Nisipul din clepsidră

                                                       ALEXANDRU AVERESCU, OMUL POLITIC (XII)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

       Dacă unele partide politice ale acelui timp au continuat a fiinta si după interdictia carlistă, reluîndu-si chiar activitatea legală la un moment dat, Partidul Poporului nu s-a aflat printre acestea. Nici măcar nu s-a încercat vreodată o restaurare a sa, deoarece, lipsindu-i o ideologie individualizată, nu s-a mai adresat realitătilor specifice unui timp, dezideratelor unei generatii sau ale unei componente sociale. În plus ori în primul rînd, Partidul Poporului a fost fondat în mod special pentru Averescu, fiind deci un organism politic a cărui popularitate s-a confundat cu personalitatea acestuia pînă la o identificare aproape imposibil de nuantat. De aceea, Partidul Poporului si Alexandru Averescu au dispărut simultan, odată pentru totdeauna, intrînd împreună într-un trecut ireversibil. Aruncat în uitare, maresalul a fost readus în actualitate doar atunci cînd, ocazional, i s-a căutat un loc în istoria României politice sau militare a secolului XX.
 Evenimentele care au urmat mortii lui Alexandru Averescu, adică al Doilea Război Mondial si căderea unei părti a Europei în zona de influentă rusească, succedate de comunizarea tării, s-au repercutat negativ asupra postumitătii sale. Nici Partidul Poporului nu a avut o soartă mai bună, fiind aruncat în rîndul partidelor burghezo-mosieresti, care au exploatat clasa muncitoare si tărănimea, contravenind astfel unei ideologii care va subordona cîndva „dictaturii proletariatului” întreaga societate românească. Alexandru Averescu, etichetat drept „om politic burghez”, va deveni un personaj „reactionar”, al cărui nume va fi însotit întotdeauna de un adjectiv injurios. Minimalizată, de regulă, înainte de a se justifica un asemenea tratament, formatiunea politică averescană a fost încadrată într-o categorie specială, lipsită de importantă, atît pentru istorici, cît si pentru politologi. Si nu numai.
Istoriografia anilor 1938-1945 nu a rezervat un studiu special maresalului Averescu sau Partidului Poporului, datorită realitătilor politice cu care s-a confruntat România acelui antract nefiresc. În a doua jumătate a deceniului al saptelea al secolului XX, cînd specialistilor români le-a fost permisă posibilitatea de a se referi, tangential sau direct chiar, si la „partidele politice burghezo-mosieresti”, cu servitutea respectării limitelor interpretative de rigoare, omul politic Alexandru Averescu si Partidul Poporului au devenit subiecte obisnuite sau chiar predilecte, uneori, ale unor studii sau monografii ale timpului. Aceste realizări – atîtea cîte au fost – nu fac în mod particular obiectul demersului de fată. Ceea ce ne interesează de această dată are în vedere modalitatea în care s-a reflectat în memoria vremii, după dizolvarea Partidului Poporului si moartea liderului său, imaginea omului politic Alexandru Averescu . În 1926, de pildă, el era prezentat de celebra The Encyclopaedia Britannica, într-un text special dedicat lui, ca un general care „a devenit enorm de popular printre soldatii săi, o popularitate care l-a ajutat mai tîrziu în mod considerabil în cariera sa politică. […] Apoi, el s-a retras din armată si a intrat în domeniul vietii politice. A fost proclamat presedinte al Ligii Poporului, care a devenit după aceea Partidul Poporului, iar datorită popularitătii generalului Averescu, această organizatie a fost adusă la putere, în martie 1920, cu presedintele său ca prim-ministru” . În 1962, deci 36 de ani mai tîrziu, cînd România fusese transformată într-o „suburbie comunistă”, obligată să accepte „învătatura” Kremlinului, Averescu ajunsese în tara sa un „maresal si om politic reactionar român”, care „a fost conducătorul «Partidului poporului», creat de burghezie si mosierime pentru a însela masele nemultumite de guvernarea liberală”, acelasi care, „după înfiintarea Partidului Comunist din România, a dezlăntuit prigoana împotriva acestuia” . Între asemenea limite interpretative a evoluat posteritatea lui Alexandru Averescu, cu nuantări circumstantiale, cu rezerve si permanente deformări ideologice, cu renuntări si reveniri niciodată duse pînă la capăt, transformînd o biografie într-un oracol, capabil să ofere răspunsurile asteptate si convenabile fiecărui consultant posibil.
