Nisipul din clepsidră

                                                       ALEXANDRU AVERESCU, OMUL POLITIC
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

         

       Alături de Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Al. Vaida Voevod, I.G. Duca s.a., care au condus România în calitate de prim-ministri după Primul Război Mondial, se cuvine a fi amintit întotdeauna si Alexandru Averescu. De altfel, nu se poate vorbi despre evolutia acestei tări între 1907 si 1938, fără a i se recunoaste un loc special în istoria celor trei decenii avute în vedere aceluia care, ca om al armelor, a atins treapta cea mai de sus a ierarhiei militare, fiind învestit în 1930 cu gradul de maresal, iar ca om politic a condus trei guverne, în calitate de premier, în anii 1918, 1920-1921 si 1926-1927.
       Al. Averescu s-a născut la Ismail, la 9 martie 1859, în acelasi an cu Alexandru A. Bădărău si Alexandru Constantinescu, adică într-un timp al schimbărilor reclamate de Unirea Principatelor. La împlinirea a 150 de ani de la nastere, se cuvine, neîndoielnic, să-i dedicăm un text special, ca semn de omagiere si recunostintă, unei personalităti distincte, uitată aproape o jumătate de secol de către conationalii săi, obligati să memoreze nume străine, care nu aveau nimic în comun cu trecutul românilor. „Generalul”, cum a fost cunoscut în epocă, provenea dintr-o familie modestă, circumstantă care se va repercuta uneori asupra afirmării sale generale. Nu a beneficiat, asadar, de privilegiile conferite de un nume cunoscut, deci nu a intrat în viată favorizat de o traditie de familie, cu precursori care să-i deschidă usi dintre cele care altfel rămîn zăvorîte. S-a construit pe sine din mers, urcînd trepte anevoie de escaladat si care, uneori, te pot duce acolo unde nu te asteaptă nimeni si nimic. Asadar, nu s-a bucurat de privilegii ca acelea rezervate  lui Ion I.C. Brătianu, de pildă, al cărui părinte s-a îngrijit mereu de ascensiunea primului său fiu. Al. Averescu a fost poate cel mai tipic self-made-man dintre politicienii români importanti, dar si dintre figurile reprezentative care au ilustrat categoria marilor militari ai Războiului din 1914-1918. A ajuns în vîrful a două institutii foarte importante – armata si politica –, fără a fi fost predestinat probabil să ilustreze cariere ce reclamă adeseori o traditie. Cu o înfătisare care sugera un donchisotism clasic, s-a afirmat cu o rară obstinatie, reusind să depăsească adversităti importante si să evite, nu o dată, esecuri dintre cele care atrag după ele căderi iremediabile. Nu a fost întotdeauna un învingător, dar si-a dominat de cele mai multe ori ascensiunile posibile, rămînînd mereu în sfera factorilor de decizie. Chiar dacă nu a fost înzestrat cu calităti fizice specifice conducătorilor de osti, s-a afirmat ca un militar important în două războaie intrate în istoria Europei, după ce în altul fusese prezent ca voluntar, pe un cîmp de luptă unde se confruntau doar bărbati ajunsi la o vîrstă anume. Dobîndind o popularitate unică în istoria noastră modernă, Averescu a stiut să o valorifice în asa fel încît să se impună, înainte de încheierea Primului Război Mondial, printre numele favorite ale acelora care urmau să călăuzească destinele României noi.
       A condus reprimarea răscoalei tărănesti din 1907, care, pe lîngă ordinea internă, ameninta statutul politico-diplomatic al României, pentru ca peste un deceniu să-i comande, pe aceiasi tărani, în confruntările Marelui Război. S-a comportat în asa fel încît, încă înainte de încheierea evenimentelor militare din 1918, a dobîndit, îndeosebi în lumea satelor, o popularitate care depăsea sfera obisnuită a unei reputatii personale. În anii care au urmat, „generalul” a devenit „primul mit al României Mari”1, asa cum va recunoaste Pamfil Seicaru, ale cărui dimensiuni si probabile consecinte deveniseră amenintătoare atît pentru factorii politici ai vremii, cît si pentru dinastia României chiar. În toată istoria modernă, nimeni nu a reusit a suscita, asemeni lui, o