Nisipul din clepsidră

                                                       ALEXANDRU AVERESCU, OMUL POLITIC(II)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

         

              La 1/14 februarie, prezentîndu-se în fata Camerei, noul guvern recunostea, prin vocea generalului, că „nu este o emanatiune a Parlamentului, dar îsi găseste sprijinul în Parlament pentru că cu totii ne găsim într-o simtire si preocupare comună”. Desi  nu accepta fără rezerve o subordonare neconditionată, noul prim-ministru declara că „în situatia grea în care ne găsim el – guvernul (n. ns.) – întelege a fi în continuarea Guvernului trecut”. Fostul premier, la rîndul său, preciza că „îl va sustine atîta vreme cît va duce actiunea spre telul ce i-a fost comunicat”1. O asemenea tolerantă formală reprezenta de fapt un avertisment lipsit de orice nuantă echivocă, acceptat fără vreun fel de conditii de un premier situational.
       Atent la orice grupare de forte care îi putea pune la îndoială suprematia, Brătianu se arăta contrariat de faptul că „Argetoianu lucrează a forma un partid lui Averescu”2. La 14 februarie, acelasi Brătianu îi mărturisea lui Gheorghe Gh. Mârzescu, un apropiat al său, că „dacă ar avea de dat un consiliu Regelui, l-ar da pentru schimbarea Prezidentiei de Consiliu”, întrebîndu-se încă de atunci „dacă n-ar fi mai bine să se cedeze Guvernul lui Marghiloman”. Vintilă Brătianu, Al. Constantinescu, Emanoil Porumbaru, Vasile Gh. Mortun si Gheorghe Gh. Mârzescu, adică aceia cu care se consulta în mod obisnuit liderul liberal, împărtăseau aceeasi opinie si, în plus, nota Mârzescu, „eu adăugînd la motivul politicii externe acel al politicii interne, întrucît guvernul Averescu e primejdios, lipsit de scrupule în formarea partidului pe care vrea să se sprijine”3.
       Asadar, simtindu-se stăpîni pe situatia de moment, liberalii se arătau mai interesati de perspectiva aparitiei grupării politice pregătite pentru Averescu decît de soarta noului guvern. Oricum, la 19 februarie, ei se declarau dispusi deja să-l accepte pe Al. Marghiloman ca succesor al generalului, amintindu-i  acestuia din urmă că guvernul său „nu este un Guvern al păcii, ci un Guvern pentru a sonda pacea”. Simtindu-se lezat de aceste avertismente timpurii, Averescu si-a dat grabnic demisia, respinsă deocamdată de Rege19. În paralel cu obligatiile guvernamentale, generalul se arăta tot mai atras de ideea fondării unei grupări politice noi, care să-i adune în jurul său pe cei abia intrati în politică sau pe eventualii amatori de o asemenea înrolare. Bratianu, la rîndul său, îngrijorat de jocul dublu al generalului, nu a întîrziat a-i reprosa faptul că a transformat un „Guvern al sondării păcii”, într-unul „al păcii cu orice pret”, avansînd recomandarea că „trebuie să dăm jos pe Averescu, care a devenit primejdios”20. În ultimele zile ale lunii februarie, nota Mârzescu, acelasi Brătianu „a lucrat ocult si sigur de răsturnarea lui Averescu”, a cărui demisie a survenit cu o zi înainte de încheierea lunii februarie 191821. După un guvern care a durat doar o lună, timp în care a fost semnat un protocol de prelungire a armistitiului României cu Puterile Centrale, „Generalul, care vrea să facă pe Boulanger”22, cum remarca Al. Marghiloman, nu mai era interesat decît de factiunea politică ale cărei pregătiri ajunseseră în faza finală.
       Asadar, după ce servise ca ministru în două guverne liberale, în anii 1907-1909, Al. Averescu a ajuns a avea si satisfactia de a fi fost prim-ministru înainte de încheierea Primului Război Mondial. Desi accederea sa în fotoliul prezidential nu era considerată un triumf personal, ci o favoare de conjunctură, primul pas către cele mai înalte demnităti politice fusese făcut. Din întîmplare ori nu, numele de care s-a legat această prezentă efemeră într-o importantă demnitate politică au fost Ion. I. C. Brătianu si Al. Marghiloman, ca si în 1907-1909.