La 6 octombrie 1938, deci numai după trei zile de la disparitia lui Averescu, în casa lui Ioan Hudită, gazda discuta cu generalul Haralambie Giosanu despre „chestiunea Averescu”. „Giosanu, nota Hudită, crede că Averescu a fost un mare general care însă, din cauza intrigilor cu Brătianu, n-a fost folosit în situatiile de mare răspundere. «Liberalii au tesut atîtea intrigi în contra lui, zice Giosanu, încît Regele Ferdinand se temea de el; asa se explică de ce el a ridicat în fata lui Averescu pe Presan, o mare nulitate, care închidea ochii la infidelitatea sotiei sale»” . Personalitatea maresalului era încă prea prezentă în memoria vremii pentru ca obisnuitele clevetiri de moment să fi fost uitate, în favoarea unor reconsiderări necesare. Concomitent, vechile divergente personale nu dispăruseră în totalitate, circumstantă care se repercuta asupra postumitătii imediate a personajului avut în vedere. La începutul anului 1939, numele lui Averescu era încă unul amintit în diferite cercuri politice, alături de N. Iorga, Al. Vaida Voevod etc. . În vara aceluiasi an, Louis Bolomey, aflat în vizită tot la Ioan Hudită, mărturisea că „nu mai crede în posibilitatea revenirii la partide, cel putin la cel liberal, pe care-l vede «apus pentru totdeauna». Se miră că noi, national-tărănistii, ne mai tinem după atîtia dezertori care ne-au trădat. Recunoaste că Maniu se bucură de o popularitate în tară mai mare decît aceea a lui Averescu, în 1919. Faptul că au rămas cu el oameni ca Lupu si Mihalache, e si acesta un fapt care-l impresionează pe Bolomey” . Iată, deci, că după mai putin de un an de la moartea maresalului, începuseră deja a fi avansate unele opinii care strecurau neadevărul că „idolul” din 1918-1919 ar fi avut o popularitate mai mică decît Maniu, în 1939. Exagerarea este evidentă, iar acela care o proferase încerca să-l flateze astfel pe Ioan Hudită, un fruntas national-tărănist. Apoi, în august 1939, Partidul National Liberal nu putea fi considerat ca „apus pentru totdeauna”, în favoarea celui national-tărănist. Cu timpul, referirile la Alexandru Averescu au devenit tot mai aleatorii, întrucît uitarea începuse a se asterne peste acest nume. Asa, de pildă, în iulie 1944, Ioan Hudită consemna că „ziarele noastre reproduc după cele germane amănunte referitoare la complotul contra lui Hitler si la persoanele care au făcut parte din el”. Într-un asemenea context, la o discutie la care participau Mihai Popovici, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu si Ioan Hudită , cel dintîi îi cerea ultimului să păstreze discretia în legătură cu faptul că Partidul National Tărănesc îsi anuntase intentia „de a face procesul răspunderilor”, gresind, printr-un asemenea gest, asemeni lui Averescu, în 1918. A gresit, oare, generalul cu Răspunderile sale? Si de ce?