popularitate care să frizeze irationalul, trezind temeri recunoscute printre cei care conduceau tara în acel moment. Surprins el însusi de un val de admiratie greu de acceptat, afisată de răsculatii de odinioară, care uitaseră de 1907, „generalul” s-a trezit dintr-o dată în ipostaza de salvator, aproape de necontestat, al neamului său. S-a încercat de mai multe ori să se explice resorturile intime ale unei popularităti tainice si irepetabile, fără a se reusi identificarea unor răspunsuri conditionate de întrebări ce ies de sub incidenta întelegerii obisnuite. Un martor al timpului avut în vedere, care l-a cunoscut pe general, considera, bunăoară, că „orice popularitate este o proiectie sentimentală a maselor si în politică, adesea, elementul irational are un rol decisiv”2. Comparat uneori cu Georges Boulanger, care cîstigase cu trei decenii mai devreme o popularitate imensă în Franta, Averescu a reprezentat pentru România anilor 1918-1919 mult mai mult decît generalul francez, care a sfîrsit într-o manieră melodramatică. Pentru a nu lăsa neexplicată o reputatie ce balansează încă între imprevizibil si chiar uimire, putem accepta că Primul Război Mondial si misterele unui eveniment de dimensiuni si semnificatii greu de relevat încă au impus personalităti surprinzătoare, pe măsura unor împrejurări si momente semnificative. Uitîndu-i parcă trecutul, fostii soldati din anii 1916-1918 l-au considerat a fi altfel decît ceilalti contemporani, punîndu-si în el toate nădejdile încă înainte de a se fi întors acasă de pe front. Al. Averescu s-a trezit dintr-o dată privit ca un individ providential sau un om nou, cum singur se va pretinde apoi, chiar dacă nu venea cu un trecut strălucit întru totul, însotit de un program în care să fi fost avansate răspunsuri viabile tuturor întrebărilor unanim repetate de aceia care nu-si propuneau reluarea a ceea ce a fost, ci o schimbare în sensul noilor sperante si realităti. Cu aura strălucitoare a unei popularităti ce crestea ca o maree, generalul Averescu s-a trezit purtat de un val înnoitor, dar si primejdios în acelasi timp, întrucît directia înaintării sale amenintătoare nu era clar definită, datorită caracterului ei misterios si deci greu de înteles. Asa se justificau reactiile diferite cu care a fost întîmpinat atunci cînd autoritătile vremii au devenit constiente de existenta unui pericol iminent si imposibil de stăpînit. Se stie că popularitatea nu are numai rezultate si consecinte benefice, deoarece realitătile cu care se confruntă nu respectă un scenariu invariabil si nici previzibil. Astfel încît, unii contemporani, surprinsi dar si potrivnici unei popularităti nemaicunoscute, s-au trezit afisînd o atitudine potrivnică. Altii, adică personalitătle care detineau functii înalte în stat, precum si cei care sperau să ocupe demnităti politice la modă, au trecut peste eventualele discordante, coalizîndu-se împotriva unui curent greu de controlat, etichetat drept averescanism. Este adevărat că nu putini dintre politicienii vremii au acceptat a sări în barca generalului, din oportunism, deci din dorinta de a profita de succesul altcuiva.
       O popularitate mesianică, adică aceea care l-a propulsat pe Averescu deasupra realitătilor politice ale unui timp nou, nu putea rămîne fără consecinte dintre cele mai surprinzătoare. În jurul lui au început a se tese fel de fel de legende capabile să incite mintile multor români. De aici si pînă la mitologizarea „eroului” de pe toate fronturile, nu mai rămăsese decît un pas. Pentru multi dintre cei întorsi de pe front, Averescu ajunsese simbolul schimbărilor pe care România le astepta si mai ales le merita. Dimensiunile popularitătii fostului comandant de armată impresionau si prin faptul că el era considerat a fi singurul îndreptătit a reforma înaintarea unui neam aflat în fata unor transformări fundamentale. România anilor 1918-1919 a fost unul dintre statele europene asezate, în sfîrsit, între granitele lor firesti, circumstantă care implica adoptarea neîntîrziată a unor reforme structurale, capabile