       La 7 martie 1918, după ce renuntase la comanda Armatei a II-a, generalul a adresat o scrisoare lui C. Argetoianu si lui Matei Cantacuzino, în care se arăta dispus să accepte conducerea unei Ligi a Poporului, care să asigure constitutionalizarea vietii publice, fixarea responsabilitătilor războiului si punerea în practică a unor reforme democratice23. Apoi, la 1 aprilie, semna o brosură acuzatoare intitulată Răspunderile, pentru a contracara învinuirile ce i se aduceau atunci, mai ales de către liberali24. A doua zi după ce Răspunderile deveniseră publice, lansa un apel către tară, în care semnala că „din toate păturile sociale si mai cu seamă din sînul masei poporului nostru, se manifestă, supt diferite forme si în diferite moduri, dorinta spre o îndreptare mai bună, mai sănătoasă, mai dreaptă, mai constientă”25. Profitînd de împrejurări si convins că sosise „marea clipă” a vietii sale, generalul i-a contactat pe C. Argetoianu si Matei Cantacuzino, semnînd, la 3 aprilie 1918, la Iasi, în casa celui din urmă, de pe Copou, actul de constituire a Ligii Poporului, alături de C. Argetoianu, A.C. Cuza, Duiliu Zamfirescu, Gr. Filipescu, de generalii Gr. Crăiniceanu si Gheorghe Vălleanu, dar si de I.P. Rădulescu si Ar. Hasselman, din Partidul Muncii, pentru ca nu după mult timp acestora să li se alăture si P.P. Negulescu26. Evitînd a se pretinde partid politic, Liga Poporului accepta libertatea de actiune si vechea orientare politică a indivizilor sau a grupărilor care i se alăturau. Răspunzînd acelora care se întrebau dacă diverse elemente provenite din vechile partide politice puteau reprezenta partidul unor oameni noi, C. Argetoianu declara că Liga nu-si propunea să lupte împotriva personalitătilor politice ale vremii, ci împotriva vechilor metode de guvernare, ea „nu este o societate restrînsă academică… «Liga» este un partid popular menit să adune si să croiască o cale curentelor puternice ale maselor”27. Cei care gîndiseră noua formatiune politică si-au imaginat-o ca pe o structură eterogenă, care să exploateze popularitatea imensă a generalului, capabilă, considerau ei, să tină loc de program si de liant organizatoric. Atunci cînd asemenea căutări si efervescenta care le generase au fost depăsite, se recunostea, nu fără un oarecare retorism desuet, că „în istoria noastră contimporană, unul din faptele politice de cea mai mare importantă a fost înfiintarea «Ligei Poporului». În haosul si dezorientarea care au urmat războiului, «Liga Poporului» a fost nucleul în jurul căruia s-au grupat fortele constructive, doritoare de a da vietii politice o nouă orientare si aspiratiunilor populare un punct de reazim si un instrument de realizare”28. Aceasta era pretentia generalului, în timp ce observatorii zilei considerau Liga o coterie a unui demagogism de paradă, în care se adunase „o galerie interesantă pentru un Balzac”29. Indiferent însă cum era văzută în epocă, Liga Poporului se va impune repede ca singurul organism politic spre care se îndreptau multe dintre nădejdile de îndreptare ale tării.
       Al. Averescu, la rîndul său, s-a văzut dintr-o dată propulsat printre personalitătile marcante ale vremii, care pretindeau a initia o restructurare a vietii politice românesti. În alegerile parlamentare din primăvara anului 1918, organizate de guvernul condus de Al. Marghiloman, generalul a repurtat un succes deosebit, afirmîndu-se apoi ca un deputat care s-a opus în permanentă încercării de limitare a reformelor, încercare preconizată de guvernul conservator30. Apoi, în momentul în care s-a ratificat pacea semnată de premierul conservator, Liga Poporului a fost singura formatiune politică prezentă în Cameră care s-a declarat împotriva acceptării documentului în cauză31.
