.

Prima parte a volumului a fost rezervata identificarii si punerii în tema asupra aspectelor generale ale colectivizarii agriculturii. Dumitru Sandru, cel mai avizat specialist al chestiunii agrare în România secolului XX, ne ofera o succinta trecere în revista a reperelor social-politice ale problemei agrare si ale colectivizarii agriculturii, luînd în discutie implicatiile reformei agrare din 1921 si proiectele de redistribuire a proprietatii agricole în anii 1936-1944, evolutia problemei agrare în România postbelica (reforma din 1945), regimul comunist si problema agrara între 1945 si 1949, începutul colectivizarii agriculturii, continuarea procesului între 1949 si 1953, reducerea ritmului colectivizarii în anii 1953-1956 si încheierea ei, în 1962, cînd „conducerea partidului a declansat ofensiva finala”.

Robert Levy, acela care, documentîndu-se pentru monografia dedicata Anei Pauker, a fost surprins de bogatia informationala referitoare la colectivizare, sesizînd stringenta luarii în studiu a acestui subiect, a reconstituit faza de început a colectivizarii (1949-1953), al carei ritm, impus de Moscova, a întîmpinat, în anumite momente, unele ezitari ale liderilor comunisti români, dar si „rezistenta remarcabila a taranimii”.

Un studiu asemanator, dar care vizeaza un interval mai larg si, desigur, mai complex, semneaza Marius Oprea, consacratul specialist al perioadei 1944-1989. Asa cum ne avertizeaza înca înainte de a intra în tratarea propriu-zisa a chestiunii examinate, bazata pe documente de arhiva, el si-a propus sa evidentieze „modul în care s-a discutat «la vîrf» problema deosebit de sensibila a comunizarii satului românesc, prin impunerea unui nou tip de relatii de proprietate – cele «colective» asupra pamîntului – care au avut, în primul rînd, (…) ratiuni politice si mai putin economice”. Fara a ajunge la explorari de profunzime, deoarece nu acesta era rostul excursului sau, Marius Oprea stabileste patru etape parcurse de procesul de colectivizare, consumate între moartea lui Stalin si încheierea supliciului comunizarii: stagnarea traversata în anii 1953-1955, relansarea de dupa 1955, reluarea practicilor represive, în 1957-1961, si încheierea actiunii de „transformare socialista a agriculturii”, cînd, conchide autorul, taranii si-au putut cumpara, în locul pamîntului expropriat, „ceasuri desteptatoare, care trezeau cooperatorii sa-si trudeasca ziua-munca…”

Asa cum era si de asteptat, drama stalinizarii lumii rurale nu s-a redus la exproprierea pamîntului, chiar daca aceasta a fost tinta finala a întregului proces. O asemenea subliniere îi apartine lui Octavian Roske, care a studiat colectivizarea si mecanismul colectarilor, ca doua istorii paralele, care s-au completat reciproc si au urmarit aceeasi finalitate. Un studiu absolut necesar întelegerii sectiunilor de eludare a dreptului de proprietate si a ingerintelor propagandistice la care s-a apelat pentru justificarea anularii proprietatii private este cel definitivat de Linda Miller. Intentionînd sa releve continutul adevarat al ideologiei comuniste, în virtutea careia a fost impus conceptul de proprietate socialista, autoarea a întregit aria investigarii colectivizarii, ocupîndu-se de istoria dreptului de proprietate al taranilor din România înainte si în anii colectivizarii, de locul proprietatii socialiste în sistemul juridic al României si de proprietatea socialista. În încheierea acestei diviziuni a sumarului, Eugen Negrici rememoreaza unele sabloane ale reflectarii colectivizarii, cu avatarurile ei specifice în opera cîtorva dintre scriitorii vremii, tema neexplorata înca într-o maniera monografica.

O sectiune speciala am volumului – Centru si periferie în campania de colectivizare – se constituie din sapte studii de caz în care Constantin Iordachi, Smaranda Vultur, Gail Kligman, Virgiliu Târau, Sándor Oláh, Razvan Stan, Michael Stewart si Dorin Dobrincu exemplifica si aprofundeaza consideratiile generalizatoare, avansate în studiile deja discutate. Aceasta este, de fapt, partea de rezistenta a întregii lucrari, întrucît cititorului i se ofera mostre concrete ale campaniei de colectivizare, specifice unor localitati din Dobrogea, Banat, Maramures, Transilvania, fosta Regiune Autonoma Maghiara si Moldova. Alegerea acestor localitati nu s-a datorat unor eventuale preferinte personale, întrucît determinante au fost realitatile de ordin geografic si demografic, în care particularitatile etnice si diferentiale din perimetrul relatiilor agrare erau departe de a fi identice. Asa, de pilda, satul german din Banat se deosebea din multe punte de vedere de acela maghiar din Transilvania, de unul românesc din Moldova sau altul din Dobrogea, unde, pe lînga diferentele din aria specifica ruralismului, se adaugau structurile etnice si religioase diferite, complicînd introducerea fortata si întru nimic justificata a unui sistem care ignora o traditie si o psihologie nationala sedimentate în timp. Între studiul lui Constantin Iordachi, consacrat unui „caz” din Judetul Constanta – prima regiune colectivizata – si acela al lui Dorin Dobrincu, dedicat unui „caz” din fostul Judet Dorohoi – adica din ultima regiune colectivizata a tarii –, cel interesat va putea descoperi o larga paleta problematica a aplicarii procesului de comunizare în România.