să o pună de acord cu noile realităti politice nationale si europene. Viata politică a acelui interval s-a văzut dintr-o dată confruntată cu probleme deosebit de stringente, care trebuiau solutionate la timp, într-o manieră adecvată si cu o responsabilitate de netăgăduit. Al. Averescu, la rîndul său, propulsat de anii războiului în ipostaza de salvator al neamului, s-a trezit brusc într-o situatie care pretindea cu stringentă afisarea unei atitudini ce nu accepta îndoiala. Intrarea între personalitătile politice ale unui timp al marilor responsabilităti l-a pus la grea încercare, surprins el însusi de o popularitate deconcertantă, care nu era numaidecît un avantaj pentru cineva ce urma a fi verificat în viata de zi cu zi.
       Desi a devenit un personaj care reusise a se impune printre principalii favoriti la postul de prim-ministru al tării sale, la începutul anului 1918, Al. Averescu a mai fost învestit cu o demnitate guvernamentală la 13 martie 1907, într-un moment foarte dificil, din varii considerente. „Impunerea acestuia, nota Radu R. Rosetti, a mirat si pe oamenii politici si publicul în general, deoarece generalul nu era cunoscut”3 încă. Al. Marghiloman, la rîndul său, se arăta mirat că „numele lui a fost pus înainte de Carp, de o parte, de Take Ionescu, de altă parte; si că figura în cabinetul Sturdza”, adăugînd totusi că „trebuie să recunoastem că cele dintîi măsuri ale lui dovedesc energie si directiune”4. Dincolo de aceste reactii obisnuite în asemenea împrejurări, care însoteau de obicei o nouă învestitură ministerială, se cuvine a aminti că decisivă în acest caz a fost preferinta Regelui Carol.
       Fără a ne propune să abordăm modalitatea reprimării răscoalei si implicatiile ei, care nu fac obiectul acestui text, trebuie să recunoastem că prezenta generalului Averescu în fruntea Ministerului de Război, în 1907, a contribuit la evitarea unor pericole grave, care amenintau România din exterior. Învestitura ministerială a generalului nu s-a încheiat odată cu renuntarea la serviciile guvernului Dimitrie A. Sturdza, la 27 decembrie 1908. Preluînd suprema demnitate politică, în aceeasi zi, Ion I.. C. Brătianu l-a mentinut pe Averescu în fruntea aceluiasi minister, unde a rămas pînă la 4 martie 1909, cînd generalul a fost debarcat din functia de ministru de Război ca rezultat al unei manevre al cărei initiator a fost acelasi Ion I.C. Brătianu. Încă de atunci si chiar de mai înainte, relatiile dintre cele două individualităti nu erau de natură a stimula o eventuală colaborare. Odată cu trecerea anilor, raporturile dintre cei doi oameni politici se vor deteriora în permanentă, însă liderul liberal va fi mereu acela care va beneficia de un ascendent moral asupra generalului. Dacă, la început, circumspectia lui Brătianu lua forme asemănătoare maniei, cu timpul, confruntarea dintre cei doi se va reduce la acuzatii manifeste, uneori grave, dar dominate întotdeauna de Brătianu, care era seful celui mai puternic partid politic românesc si descendentul unei familii care jucase un rol remarcabil în istoria celei de-a doua jumătăti a secolului XIX. Asa se explica, într-o anumită măsură, si faptul că generalul a ajuns ministru abia în 1907, la vîrsta de 48 de ani, în timp ce Ion I.C. Brătianu, născut în 1864, a devenit ministru în 1897, deci la 33 de ani. Apoi, dacă acesta din urmă activa într-o formatiune politică în momentul accederii într-o functie ministerială, Al. Averescu nu beneficiase de o asemenea sustinere, conditie favorizantă, întotdeauna. Circumstanta acesta, însă, nu era lipsită de o semnificatie anume, care lăsa a se întelege că generalul ajunsese detinătorul unui minister ca rezultat al unor merite personale. Din nefericire, însă, demiterea lui Averescu a survenit în conditii echivoce, el fiind considerat o „victimă” a liberalilor, subterfugiu care nu va fi nicicînd uitat.
       Desi nu era înregimentat politic, preferintele generalului se îndreptau către conservatori, astfel încît drumurile sale se intersectau adeseori cu cele ale lui Nicolae Filipescu sau ale lui Take Ionescu5.