Două luni mai tîrziu, adică la 27 septembrie 1944, într-o convorbire purtată de S. Dangulov, membru al Comisiei Aliate de Control, cu N. Petrascu, presedintele Asociatiei Ziaristilor Străini din Bucuresti, despre partidele politice din România, oficialul român îl informa pe interlocutorul său, referindu-se la Partidul National Liberal, Partidul National Tărănesc si Partidul Comunist din România, că acesta din urmă, „în opinia mea, are un mare viitor. Atuul său principal este că el constituie, în esentă, un partid nou pentru România, pentru prima oară el a obtinut dreptul de a desfăsura liber o largă propagandă. Voi aduce la cunostintă următorul fapt: la sfîrsitul războiului trecut, Grigorescu, fondatorul propriului partid, a cîstigat la alegeri 50% din voturi. Succesul său s-a datorat faptului că partidul era nou. Cred că Partidul Comunist va întruni în jur de 25% din alegători si aceasta, indiscutabil, va fi un mare succes al său” . La sfîrsitul lunii septembrie 1944, România era o tară controlată deja de Moscova, astfel încît într-o discutie despre partidele politice, un oficial român, care bănuia cu ce intentii intraseră rusii în tară, încerca să prezinte lucrurile pe placul ocupantului. Nefiind interesat în mod deosebit de trecutul partidelor politice, N. Petrascu l-a confundat pe Alexandru Averescu – neintentionat, bineînteles – cu generalul Eremia Grigorescu, care cochetase si el cu politica. În alegerile din mai-iunie 1920, Partidul Poporului a obtinut mai mult de jumătate din voturile celor consultati atunci. Dar în septembrie 1944, partidul respectiv dispăruse de pe scena politică, fiind deja uitat, si nu mai era mentionat printre formatiunile partidiste care urmau a se confrunta în viitoarea consultare electorală. N. Petrascu îsi amintea doar că la sfîrsitul Primului Război Mondial un general important prezida un partid de succes, întrucît „partidul era nou”. Dar Partidul Comunist din România nu mai era de mult un „partid nou”, iar acela care conducea Asociatia Ziaristilor Străini din Bucuresti nu-si mai amintea ori nu-i convenea să mentioneze tratamentul aplicat de guvernul condus de Alexandru Averescu participantilor la congresul de constituire a P.C.d.R., un organism politic subordonat Internationalei a III-a Comuniste.
 La 18 mai 1945, cînd tara era condusă de un guvern impus de Moscova, în fruntea căruia fusese numit Petru Groza, într-o sedintă a Delegatiei Academiei Române era citată o scrisoare a lui Ion Petrovici, care acuza tratamentul ce i se aplica în arestul preventiv. „Contra lui I. Petrovici este o prigoană, pe care nimeni nu si-o explică”, va consemna Constantin Rădulescu-Motru, prezent la acea întîlnire. „Inimicitii personale ale unora dintre membrii guvernului, în special din partea lui Petru Groza?”, se întreba el, surprins de cele auzite. „Probabil. Se pare că această inimicitie durează de pe vremea cînd Petrovici si Groza făceau parte din guvernul lui general Averescu” . Este adevărat că Ion Petrovici si Petru Groza au făcut parte, împreună, din cele două guverne averescane din anii 1920-1921 si 1926-1927. Ardeleanul, convertit între timp de Moscova, devenise favoritul lui Stalin, în timp ce Petrovici fusese arestat. Este posibil ca în desfăsuraea dramei trăite de marele filosof, Groza să fi actionat în defavoarea fostului său coleg de partid si guvern, pentru a-si demonstra astfel „atasamentul” fată de noii săi „prieteni”. Curioasă evolutie! În timp ce unul dintre fostii membrii marcanti ai Partidului Poporului se trezea încarcerat, odată cu ocuparea tării de către U.R.S.S., altul accepta a fi seful guvernului care a ordonat întemnitarea unuia dintre fostii săi apropiati, fără a încerca să-l ajute, chiar dacă stia că acela în cauză era nevinovat.
Scriindu-si memoriile, de pe pozitia politicianului trecut cu seninătate în tabăra „eliberatorilor”, fostul ministru averescan va ajunge să scrie că generalul „era un om simplist si nicidecum un om politic, dar care era un om foarte cinstit”. Evita incriminările specifice ideologiei comuniste pentru a nu se autoacuza, ca fost membru al unui partid burghez, „retrograd si străin de interesele tării”. Apelînd la echilibristica ideologică a timpului, primul dintre sefii guvernelor comuniste românesti scria în memoriile sale că „în cele din urmă, acest brav soldat si dotat general s-a dovedit a fi total neputincios fată de dinastia