       Dincolo de rezervele firesti sau de nuantările avansate în epocă, se cuvine a sublinia că la începutul anului 1918 biografia generalului s-a întregit cu o ipostază rîvnită de multi contemporani, aceea de prim-ministru. După ce fusese ministru, în anii 1907-1909, timp de doi ani, în două guverne, a ajuns a conduce si un cabinet, competentă la care aspiră dintotdeauna cei mai importanti bărbati politici ai unei tări. Un mandat ca acesta, care este de fapt o învestitură supremă în ierarhia rangurilor politice, reprezintă o recunoastere a unor rare calităti de conducere si o valoare personală deosebită. Si, ca o încununare a unei ascensiuni impresionante, în aprilie 1918 Al. Averescu a devenit presedinte al Ligii Poporului, cea mai recentă formatiune politică a zilei, care avea toate sansele de a se afirma în sistemul partidist postbelic. Dintre noii politicieni, el era primul si singurul care reusise  să se confrunte cu ipostaza de sef de guvern. Deocamdată, însă, nu în virtutea calitătii de lider al unei grupări politice. Merită a fi evidentiat si faptul că accederea sa în fruntea unui guvern se datora acordului afisat de Ion I. C. Brătianu, dispus a-l accepta ca succesor al său într-un moment dificil, cu intentia de a-l încerca, dar mai ales cu speranta că îl va compromite.
       Am insistat în mod expres asupra fondării Ligii Poporului, deoarece aparitia acestei alcătuiri politice a fost privită în epocă, de cei mai multi români, ca un altfel de început al vietii politice românesti. Dintre toate formatiunile partidiste apărute în anii războiului, Liga Poporului a fost singura considerată a fi o posibilă solutie a crizei politice pe care o traversa România încă de dinainte de 1914. Transformînd popularitatea generalului într-un vehicul magic, în care s-au îmbulzit dintr-o dată indivizi dornici de a se înfrupta din „ceva” ce se oferea fără a li se cere nimic în schimb, Liga Poporului a ajuns destul  de repede să adune în rîndurile ei o parte importantă a acelora care trecuseră cîndva prin partidele istorice. Cu toate acestea, grosul rîndurilor sale era reprezentat de populatia satelor si o parte importantă a lumii urbane, adică de românii care luptaseră pe front.
       La 5 octombrie 1918, Radu R. Rosetti consemna în jurnalul său că „O. Goga îmi spune că în tară, Averescu este foarte popular, s-a compromis în favoarea Antantei, este bine cu Saint-Aulaire si s-a împăcat cu curtea. La reluarea operatiilor – adică în momentul renuntării la pacea separată (n. ns.) – va trebui să aibă un rol politico-militar, căci are tărănimea cu dînsul”32 . Dar nu s-a întîmplat chiar asa. O săptămînă mai tîrziu, Al. Marghiloman consemna că „Mitilineu a văzut ieri pe Averescu. În fond, comenta el întrevederea, generalul vrea să întrunească toată lumea contra lui Brătianu, dar o colaborare înainte de pace cu conservatorii ar putea să-l strice cu Antanta. […] El crede că ziua lui va veni”33 . După o altă săptămînă, acelasi memorialist consemna că s-a întîlnit cu generalul, la solicitarea acestuia, care încerca să-l convingă, dacă era posibil, că disidentii de ultimă oră sînt împotriva primului ministru în functiune, considerîndu-i  „încă  plecati spre Brătianu”. Despre Matei Cantacuzino si C. Argetoianu declara că „trebuie să-i tină mereu în mînă”, considerîndu-i a fi printre cei care „«nu sînt indispensabili». În sfîrsit el a concediat pe Grigore Filipescu, care voia, «suferind de boala conservatorilor, să-si facă si el o bisericută». I-a spus: «În afară de Ligă cît va pofti, dar nu în Ligă».  – Aceste anecdote vor da o idee de personajul politic. – Îmi va spune că declaratiunea ce a citit la Cameră fusese discutată cu Take Ionescu, care a aprobat-o. […] Brătianu, adus la putere, ar fi semnalul revolutiei. […] Averescu primeste orice unire, chiar cu liberalii, dar fără Brătieni. […] Fără Brătianu am sprijinul său si are pe al meu. Aceasta e concluziunea întrevederii noastre”34.