       Vorbind despre Averescu, atunci cînd acesta nu mai reprezenta o sperantă, adică în 1925, Raoul Bossy îl descria ca fiind „înalt, subtire, plin de rezervă si de demnitate”, remarcînd însă că „el nu dă impresia unui cap politic de mîna întîi”6. După înlăturarea sa din guvernul al cărui premier era Ion I.C. Brătianu, aflat pentru prima dată în această functie, generalul a stiut să se folosească de împrejurări, în asa fel încît să transforme eventualele insuccese în argumente care i-au sporit, treptat, popularitatea. Nereusind a se desprinde vreodată de stereotipiile specifice vietii cazone, el s-a crezut întotdeauna mai sus decît era, fiind un individ nehotărît în general si lipsit de talent oratoric. Nu era nici sentimental, nici demagog si era lipsit de calitătile necesare cuiva care să se poată pretinde a fi un om al multimii. Cu toate acestea, semnele viitoarei sale popularităti au început să devină evidente încă din zilele răscoalei din 1907, desi am fi tentati să respingem o asemenea reflectie, considerată, la prima vedere, neîntemeiată ori atipică. Nu trebuie uitată, desigur, acea calitate greu de pătruns si explicat, care-i împrumuta generalului un aer enigmatic, cu care-si cucerea interlocutorul. În celebrele sale crochiuri psihologice intitulate Mîinile, I.G. Duca scria că, privindu-le, simtea „ceva turburător si enigmatic”, descoperind „o permanentă reticentă. Reticentă în porniri si reticentă în stăpîniri. Proportia era imposibil de determinat. Si cu cît te îndărătniceai să pătrunzi misterul, cu atît pe nesimtite te aflai prins în mrejele enigmei, iar degetele lungi cu mlădieri hipnotice exercitau asupra ta o involuntară, dar inconfundabilă fascinatiune”7. O calitate ce-l deosebea de alti contemporani, care nu izbuteau să se desprindă din tentaculele captivante ale multimii, era aceea că el a reusit mereu să fie prezent printre personalitătile vizibile ale vremii. Primul Război Mondial a reprezentat evenimentul afirmării sale printre numele mereu repetate ale momentului, la care se va apela în caz de nevoie. Pînă atunci însă, Al. Constantinescu îi informa pe colegii săi de partid din Iasi, la începutul lunii ianuarie 1918, că „la iesirea unei reprezentatii de cinematograf, dată sub patronajul lui Averescu, publicul a iesit conducînd pe Averescu cu torte pînă acasă si strigînd: «Trăiască seful guvernului de mîine». Se întăreste în public credinta că Averescu e pacifist. Credem că manifestatiunea e organizată de Grigore Filipescu, fiul lui Nicu Filipescu, care în tot timpul războiului a fost aghiotantul lui Averescu si a uneltit la formarea unui guvern militar”8. În ziua următoare, acela care nota aceste gînduri, adică Gheorghe Gh. Mîrzescu, consemna că a discutat cu I.G. Duca „în chestia lui Averescu si îmi confirmă impresiunea mea că Brătianu ar fi înteles cu el. La Brătianu a avut loc un dejun numai cu Averescu zilele trecute”9. Prin urmare, la acea dată, eventualitatea recurgerii la un cabinet condus de general devenise aproape o certitudine. Iată că acela care, în martie 1909, îl exclusese pe Averescu dintr-un cabinet pe care îl conducea, îsi revizuise între timp vechea rezervă, evitînd a discuta cu Puterile Centrale si acceptînd „a ceda locul unui guvern care va trata pacea”10. La 26 ianuarie/ 8 februarie 1918, Ion I.C. Brătianu a renuntat la o demnitate pe care o detinea din ianuarie 1914, recomandîndu-l Regelui, ca succesor al său, pe Al. Averescu, care, trei zile mai tîrziu, va deveni pentru prima dată prim-ministru. Peste putin timp avea să împlinească 59 de ani.