Brătienilor si a Hohenzollernilor din Palatul Regal, sateliti ai celor dintîi prin cointeresări financiare si alte afaceri, fireste pe spinarea poporului muncitor” . Scrise după 1945, tonul si limbajul acestor însemnări erau deja specifice verbiajului epocii comuniste. Referindu-se la guvernarea generalului din 1926-1927, averescanul metamorfozat în comunist, mult prea usor si fără regrete, îsi modificase discursul în functie de acela specific deformărilor practicate de „dictatura proletariatului”, conchizînd că în iunie 1927, „cărămida care a căzut în capul bietului maresal (sic!) Averescu, cel mai supus si mai dinastic dintre generali, a rămas de pomină în istoria noastră politică. A fost, în definitiv, o răsplată binemeritată, întrucît dragostea soldatilor scăpati din transee, cu care acestia l-au înconjurat pe «tata Averescu» după înfrîngerea armatei germane pe cîmpurile de luptă din Moldova, acest talentat soldat n-a stiut s-o transforme în capital politic pe care să-l folosească apoi în slujba acestui popor naiv si prea sentimentalizat dintr-o dată, în lipsa unei educatii politice serioase, care să-l fi învătat să stie judeca si discrimina din punct de vedere politic. Ci el a irosit în mod usuratic pînă la inconstientă această încredere a poporului, risipind-o prin cabinetul regelui si budoarul reginei, ba pierzîndu-si uneori pasii chiar si prin anticamerele lacheilor regali” . Asemenea judecăti, devenite practici curente pentru un ardelean capabil să accepte cele mai josnice tîrguri politice, erau consemnate cu gîndul la o posteritate dominată de „omul nou”, pe care îl preamărea el cu atîta sîrg. Continuînd a-i denigra pe cei cu care nu se putea compara în nici un fel, premierul comunist se arăta nemultumit că decretul din 4 iunie 1927, cu care s-a încheiat ultima prezentă la guvern a Partidului Poporului, si „felul cum a fost el obtinut au aruncat o lumină atît de puternică asupra putreziciunii de la Curtea regală, semnalînd cu acest prilej si gradul de decadentă a dinastiei, încît mi se îmbie să insist asupra acestor momente, care au constituit – prin efectele ulterioare ale acestei decizii regale – o cotitură hotărîtoare, nu numai pentru soarta dinastiei, dar si pentru desfăsurarea pe mai departe a evenimentelor politice din tara noastră” . Exhibînd fără jenă asemenea piruete umilitoare, fostul prim-ministru comunist ne dezvăluie că „reconstituindu-mi eu aceste amintiri” si „gîndidu-mă eu acum, după mai bine de douăzeci de ani scursi de la acest moment istoric, îmi dau seama că despărtirea mea de lumea în care am trăit pînă atunci si căutarea unui drum spre o lume nouă datează de la această «noapte furtunoasă»” (subl. ns.). Si totusi, imediat după avansarea unor asemenea elucubratii, acest campion al celor mai rusinoase trădări nu se sfia să noteze că în iunie 1927 Averescu a fost demis în mod surprinzător, întrucît el „nu era prin nimic inferior nici lacheului de totdeauna al curtii regale, altcum, mare savant, profesorul Nicolae Iorga, si nici avocatului de o siretenie iezuită de la Blaj, Iuliu Maniu, si încă si mai putin lenesului si orgoliosului fanariot de la Florica, Ionel Brătianu, care trăia pe urmele mostenirii politice rămase de la tatăl său” . Într-o singură frază, acest campion al cameleonismului românesc a profanat memoria a trei personalităti emblematice ale perioadei interbelice, cînd tara sa, fată de care nu a nutrit sentimente filiale firesti, a cunoscut o dezvoltare mai mult decît semnificativă.
