Nisipul din clepsidră

                                                      Alexandru Averescu, omul politic ( XI )
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

                     Cariera de om politic a lui Averescu a dobîndit un sens precis si a ajuns a fi recunoscută public în momentul preluării conducerii Ligii Poporului si s-a încheiat la putin timp după  interzicerea Partidului Poporului, odată cu moartea maresalului. El nu a fost singurul militar devenit politician, dar nici un altul nu s-a impus ca lider al unui partid politic care a asigurat guvernarea tării în două împrejurări delicate si a traversat intervalul 1918-1938. În acelasi timp a fost cel dintîi moldovean ajuns prim-ministru al României post-1919, după experienta provizorie a ardeleanului Alexandru Vaida Voevod. Cu el a început epoca postbelică a guvernelor de partid, iar gruparea sa politică a fost prima – dintre cele apărute în anii războiului – ajunsă la conducerea tării. „Generalul” a fost un om politic al unui timp distinct, cu care s-a identificat, devenind la un moment dat timpul său. A intrat în politică mai tîrziu decît cei născuti în a doua jumătate a deceniului al saselea al secolului XIX si în prima jumătate a următorului, întrucît provenea dintr-o familie modestă, iar cariera militară nu era una care să favorizeze ascensiunile politice. Dar încă înainte de a se încheia Marele Război, el devenise militarul pe care îl preferau românii pentru a le conduce tara. Războiul a oferit dintotdeauna prilejul prielnic afirmării militarilor. În multe cazuri, din rîndurile lor s-au evidentiat unele individualităti care îsi vor conduce tările după restabilirea păcii. Asa s-a întîmplat, bunăoară, cu Jozef Pilsudski, în Polonia, si cu Mustafa Kemal, în Turcia, dar nu numai cu ei. Chiar dacă Averescu nu poate fi comparat, întru totul, cu cele două personalităti mentionate, el si-a asigurat în anii războiului o popularitate greu de egalat si nu usor de explicat. „Pentru istoricul viitor si mai ales pentru cercetătorul psihologiei populare, considera Mihail Manoilescu, va fi nespus de instructiv să cerceteze care au fost originile reale ale popularitătii imense a generalului Averescu”288. Refuzînd a accepta că ipostaza de militar a contribuit în mod decisiv la afirmarea popularitătii generalului, fostul său admirator opina că refuzul lui Brătianu „de a-l numi comandant suprem al «războiului nostru»” s-a constituit în „cel dintîi element al popularitătii lui”. Indirect, el recunostea că uniforma militară a fostului voluntar a fost privită la un moment dat ca un stindard al afirmării personale. Apoi, toate „au culminat în excluderea marelui general din cortegiul regal la intrarea în Bucuresti, după armistitiu […]. Dar, ceea ce a ridicat pe culmi popularitatea generalului este faptul că el a fost omul păcii. […]  Generalul Averescu, în sfîrsit, si-a creat o componentă mai mult a popularitătii sale, prin faptul că s-a ridicat în fata tării drept omul reînnoirii si al răspunderilor. […] Este sigur că dacă Alexandru Averescu ar fi avut o mare intuitie politică, ar fi putut să fie cel dintîi în galeria marilor personalităti care au creat sau au reînnoit tările europene a doua zi după cel dintîi război mondial: Lenin, Pilsudski, Kemal”289. Primul Război Mondial i-a oferit generalului ocazia de a se impune ca un salvator providential în mentalul unei epoci care se voia una a îndreptărilor si a înnoirilor. Suferintele si asteptările tuturor fuseseră atît de mari încît în prima zi de pace românii au simtit nevoia unui erou, a unui model al victoriei, a cărui fiintă si faptă să sugereze întruchiparea unui idol chiar, care să-i reprezinte, să-i conducă si la care să se raporteze în permanentă. Confruntat cu o asemenea asteptare, Averescu s-a intimidat, a devenit reticent si s-a multumit numai cu ipostaza de sef de partid, privită ca o recompensă, în primul rînd, si nu ca o chemare sau ca o misiune istorică. Ezitarea care l-a dominat toată