       În acel început de an, Presedintele Wilson îsi făcuse publice, la 8 ianuarie 1918, Cele 14 Puncte, care anuntau că războiul intrase în faza finală a desfăsurării sale. Ipostaza de premier, cu care fusese învestit generalul, nu o datora propunerii unui partid politic, ci contextului international, în primul rînd. Compromisul convenit de Brătianu nu îl favoriza pe acela care va încerca să scoată România dintre natiunile beligerante, renuntîndu-se astfel la statutul de aliată a tărilor antantiste. Acceptînd a prelua un guvern care se va confrunta cu o conjunctură deosebit de complicată, fostul ministru de Război lăsa a se întelege că era, la acea dată, mai interesat de o carieră politică decît de aceea a armelor. În loc să mai astepte putin, pentru a fi depăsit un moment mai mult decît defavorabil României, generalul a acceptat un compromis ale cărui consecinte nu vor fi uitate vreodată.Voluptatea puterii, pe care i-o oferea sefia unui guvern, chiar de tranzitie, se dovedea a fi mai puternică decît avertismentele acelora care prevesteau drama ce i se pregătea tării lui. Nesocotind complicatiile, Averescu s-a implicat într-o tentativă ce nu depăsea caracterul unui paliativ. Acceptînd a tergiversa clarificarea raporturilor României cu Puterile Centrale, noul guvern nu putea avea decît un caracter temporar, care nu solutiona ceva, ci amîna doar o decizie inevitabilă. Generalul nu primise sarcina de a încheia pacea cu Puterile Centrale, ci doar de a o amîna. El acceptase pur si simplu o demnitate trecătoare, care nu-i incumba o obligatie anume, întrucît totul se reducea la o simplă tatonare. Preluînd guvernul, Averescu venea, bineînteles, si cu niste pretentii personale, care însotesc de obicei o asemenea responsabilitate. Această experientă nu avea darul de a spori o popularitate, ci, dimpotrivă, o putea stirbi sau compromite. Liderul liberal a avut în vedere si această probabilitate atunci cînd i-a cedat generalului o demnitate atît de înaltă. Pentru el era important ca pacea, care se cerea a fi încheiată, să fie semnată de un militar si doar atunci cînd  nu mai putea fi tergiversată. Referindu-se la acel context, urmat de fondarea Ligii Poporului, Al. Averescu va recunoaste, într-un discurs rostit la 5 iunie 1927, că „am intrat în politică împins de împrejurări; nici nu-mi trecea prin minte, că într-o zi voi juca în tara mea un rol politic pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat. Intentiunea mea, chiar din capul locului, cînd am intrat în politică – si această intentiune este fixată în ordinul de zi dat Armatei a II-a cînd am părăsit serviciul militar –, era ca să duc toată energia mea, toată priceperea si toată activitatea mea în serviciul acelora cari au luptat pentru tară, ca ei să poată căpăta drepturile la cari aveau năzuintă si pe care eu le consideram legitime. Nu m-au mînat în viata politică nici ambitiuni personale, nici situatiuni de onoare, ci pur si simplu dorinta de a  face bine tării, si prin tară, în momentele acelea, întelegeam pe aceia cari luptaseră sub ordinele mele, si aproape întreaga armată trecuse pe sub ordinele mele”11. Aceste afirmatii au fost făcute într-un moment cînd cariera lui politică intrase într-un declin ireversibil, care devenise evident. La începutul anului 1918, însă, nimeni nu-si putea imagina cum va evolua popularitatea generalului, aceea care îi va conferi un rol ce va surprinde lumea politică a vremii. Nu un program si nici niste intentii pe care si le-a însusit mai tîrziu, ci o popularitate imprevizibilă si împovărătoare mai ales l-a propulsat undeva unde nu s-a putut mentine, speriat de o înăltime ametitoare si de niste asteptări care îl copleseau, făcîndu-l poate să înteleagă, măcar pentru o clipă, că nu era omul potrivit la locul potrivit.
       La 29 ianuarie/11 februarie 1918, într-o zi de luni, guvernul Al. Averescu a depus jurămîntul, în fata Regelui, generalul fiind secondat de nume care vor face carieră în anii următori: Matei Cantacuzino, Constantin Argetoianu, Constantin Garoflid, Constantin Sărăteanu etc. Indiferent de ce s-a întîmplat mai tîrziu, pentru că în acele împrejurări nu se stia cum se vor derula evenimentele politice din România si războiul în curs, prezenta lui Averescu în fruntea unui guvern reprezenta un compromis inedit, imposibil de imaginat la începutul anului 1914. „Ziua de astăzi, îsi încheia însemnările făcute la 26 ianuarie 1918 Gheorghe Gh. Mîrzescu, îngroapă partidele istorice”12. Desi poate părea