Cam în aceeasi perioadă în care Petru Groza, fostul ministru averescan, se războia cu N. Iorga, Iuliu Maniu si Ion I. C. Brătianu, oficialitătile comuniste au declansat o campanie de verificare a membrilor P. M. R. Un fost prefect în timpul unui guvern al lui Averescu a fost exclus atunci din P. M. R. tocmai pentru vina de a fi detinut o functie politică „în timpul guvernării Partidului Poporului al lui Averescu”. Individul în cauză si-a recunoscut cu seninătate „vina”, „crezînd că prin aceasta capătă o circumstantă atenuantă, deoarece la bęte noire a tuturor comisiilor de verificare o constituiau legionarii, tărănistii, liberalii si titelistii. Despre celelalte partide din trecut nu se prea aducea vorba. – «Averescu!» a exclamat presedintele comisiei de verificare. «Criminalul ăla care a ucis 11 000 de tărani în 1907, care a fost unealta burghezo-mosierimii…»”. Surprins de o asemenea turnură periculoasă si „demascat” de propria-i naivitate, respectivul membru al Partidului Muncitoresc Român a încercat să o dreagă, recurgînd la un „argument” cu două tăisuri: „«Iertati-mă, tovarăse presedinte, recunosc că am fost membru al partidului lui Averescu, si că am fost chiar prefect. Numai prefect. Dar în acelasi partid si în acelasi guvern, actualul nostru prim-ministru, tovarăsul Petru Groza, a fost ministru, asa că…»” . Este putin probabil ca dialogul să fi decurs chiar asa, într-o vreme cînd orice aluzie de acest gen atrăgea după sine o aspră „demascare”, urmată de o inevitabilă condamnare. Dar să nu uităm că atît „povestitorul”, cît si „personajul tipic” al relatării sale trăiau în epoca „realismului socialist”, adică în „împrejurări tipice”.
 Consecintele acestei „reeducări ideologice” vor atrage după ele recurgerea la numeroase formule tip, repetate ca niste sabloane însusite mecanic, asemeni stereotipurilor puse pe seama răscoalei din 1907, la care se apelează si azi fără a se întreba cineva dacă s-au întîmplat aievea sau au fost plăsmuite, cîndva, cu o intentie anume. Memorialistul Petre Pandrea relua, în 1968, acuzatia la care recursese acel oficial al Partidului Muncitoresc Român, în anii ’50, pentru a-l condamna pe un fost primar averescan, consemnînd că „Generalul Al. Averescu a dispretuit masele, a ucis 11 000 de tărani si Sadoveanu i-a fost intim colaborator si presedinte de Senat, director de oficios în perioada 1917-1918” . Nimic adevărat, chiar dacă autorul acestor alterări tendentioase era Petre Pandrea. Putin mai înainte, acelasi autor îl acuzase pe Sadoveanu că „făcea zid în jurul dinastiei de Hohenzollern und Sigmaringen, alături de cei patru sfetnici: N. Iorga, Averescu, Ionel Brătianu si C. Argetoianu”, adăugînd că „din opera lui Sadoveanu, în aproape o sută de volume, nu se va mai citi un rînd în anul 2000” . Or, se stie că dinastia a avut un rol deosebit de important în participarea României la Primul Război Mondial si nu numai. Apoi, nici unul dintre „cei patru sfetnici” nu poate fi acuzat de vreo faptă reprobabilă, cu caracter antinational. Din nefericire, multi ar fi dorit ca atît înainte de anul 2000, cît si după, Sadoveanu să fie uitat în totalitate. O asemenea impietate, însă, nu a devenit o realitate, acceptîndu-se chiar, fără rezerve, toate acuzatiile care îl privesc pe un mare autor român.
După evenimentele din 1989, amintirea lui Averescu nu a suscitat un interes deosebit, cu exceptia interventiei istoricilor care au încercat să elimine sau să atenueze exagerările si inexactitătile proprii istoriografiei ante-1990. Generalul, maresalul, seful de partid, ministrul si fostul prim-ministru Alexandru Averescu continuă să rămînă un personaj insolit, atipic chiar, fără a stîrni o curiozitate asteptată si deci firească, pe care o merită o asemenea individualitate. Postumitatea sa reia si azi clisee si rezerve inexplicabile, întretinute de reflexe greu de abandonat si, poate, de convingerea că un asemenea personaj nu mai interesează pe nimeni, azi. Referirile la el sînt întîmplătoare sau tangentiale, inducînd impresia falsă că detinem destule informatii despre omul politic Alexandru Averescu sau despre ministrul care este considerat încă răspunzător de o acuzatie neîntemeiată, adică împuscarea a 11 000 de tărani în 1907!
 