viata a făcut ca în clipa verdictului decisiv, el să nu-si dorească a depăsi ipostaza de sperantă, transformată, pe nesimtite, într-o formulă retorică. Lipsit de chemarea si vocatia învingătorilor autentici, care simt sortii orei providentiale, a intrat în istoria interbelică a României cu o aură de biruitor în bătăliile mici, personale, necesare victoriei finale, dar nu determinante, si care sînt uitate îndeobste. El nu s-a gîndit niciodată să-si asume un rol asemănător cu cele pe care si le-au însusit Mustafa Kemal sau Jozef Pilsudski, de pildă. României i-a lipsit, de asemenea, un personaj asemeni unui Masaryk, bunăoară, care să fi avut puterea de a depăsi interesele unui partid politic, pentru a încerca să răspundă marilor interese nationale290. Asa se explică faptul că încercările adoptate după 1918, în directiile reformatoare ale modernizării României, au avut un caracter conjunctural, fragmentate ori limitate de interese politice reduse la sfera unui partid si abandonate înaintea încheierii marilor procese caracteristice unei natiuni reîntregite, în sfîrsit. Un contemporan de-al personajului despre care vorbim considera că „o iluzie politică a fost si generalul, apoi maresalul Alexandru Averescu. Bun ostas, […] foarte popular în rîndurile armatei si a marelui public, […] lumea se astepta să aducă noi moravuri, un suflu nou în viata politică. În loc să realizeze însă această înnoire, el mersese pe drumurile bătute ale politicianismului”291.
       Judecat prin raportarea permanentă la imperativele epocii, asa cum este firesc, Al. Averescu nu a răspuns sperantelor unei natiuni aflate în fata unor sorti irepetabili. De fapt, el nu s-a voit niciodată a fi ceea ce conationalii lui ar fi dorit ca el să fie. De aceea, opera lui politică poate fi înteleasă doar privită din perspectiva aspiratiilor lui personale, cu limitele lor inerente si cu slăbiciunile peste care se trece foarte greu sau niciodată. Obstinatia noastră de a-l proiecta pe fundalul unui orizont de asteptare mirabil a fost si a rămas determinată de circumstanta că la sfîrsitul Marelui Război generalul Averescu ajunsese învestit de români cu prepotenta de salvator al tării lor, de novator, de solutie unică a tuturor îndreptărilor necesare progresului României noi. O asemenea învestitură era de fapt o dorintă a celor multi, transferată asupra unei individualităti care nu aspira la o atare misiune. Al. Averescu a acceptat a conduce o formatiune politică pentru a avea astfel acces la fotoliul de presedinte al Consiliului de Ministri. El se visa ajuns printre personalitătile politice ale vremii, dar nu în ipostaza de reformator al României acelui timp. Asadar, plecînd de la ceea ce s-a vrut el, Averescu ar trebui privit numai ca personaj care a condus douăzeci de ani un partid politic si a guvernat tara în două intervale dificile. Conationalii lui si-ar fi dorit ca el să fi intentionat a fi cu mult mai mult decît atît, însă nu a manifestat asemenea veleităti. „Cel mai serios candidat ca dictator, scria Petre Pandrea, a fost generalul Averescu, dar acest om mîndru si rafinat intelectual a refuzat net. S-a mentinut în limitele ordinii constitutionale si ale democratiei parlamentare”292. Acelasi autor se arăta convins că „în România dintre 1920 si 1940 au trăit doi oameni mari, Iorga si Averescu, pe care istoria i-a înregistrat si-i va studia în continuare. Se va lua partea cea mai bună si se va arunca latura negativă.[…] Omul politic junimist care s-a înconjurat de filosofi nu poate fi neglijat ca tehnică de guvernare […] Va trebui reluat, editat si studiat integral scriitorul, pamfletarul, nuvelistul si memorialistul Al. Averescu, care a mînuit o pană de primul rang”293.
       Asadar, unii dintre contemporanii „generalului” au considerat că Al. Averescu a fost mai mult decît militarul si omul politic despre care se vorbeste de obicei, fără a fi înteles cu adevărat si fără a ne întreba de ce nu a fost ceea ce l-au dorit a fi conationalii lui.