       Toate aceste conciliabule, reluate mereu si consumate adeseori într-o atmosferă precipitată, fără a se fi încheiat cu adoptarea unui punct de vedere comun, demonstrau faptul că realitătile politice românesti erau într-o căutare ce preceda schimbarea atît de mult asteptată. Liberalii îsi căutau un drum care să-i apropie de rolul lor antebelic, surprinsi oarecum de noua evolutie politică a tării. Conservatorii se vedeau împinsi, tot mai insistent, către o periferie a peisajului partidist. Febra înjghebării de noi formatiuni politice se mai domolise, fără a fi fost totusi depăsită. Liga Poporului era, deocamdată, singura alcătuire politică  în curs de coagulare, care avansa, amenintătoare, dar fără o tintă clară, căutînd aliati compatibili cu un val înnoitor greu de controlat si condus. La 23 octombrie/5 noiembrie 1918, deci cu cîteva zile înainte de sfîrsitul războiului, Al. Marghiloman, ajuns la sfîrsitul mandatului său, care va fi de altfel si ultimul, considera important faptul că „Regele se plînge că gazeta «Iasul» laudă prea mult pe Averescu si vorbeste din nou de crimele lui Brătianu”35. În ziua în care se semna armistitiul ce marca încetarea Marelui Război, acelasi memorialist se arăta surprins de adversitatea tuturor împotriva partidului său si de zvonurile potrivit cărora liberalii s-au înteles cu generalul36.
       Cu toate că a jucat un rol important în participarea României la război, ca general si la un moment dat ca premier, reusind a concentra în jurul popularitătii sale o grupare politică de succes, Al. Averescu nu s-a numărat printre cei care au compărut, alături de familia regală, la intrarea triumfală în Bucuresti, la 1 decembrie 1918, absentă pe care nu o va uita niciodată si care spunea multe despre locul care i se rezervase atunci printre personalitătile politice ale momentului37. Dar, la 10/23 decembrie 1918, s-a întîlnit cu Regele Ferdinand, la invitatia suveranului, căruia îi declara că „asa cum merg lucrurile, o revolutie e sigură; că n-avea nici un sfat de dat; că niciodată n-ar primi să intre într-un guvern cu Brătianu”38.
       La începutul anului 1919, popularitatea generalului îsi continua nestingherită ascensiunea, îngrijorîndu-i atît pe Rege cît si pe principalii lideri politici ai timpului ori entuziasmîndu-i pe cei care-l considerau bărbatul politic al viitorului. Liga Poporului, la rîndul ei, a fuzionat la începutul lunii ianuarie 1919 cu Liga Poporului Basarabean, încorporînd în rîndurile sale si unele factiuni independente, fără suprafată politică39. Judecat însă în functie de contextul politic al momentului, cînd ascensiunea curentelor de stînga ameninta ordinea internă, Regina Maria se arăta nelinistită de ofensiva politică a generalului, considerîndu-l „un om periculos care se joacă de-a revolutia”40. Radu R. Rosetti, contactat de Regină, consemna în jurnalul său, la 1 februarie 1919, că „ea îmi spune că e îngrijorată de Averescu si de actiunea sa. Ar vrea să si-l apropie, dar vrea mai întîi să aibe părerile cîtorva persoane de încredere. […] Se cere mereu Regelui si Reginei, cînd capul lui Brătianu, cînd acel al lui Averescu”41.
       În paralel cu aceste căutări, care îl aveau în vedere în mod direct, generalul continua a-si căuta un drum al său si posibili aliati. Asa, bunăoară, tratativele purtate cu partizanii takisti au condus la încheierea unei „opozitii unite”, cu caracter electoral42. Întrucît nu-si stabilise o linie politică distinctă, Liga se arăta interesată si de o posibilă colaborare cu Partidul Socialist, avansînd însă si o serie de măsuri cu care se încerca a fi contracarate curentele revolutionare43. În primăvara anului 1919, Averescu devenise politicianul despre care se spunea că nu putea lipsi dintr-un nou guvern44. La 12 iunie, Regina Maria i-a primit pe Grigore Filipescu, urmat de C. Argetoianu, „amîndoi averescani înfocati, încrezători în popularitatea (după ei) aproape magnetică, de neimaginat a generalului. […] Doresc să se poată găsi oameni cu totul noi si mai tineri”. O lună mai tîrziu însă, după ce discutase cu Ion I. C. Brătianu, Suverana se arăta surprinsă de faptul că interlocutorul ei părea a fi „absolut