Volumul se încheie cu sase studii de caz din domeniul colectivizarii si al relatiilor sociale, definitivate de Katherine Verdery, Calin Goina, Puiu Latea, Julliana Bodó, Liviu Chelcea si Catalin Augustin Stoica. Comunitatile satesti care au facut obiectul acestor investigatii sînt Aurel Vlaicu, Judetul Hunedoara, Sântana, Judetul Arad, Dobrosloveni, Judetul Olt, Corund, Judetul Harghita, Reviga, Judetul Ialomita, Vadu Rosca si Nanesti, Judetul Vrancea, ilustrîndu-se astfel Transilvania, Banat, Oltenia, Regiunea Autonoma Maghiara si Moldova, cu specificitati zonale evidentiate de dimensiunea suprafetei arabile, de calitatea si numarul locuitorilor si al familiilor, de starea lor materiala, de educatia, limba si religia lor etc. Directiile investigationale stabilite initial si nuantate, desigur, pe masura adunarii informatiilor au condus la definitivarea unor contributii ale caror concluzii difera în functie de particularitatile zonale ale satelor alese drept etalon explorator. Aspectele urmarite de autorii ultimei secvente a volumului sînt închiaburirea si deschiaburirea, istoria unei Gospodarii Agricole Colective model, colectivizarea vazuta de taranii unui sat din Oltenia, arsenalul metodelor de „lamurire” si reactia „subiectilor” dintr-o localitate cu populatie majoritara maghiara, colectivizarea unei comune din Baragan si, în sfîrsit, institutionalizarea partidului-stat si a proprietatii colective.

Cartea aceasta, al carei titlu – presupunem noi – nu a fost lesne de stabilit si probabil ca nu e cel mai potrivit, nu s-a dorit a fi o monografie a colectivizarii, a instituirii noilor raporturi între fostii tarani si noua putere si a evidentierii consecintelor provocate de un scenariu funambulesc, a carui aplicare a sfidat normalul unei societati umane ajunse la jumatatea secolului XX. Realizarea ei a fost nu doar sugerata de investigatiile anterioare, iar meritul incontestabil al autorilor e acela ca au alcatuit un dosar al „cazului”, facînd posibila si recomandînd chiar – nu doar în subsidiar – o neîntîrziata tratare exhaustiva, privita ca o componenta a unei intruziuni diabolice, comunizante, pentru care taranul si tot ceea ce incumba existenta universului rural erau considerate doar un „trecut” ce refuza „omul nou” si o societate imaginata în virtutea unor pretinse principii, potrivnice, în totalitate, devenirii fiintei umane. Procesul colectivizarii a fost, de fapt, mai mult decît o ingerinta în viata satului, care a avut în vedere nu numai deposedarea taranului de pamîntul lui, sinonima cu frustrarea de posibilitatea de a supravietui, ci si mutilarea lui sufleteasca, transformarea într-un numar, lipsit de fosta identitate pe care i-o conferea proprietatea lui, deci de o perspectiva reala a continuitatii comunitatilor rurale.

Taranimea si puterea este o realizare model din multe puncte de vedere si ofera celor interesati o pilda incontestabila de cercetare interdisciplinara, de echipa, în care nimeni nu s-a erijat în ipostaza de autoritate suprema datorita vîrstei, functiilor administrative, paginilor publicate ori pretinselor preeminente morale. Publicata destul de tîrziu, cînd fostii tarani colectivisti au ajuns a fi pe cale de disparitie, aceasta carte este si va ramîne foarte importanta, pentru ca mîine, ori poate chiar azi, deja, interviurile care au stat la baza scrierii ei nu mai sînt sau nu vor mai fi posibile. Toti cei 20 de autori, cu vîrste cuprinse între 30 si 70 de ani, apartinînd deci unor generatii diferite, merita multumirile prezumtivilor cititori si ale studiosilor care vor continua o cercetare fundamentala pentru întelegerea evolutiei României în cele patru decenii si jumatate ale unei experiente ideologizante nefaste, introduse prin ipocrizie si forta, într-o tara abandonata, împotriva vointei ei, în sfera de dominatie a Moscovei. Totusi, consideram ca volumul despre care vorbim nu ar fi fost definitivat asa cum este daca ar fi lipsit întelegerea si diligenta lui Gail Kligman si ale Katherinei Verdery, initiatoarele întregului demers si cele care au asigurat suportul financiar indispensabil unei asemenea întreprinderi, precum si stradaniile celor doi editori: Dorin Dobrincu si Constantin Iordachi. Tuturor li s-a alaturat, ca si altadata, solicitudinea Editurii Polirom din Iasi, care a înteles ca publicarea unui asemenea volum este o onorabilitate care nu presupune nici un fel de explicatii.