       A murit la 3 octombrie 1938, atunci cînd, parcă, ar fi trebuit să se întîmple asa ceva. Europa întreagă intrase în febra cumplită a războiului care va începe în toamna anului următor. România se vedea amenintată din toate părtile de pericole iminente si terifiante, care puneau sub semnul întrebării tot ceea ce se construise între 1918 si 1938. Regimul politic instaurat de Carol al II-lea se adăuga acestor primejdii, complicîndu-le si compromitînd o evolutie politică începută în urmă cu douăzeci de ani. În mai 1938 a murit Octavian Goga, la numai 57 de ani, acela care a fost un foarte apropiat colaborator al lui Al. Averescu. Două luni mai tîrziu a murit Regina Maria, la 63 de ani, adică la aceeasi vîrstă la care dispăruse, cu 11 ani înainte, Ion I. C. Brătianu. Trei mari personalităti – un poet, o regină si un maresal –, ale căror existente s-au împletit adeseori si nu doar întîmplător, au dispărut în acelasi an, acela care a premers izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Toti trei avuseseră bucuria de a fi văzut România întregită si de a fi contribuit apoi la consolidarea ei. Tot în 1938, la putine zile după disparitia lui Averescu, va înceta din viată si Mustafa Kemal, născut odată cu Goga. Singura mîngîiere, dacă o putem accepta astfel, pentru moartea acestor personalităti incontestabile a fost aceea că nu au mai apucat să trăiască supliciile dramelor cu care s-a confruntat omenirea între 1939 si 1945.
       Consemnînd moartea maresalului, Pericle Martinescu, asadar cineva care nu era implicat în vreun fel în mersul treburilor politice ale timpului si nici nu manifesta vreun interes special fată de acest subiect, retinea în jurnalul său stirea că „astăzi a murit maresalul Averescu. După Octavian Goga, al doilea bărbat politic pe care l-am simpatizat se stinge anul acesta. Amîndoi au decedat în acelasi an. Pentru Averescu am avut o simpatie deosebită încă din fragedă copilărie, cînd nu întelegeam nimic din frămîntările lumii acesteia. Odată tata a venit de la Constanta, unde se tinuse o întrunire a partidului Poporului, cu o fotografie a generalului – pe atunci nu era maresal – împreună cu Joffre, cel cu bratul amputat. Fotografia avea semnătura lui Averescu si tata o primise în semn de mare cinste. Mai tîrziu în casă la noi a apărut o carte despre Generalul Averescu, publicată pe cînd era el la guvern. Tot timpul casa noastră era plină de cărti postale cu chipul generalului – tata, fiind seful organizatiei averescane din comună, primea materiale de propagandă dar ele stăteau teancuri prin casă – si cu Steaua, semnul partidului Poporului. Acum doi sau trei ani l-am văzut, o singură dată, la Bucuresti. Într-o duminică, în sala de conferinte de la Fundatie, era sărbătorit profesorul P. P. Negulescu, si el averescan credincios. Discursuri, o asistentă numeroasă. Printre cei prezenti era si maresalul. La iesire am stat în hall-ul Fundatiei, să-l văd de aproape. Era înalt, uscat, îmbrăcat într-un palton lung, cu o pălărie neagră peste urechile mari, clăpăuge. Atît de slab, încît mă asteptam să-l văd clătinîndu-se. S-a urcat într-un automobil, condus de vreo doi, trei oameni mai tineri si s-a dus acasă. Îl stiam ca „general”, acum îl vedeam în civil, hainele cădeau anapoda pe el, părea un erou scos la pensie, apăsat de bătrînete. Moare la 80 de ani”294. Probabil că aceste consideratii nu au fost consemnate în chiar ziua disparitiei maresalului, cum lasă a se crede autorul lor, dar ele sînt interesante întrucît apartin cuiva care nu provenea din sfera personalitătilor politice avute în vedere, chiar dacă recunostea că îl simpatiza de mult timp pe Averescu, iar tatăl său a fost un averescan.