un gînd aruncat într-o clipă de osteneală sau deznădejde, profetia categorică a unuia dintre liderii Partidului National Liberal anunta o schimbare ce nu va întîrzia prea mult timp. Averescu ne se afla încă în fruntea unui partid politic, dar se stia că un asemenea moment devenise aproape inevitabil. Fostul ministru moldovean părea a fi înteles, cu mult timp înaintea altora, ceva ce bărbatii politici ai zilei refuzau să accepte, convinsi că vremurile de altădată se vor întoarce odată cu încheierea războiului. Din declaratiile făcute de Averescu zece ani mai tîrziu reiese că nici el nu gîndea altfel. Semnele ruperii de un trecut ce nu mai putea fi revigorat fuseseră anuntate de aparitia unor noi formatiuni politice. Si nu numai! Dar abia ascensiunea guvernamentală a generalului era considerată drept începutul incontestabil al unei copromiteri ireversibile a vechilor partide politice.
       O asemenea afirmatie nu exclude, bineînteles, faptul că diverse forte politice ale momentului nu agreau ideea unui cabinet condus de general. Întîlnindu-l pe Ion I.C. Brătianu, la 28 ianuarie 1918, Gheorghe Gh. Mîrzescu a discutat cu acesta despre desemnarea iminentă a generalului ca premier, însemnînd în jurnalul său că „e de acord cu mine a recunoaste că Averescu s-a dovedit a avea slăbiciuni”, pentru a adăuga apoi că „Lascăr Antoniu […] e contra acestui guvern de ciocli si crede că nu se poate forma”13. De altfel, nici nu s-a perfectat usor, iar reusita se explica prin dorinta de a ajunge ministri a unor indivizi care, în vremuri normale, nu ar fi avut o asemenea sansă. Generalul Radu R. Rosetti, la rîndul său, nota, referindu-se la acelasi context, că Ion I.C. Brătianu „preconiza primirea negocierilor cu adversarul, dar o negociere prelungită cu rezistente pas cu pas, lucru ce nu a priceput sau nu a putut îndeplini generalul Averescu, căruia i s-a încredintat guvernul, nu ca om politic, ci ca militar care, după vorba lui Brătianu, ar fi trebuit să zăngăne mereu sabia”14.
       Sarcina lui Averescu nu era deloc simplă. Guvernul suferea de o incompatibilitate usor de remarcat, iar obligatiile care îi stăteau în fată erau dificile si complexe. Dar mai întîi erau compromitătoare si periculoase. În ziua de 1/14 februarie 1918, Mîrzescu, însotit de Fotin Enescu, s-a intîlnit cu Brătianu, care i-a precizat proaspătului ministru că „Averescu se vede legat de concursul nostru – al liberalilor (nota ns.) –, dar în acelasi timp nu vrea să dea impresie că e condus de altii. Aceasta l-a determinat să se consulte cu cineva”15. O asemenea subliniere, care nu pare a fi o observatie întîmplătoare, era avansată pentru a ajunge la urechile primului ministru, acela care trebuia să constientizeze de la început o circumstantă căreia îi datora prezenta în fruntea unui guvern experimental, ce urma a verifica predispozitia generalului de a accepta un compromis politic, apropiat de o tutelă liberală. Brătianu nu se arăta dispus a ceda, chiar si vremelnic, bagheta dirijorului. Constient de inevitabilitatea schimbărilor postbelice, el supraveghea cu autoritate scena realitătilor politice, pentru a nu se afirma cumva vreo personalitate sau formatiune partidistă susceptibile a subroga prioritatea Partidul National Liberal. Din această cauză, modernizarea vietii politice românesti a fost subordonată lui Ion I.C. Brătianu si liberalilor, fapt care s-a dovedit a fi o piedică decisivă în calea unei evolutii politice firesti, în ritmul noilor vremuri. Dirijînd si controlînd totul, seful liberal a compromis astfel evolutia politica a României post-1918. Din dorinta de a-si păstra suprematia, pentru a nu se întîmpla, eventual, ceva neprevăzut, dar mai ales din interese de partid si din orgoliu personal, Brătianu si-a însusit rolul de factotum, în numele unui segment al societătii românesti, deosebit de important, indiscutabil, dar care nu era îndreptătit a-si subordona interesele unei tări. Omul politic Al. Averescu a evoluat, din nefericire sau poate din fericire, în contextul acestor limite situationale!