înversunat împotriva lui Averescu”45. De ce? Pentru că îi punea sub semnul întrebării suprematia politică. La 13 iulie 1919, Radu R. Rosetti scria în jurnalul său că „Brătianu spune următoarele, care-l caracterizează bine: «Voi părăsi guvernul, dar puterea nu»”46. O săptămînă după aceea, Vintilă Brătianu se arăta îngrijorat si el, considerînd că dacă guvernul ar ridica starea de asediu si cenzura, pentru a se asigura astfel legalitatea alegerilor care urmau să aibă loc, „atunci Averescu ar face bolsevism”47. Este adevărat că generalul recurgea uneori la un autoritarism declarativ amenintător, stiind că afisarea unei asemenea atitudini îi sporea capitalul politic de moment. Dar experienta anului 1907 îl convinsese totusi că nu-i era avantajoasă o implicare directă într-o actiune care contesta ordinea internă, indiferent de baricada pe care se situa. De altfel, replicîndu-i lui Vintilă Brătianu, generalul Rosetti observa că „eu zic nu, căci i se va lua astfel arma cea mai puternică de agitatie, iar cît despre alegeri am o mare încredere în cumintenia poporului nostru”48. Dejunînd la Cotroceni, la 22 iulie 1919, Ferdinand i-a mărturisit aceluiasi că „toti, pînă si străinii, sînt contra lui Brătianu, iar El socoteste că Brătianu e prea intransigent fată de Averescu”49 .
       Fără a se lăsa impresionat de zvonurile care circulau în legătură cu el si cu Liga Poporului, generalul îsi vedea de interesele si planurile lui. La 10 septembrie 1919, Regina Maria l-a întîlnit din nou, notînd apoi în jurnalul ei că „unde nu sînt de acord cu Brătianu este distrugerea si zdrobirea lui Averescu. Eu cred că este un mare pericol, remarca întru totul îndreptătită Regina, să nu-l folosim decît să-l folosim.. Cred că luptînd împotriva tronului este mult mai periculos. Îi cunosc trecutul si ceea ce se spune împotriva lui, cu toate acestea, îi voi da o sansă, fie să arate cît de incapabil este sau, din contră, cît de minunat este, după cum îl consideră prietenii săi. Cei cu care am lucrat pînă acum nu văd în acelasi fel lucrurile, instinctul meu îmi spune că este o miscare gresită să încerc să distrug un om pe care opinia publică l-a ales ca favorit. După părerea mea, regele va fi mai puternic împreună cu el decît împotriva lui si dacă într-adevăr este un trădător, ceea ce este împotriva lui, va trebui să fie făcut public, astfel că tara va fi cea care îl va exclude, si nu regele”50.
       Rationamentul Reginei evidentia o întelegere mult mai profundă, a unui fenomen greu de dominat, decît politicienii vremii. Diferenta dintre cele două interpretări era datorată, bineînteles, perspectivei diferite din care era privită circumstanta în discutie. Consecintele „distrugerii” generalului puteau lua o întorsătură neasteptată pentru evolutia generală a vietii politice din România, amenintătoare pentru dinastie. Responsabilitatea unui partid politic sau a unei personalităti politice, indiferent de semnificatia ei, nu se putea compara cu aceea a Coroanei. Regina era constientă de pericolul pe care îl reprezenta o confruntare cu o popularitate care crestea asemeni unui torent aproape imposibil de stăvilit.
       Averescu, la rîndul său, a initiat în toamna anului 1919 o serie de negocieri cu unii lideri socialisti, încheiate cu perfectarea unui acord electoral, care va determina abtinerea Partidului Socialist de la alegeri. În discutiile purtate în acest sens, a fost mentionată si chestiunea răsturnării monarhiei si instalarea unui guvern democratic, rostindu-se chiar si cuvîntul „revolutie”51. La 6 octombrie 1919, Al. Marghiloman consemna că „Averescu a răspîndit stirea despre un congres al partidului său pentru zilele acestea la Bucuresti, ceea ce a făcut ca «Izbînda» să însere că vor veni la Bucuresti peste 100 000 de tărani. La ordinea zilei, este mania de a vorbi despre revolutiune, dar… totdeauna este altcineva care trebuie să o facă!”. Cinci zile mai tîrziu, însă, Constantin Argetoianu îl informa că generalul „e un om de ordine si nici nu se gîndeste la revolutiune”52, comportament respectat de altfel de Averescu în întreaga sa carieră politică.