Cf. Gheorghe I. Florescu, Alexandru Averescu, în enciclopedii universale, I , în „Convorbiri literare”, Iasi, Nr.10, Octombrie 2008, p. 89-93; II, în Idem, Nr. 1, Ianuarie 2009, p. 119-126.

The Encyclopaedia Britannica. A Dictionary of Arts, Sciences, Literature & General Information, Thirteenth Edition, Volume 29, London, The Encyclopaedia Britannica Company, Ltd., New York, The Encyclopaedia Britannica, Inc., 1926, p. 296-297. Vezi si articolele: The Averescu Government si Post-War Politics.

Dictionar enciclopedic român, Vol. I, Bucuresti, Editura Politică, 1962, p. 257.

Ioan Hudită, Jurnal politic, 16 septembrie 1938-30 aprilie 1939, p. 60.

Ibidem, p. 216.

Idem, Jurnal Politic 1939, p. 143.

Idem, Jurnal Politic. 1 ianuarie-24 august 1944, Publicat cu un studiu introductiv si note de Academician Dan Berindei, Bucuresti, Editura Roza Vînturilor, 1997, p. 375-376; Generalul Alexandru Averescu, Răspunderile, Iasi, Editura Ligei Poporului, 1918.

Misiunile lui A. I. Vîsinski în România (Din istoria relatiilor româno-sovietice, 1944-1946). Documente secrete, Bucuresti, 1997, p. 74.

Constantin Rădulescu-Motru, Revizuiri si adăugiri. 1945, III, Volum îngrijit de Gabriela Dumitrescu, Bucuresti, Editura Floarea Darurilor, 1999, p. 215.

Petru Groza, Adio lumii vechi! Memorii, Compania, 2003, p. 237-238.

Ibidem, p. 388.

Ibidem, p. 395.

Ibidem, p. 483.

Ibidem, p. 396.

Ibidem, p. 399.

Cf. Pericle Martinescu, 7 ani cît 70. Pagini de jurnal (1948-1954), p. 400-401.

Petre Pandrea, Turnul de ivoriu. Memorii, Prefată de Stefan Dimitriu, Editie îngrijită si postfată de Nadia Marcu-Pandrea, Bucuresti, Editura Vremea XXI, 2004, p. 564. Cifra de 11 000 de tărani împuscati în 1907 a fost o exagerare a presei de o anumită orientare politică, iar Mihail Sadoveanu a fost presedinte al Senatului în timpul guvernului N. Iorga, adică în intervalul iunie 1931-iunie 1932. Ultima guvernare Al. Averescu s-a încheiat la 4 iunie 1927. Ziarul „România”, care a apărut la Iasi, în anii 1916-1917, nu a fost un „oficios” politic, asa cum insinuează Petre Pandrea.

Ibidem, p. 563-564.