1 Pamfil Seicaru, Istoria partidelor National, Tărănist si National Tărănist, Partea I, Partea a II-a, Editia a II-a, Îngrijire, note, postfată Victor Frunză, Bucuresti, EVF, 2000, p. 222.

2 Ibidem, p. 217.

3 Cf. Petre Otu, Maresalul Averescu, militarul, omul politic, legenda, Bucuresti, Editura Militară, 2005, p.52.

4 Alexandru Marghiloman, Note Politice, Vol I, Bucuresti, 1927, p. 61-62.

5 Ibidem, p. 86.

6 Raoul Bossy, Amintiri din viata diplomatică (1918-1940, Volumul I, 1918-1937, Editie si studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucuresti, Humanitas, 1993, p. 119.

7 I. G. Duca, Portrete si amintiri, Editia a V-a, Bucuresti, Humanitas, 1990, p. 136.

8 Gheorghe Gh. Mîrzescu, Fapte si impresii zilnice (1917-1918), Editie îngrijită si note de Ioan Lăcustă, Bucuresti, Curtea Veche, 2004, p. 197-198.

9 Ibidem, p. 198.

10 Ibidem, p. 222.
11 General Al. Averescu, Criza politică si cauzele ei, Bucuresti, Editura Societătii Anonime „Îndreptarea”, 1927, p. 222.
12 Gheorghe Gh. Mîrzescu, op. cit., p. 225.
13 Ibidem, p.228.
14 Generalul Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Editie îngrijită, studiu introductiv si note de Maria Georgescu, Bucuresti, Editura Modelism, 1997, p. 228.
15 Gheorghe Gh. Mîrzescu, op. cit., p. 233.