       În cele din urmă, Liga Poporului nu a participat la alegerile parlamentare care au avut loc în noiembrie 1919. Confesîndu-i-se lui Marghiloman, seful ei îi mărturisea că abtinerea sa fusese determinată de faptul că „nu pot risca partida fără a fi sigur de reusită”53. Aceasta a fost una dintre greselile decisive săvîrsite de Averescu. Toti cei care au comentat atunci sau mai tîrziu lipsa Ligii dintre formatiunile politice care s-au confruntat pentru prima dată cu rigorile votului universal au recunoscut eroarea de neiertat săvîrsită de acela care a refuzat a se afla printre viitorii parlamentari. Si nu numai. Al. Marghiloman, care nu era unul dintre simpatizantii generalului, observa la 11 noiembrie 1919 că „nota caracteristică e nebunia pentru Averescu; pretutindeni, […] si cei mai ignoranti, oamenii bătrîni, nu jurau decît prin dînsul. Partidul «tărănist» […] s-a îmbrăcat în mantaua lui Averescu. – La Senat, gen. Benone Anastasiu, liberal, cerea voturi, în vederea amicitiei si camaraderiei cu Averescu! Generalul va mai găsi cu greu o asemenea ocaziune!”54. De fapt, nu a mai găsit-o niciodată. Alegătorii care nu l-au descoperit pe listele electorale nu i-au iertat greseala de a nu fi avut încredere în ei. În noiembrie 1919, cei mai multi dintre românii întorsi acasă de pe front, care obtinuseră cu un an înainte dreptul de a vota, s-au prezentat la urne cu intentia de a-si exprima optiunea pentru fostul lor comandant, devenit favoritul incontestabil al noilor consultări electorale. Generalul, la rîndul său, absorbit de calcule si de propriile limite politice, se îndoia de sansa care i s-a oferit. Prin urmare, nu a avut încredere în cei care îl voiau a fi alesul lor. Dezamăgiti de un asemenea dezacord, grav si neasteptat, simpatizantii săi s-au simtit abandonati, desi au încercat să depăsească o asemenea dezamăgire. Nu l-au uitat însă toti si nici pentru totdeauna, dar ceva s-a dezechilibrat în sistemul lor optional, nereusind să găsească răspunsuri la unele întrebări de neocolit.
       În noiembrie 1919, omul politic Al. Averescu a refuzat un joc în care cartea cîstigătoare îi fusese rezervată lui. Desi popularitatea sa a continuat a creste în virtutea sperantei de altădată, victoriile presupuse, pe care le va dobîndi mai tîrziu, nu vor fi dintre cele incontestabile. În momentul hotărîtor al carierei sale politice, el nu a avut curajul de a accepta competitia, refuzînd-o tocmai atunci cînd era asteptat ca un salvator predestinat. Un asemenea comportament l-a aruncat pentru totdeauna în rîndul liderilor care nu vor reusi să se impună, fără eventuale rezerve, în fruntea tuturor. În momentele hotărîtoare ale carierei sale politice, Al. Averescu nu va merge pînă la capăt si, mai mult decît atît, va evita competitiile decisive, cu toate că a fost mereu asteptat acolo. S-a comportat, de prea multe ori, ca o personalitate care putea să iasă din tiparele obisnuite, avansînd declaratii angajante în acest sens, dar atunci cînd a trebuit să facă ultimul pas s-a abtinut ori l-a refuzat. Împotriva aparentelor, Averescu nu va nesocoti legalitatea, desi se va lansa nu o dată în declaratii sau atitudini revansarde, desconsiderat apoi pentru donchisotismul său de paradă. Formatia sa cazonă l-a ferit de extremisme, chiar dacă multi îl vedeau predispus unei asemenea conduite.
       Jocul, complicat în aparentă, dar simplu în practică, afisat de general în campania electorală si în alegeri, l-a privat de favoarea de a se afla, la 20 noiembrie 1919, în momentul deschiderii lucrărilor primului Parlament al tuturor românilor, printre noii alesi ai neamului său. Întîlnindu-se cu Nicolae Misu, la 18 noiembrie 1919, Regina Maria nota în jurnalul ei că „situatia nu este deloc bună. Take si cu Averescu sînt într-o proastă dispozitie si acum sînt furiosi că n-au luat parte la alegeri”55. Dar nu toti politicienii momentului se arătau dezamăgiti de consecintele erorii săvîrsite de general. Octavian Goga, de pildă, aflîndu-se printre membrii Consiliului Dirigent, „pleda acuma, îsi va aminti Al. Vaida Voevod, pentru Averescu. Un om exceptional, de o popularitate imensă, armata întreagă e cu dînsul. Ce 1907? Totul e uitat, căci Averescu a adus pacea (de la Buftea); poporul îl iubeste pe «taica Averescu». Dînsul a refuzat să candideze, după ce nu i s-a încredintat formarea guvernului. Să vadă Regele cum va fi!… Nouă, ardelenilor, ni se impune o singură tactică: să urmăm pilda lui Averescu, să ne abtinem de a participa la această Cameră, să-l silim pe Rege să o dizolve si să-l demită pe Văitoianu, omul de paie al lui Brătianu”. Plini de e însisi, desi întru nimic justificat, uitînd repede ce sacrificii făcuseră regătenii în război, românii de dincolo de munti continuau a se mentine într-o expectativă opacă, îndreptătită, chipurile, de o „superioritate imperială”, prejudiciabilă si ridicolă. „El se reîntorsese din capitală – îi reprosa Vaida Voevod lui Goga –, înteles cu Averescu, prin Octavian Tăslăuanu. La Sibiu începuse numai intriga, pe care apoi, ca ministru în primul guvern, a încercat să o pună în practică la Bucuresti. Goga, considera viitorul sef al guvernului care va ratifica unirile din 1918, era scutit de orice scrupule, prin pavăza reputatiei sale de poet laureat al epocii”56. Această malitiozitate surprinzătoare îi caracteriza pe cei mai multi dintre ardeleni, tocmai atunci cînd intrarea în normalitatea epocii reclama o conlucrare perfectă, fără insinuări gratuite si degradante.
       În această atmosferă de căutări si compromisuri arbitrare, s-a ajuns la învestitura unui ardelean cu înalta prepotentă de prim-ministru al României întregite. O surpriză a momentului a fost aceea că la 9 decembrie 1919, ziua prezentării noului cabinet, printre ministeriabili a apărut si Al. Averescu, noul titular al Internelor, „ca esit dintr-o cutie”, cum remarca Al. Marghiloman57. Cîteva zile mai tîrziu, N. Iorga, ales Presedinte al Camerei, nu a rezistat ocaziei de a-l ataca pe general, provocînd demisia acestuia, la 13 decembrie 1919. Comentînd gestul, Marghiloman se întreba: „Oare de ce o fi intrat în guvern? si de ce iese? Este ciudată – remarca el – constatarea unei coincidente: demisia devine un fapt îndeplinit Sîmbătă, ziua cînd generalul este primit de către Regină în audientă pentru împăcare si retinut două ore”58.
       Prezenta generalului în ministerul Vaida Voevod, instituit ca o favoare rezervată ardelenilor, avizi de putere, dar lipsiti de exercitiul guvernării si neintrodusi în dificultătile specifice politicianismului Vechiului Regat, i-a epatat pe multi contemporani. Îndeosebi pe cei de dincoace de Carpati. S-a si afirmat de altfel că atunci, „cea mai surprinzătoare numire, avînd în vedere faptul că el nu a participat la alegeri, a fost Averescu”59. Toată lumea stia că el tintea să ajungă un factor de decizie printre pretendentii la functia supremă în viata politică românească. Gestul abtinerii sale de la alegeri a lăsat a se întelege că nu era un combatant dintre cei prezenti în toate marile bătălii si care merg întotdeauna pînă la capăt, acceptînd sacrificiul nelimitat. Îi plăcea să fluture amenintător sabia, pe care nu o scotea însă din teacă, împotriva aparentelor. Desi a cultivat o relatie specială cu anturajele feminine ale societătii românesti, el nu a manifestat niciodată porniri care să amintească de Rasputin si nici chiar de Georges Boulanger. Născut într-o familie modestă, a rămas toată viata adeptul unei cumpătări ce amintea de obedienta specifică unei mentalităti rurale, dublate de o servitute cazonă. Disciplina militară îi împrumutase aparente si chiar porniri autoritare, dominate sau reprimate la timp, pentru a nu luneca spre zona intentiilor revolutionare.


1 Ibidem, p.234.

2 Ibidem, p.247.

3 Ibidem, p.250.

19 Ibidem, p.260.

20 Ibidem, p.270, 275.

21 Ibidem, p.276. Vezi si Alexandru Marghiloman, op. cit., Vol. III, p.393-403.

22 Alexandru Marghiloman, op. cit., p.450.

23 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de maine. Amintiri din vremea celor de ieri, Volumul al V-lea, Partea a V-a (1918), Editie si indice de Stelian Neagoe, Bucuresti, Editura Machiavelli, 1995, p.57 si urm.

24 Generalul Alexandru Averescu, Răspunderile, <Iasi>, Editura Ligei Poporului, 1918, p.5-7.

25 “Îndreptarea”, Iasi, 14. IV. 1918, p.1.

26 Actul constitutiv al Ligei Poporului si apelul D-lui general Al.  Averescu, Iasi, 1918, p.5-6; “Îndreptarea”, 13. X. 1923, p.1.

27 “Îndreptarea”, 8.II.1920, p.1.

28 Idem, 25.IV.1923, p.1.

29 O infamie, în “Ghiara”, Bucuresti, Nr.21, 1924, p.7.

30 Alexandru Marghiloman, op. cit., p.536, 540.

31 Ibidem, p. 556-557; Sherman David Spector, România si Conferinta de Pace de la Paris. Diplomatia lui Ion I.C.Brătianu, Iasi, Institutul European, 1995, p.50.

32 Radu R. Rosetti, op.cit., p.262.

33 Alexandru Marghiloman, op. cit., Vol.IV, p.86-87.

34 Ibidem, p.100-102.

35 Ibidem, p.116.

36 Ibidem, p.132.

37 General Al. Averescu, Criza politică si cauzele ei, p.5.

38 Alexandru Marghiloman, op.cit., p.184-185.

39 “Îndreptarea”, 3.I.1919, p.1 si 27.II.1919,p.1.

40 Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918-decembrie 1919), Volumul I, Traducere de Valentina Costache, Sanda Racoviceanu, Bucuresti, Editura Albatros, 1996, p.46.

41 Radu R. Rosetti, op. cit., p.318.

42 “Evenimentul”, 22.II.1919, p.1; “Îndreptarea”, Bucuresti, 23.II.1919, p.1.

43 “Viitorul”, 11/24.II.1919, p.2.

44 “Politica”, Iasi, Nr.1, 6 martie 1919, p.50.

45 Maria, Regina României, op. cit., p.237.

46 Radu  R. Rosetti, op. cit., p.376.

47 Ibidem, p.377.

48 Ibidem.

49 Ibidem, p.378.

50 Maria, Regina României, op. cit., 290.

51 “Dezbaterile Adunării Deputatilor”, sedinta din 18 ianuarie 1929, p.453-454; “Viitorul”, 4.VII.1927, p.5.

52 Alexandru Marghiloman, op. cit., p.390-391.

53 Ibidem, p.396.

54 Ibidem, p.410.

55 Maria, Regina României, op. cit., p.359.

56 Alexandru Vaida Voevod, Memorii, Vol.II, Prefată, editie îngrijită, note si comentarii de Alexandru Serban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p.9-10.

57 Alexandru Marghiloman, op. cit., p.424.

58 Ibidem, p.426.

59 Sherman David Spector, op. cit., p.273. Istoricul american a gresit atunci când a scris că generalul a fost desemnat ca ministru de Război. De fapt, lui i-a fost rezervat Ministerul de Interne.