       Asa cum era firesc, nu toti cei care i-au fost cîndva alături si îsi vor aminti de maresal vor gîndi la fel. Nicolae Petrescu, bunăoară, care l-a cunoscut si care, în 1923, a devenit membru al formatiunii politice averescane, la îndemnul lui Enric Otetelisanu, va recunoaste că „pentru generalul Averescu, seful Partidului Poporului, aveam o stimă deosebită. Nu numai faptele lui din timpul războiului dar si intentiile sănătoase de care fusese însufletit pe timpul guvernării mi-l făceau mai simpatic decît oricare alt sef de partid. Astfel, m-am hotărît să fac si acest pas cerut mai mult de împrejurările societătii în care eram angrenat decît de înclinările mele intime”. Întîlnindu-l pe general, tînărul sociolog, care o va însoti în 1926 pe Regina Maria în periplul ei american, la recomandarea primului ministru, îsi va aminti multi ani mai tîrziu că „impresia pe care mi-a lăsat-o generalul Averescu a fost a unui om sincer si pătruns de binele public. Îmi părea numai rău să-l văd înconjurat de politicieni arivisti, specie apărută de altfel în toate partidele noastre si în număr mai mare decît altă dată”295. Constantin Kiritescu, la rîndul său, referindu-se la ultima guvernare a Partidului Poporului, observa că în momentul încheierii acesteia, la începutul lunii iunie 1927, „zilele de glorie ale lui Averescu se scurseseră de mult, mitul Averescu dispăruse; el nu mai venise la putere ridicat de un formidabil val de popularitate ca în 1920, ci ca efect al unor combinatii de culise”296.
       În 1929, deci cu mult timp înainte de ceea ce scriseseră Nicolae Petrescu si Constantin Kiritescu despre Al. Averescu, Octavian Goga considera, prefatînd un volum de discursuri ale generalului, că „Averescu e o încarnatie singulară pe cîmpul politic, fără puncte de înrudire cu mentalitatea mediului de care se deosebeste în mod permanent”297. Doi ani mai tîrziu, adică în vara anului 1931, Mihail Manoilescu, care îl părăsise pe maresal nu de mult, părea reconciliat cu acela pe care îl admirase cîndva, moment relatat în Memoriile sale astfel: „în fine, la aceeasi epocă s-a întîmplat pentru mine un fapt care dădea firii mele, incorigibil sentimentale, o mare satisfactie: împăcarea personală cu generalul (sic!) Averescu. Generalul (sic!) a vrut să mă vadă si eu am fost bucuros să alerg la dînsul. Nu au fost nici explicatii, nici reevocări, nici recapitulări. Am vorbit ca altă dată si în sufletul meu am retrăit cu duiosie vremea care a rămas pentru mine totusi, cea mai frumoasă epocă politică din viata mea. La cîteva zile după aceea, la 15 iulie, generalul (sic!) îmi scrie – nu-mi mai aduc aminte cu ce prilej – pe o carte de vizită cîteva rînduri încheiate cu proverbul german: «Alte Liebe rostet nicht». Putine lucruri au putut să mă facă mai fericit decît asta. Si pînă la sfîrsitul vietii bătrînului, i-am rămas atasat personal, cu un sentiment cu atît mai adînc si mai cald cu cît ratiunea politică nu mai avea nimic să caute într-însul”298. Nu despre multi oameni politici ai acelui timp a scris cuvinte atît de frumoase Mihail Manoilescu, un personaj fascinant si o individualitate distinctă a vremii pe care o avem în vedere. Tot el, încercînd a schita o panoramă a oficialitătilor care însemnaseră ceva pentru viata politică a anului 1934, scria că „Iorga era un capricios, dar genial; Maniu întortocheat, dar istoriceste reprezentativ; Titulescu egoist, dar superior, inteligent si talentat; Vaida-Voevod neserios, dar sincer si mare român; Averescu nepolitic, dar de înaltă dezinteresare; Goga, usuratic, dar poet de geniu si om politic cu o axă nationalistă a vietii. Toti, dar absolut toti, aveau în zestrea lor cîte ceva exceptional, cîte o însusire culminantă. Numai Tătărăscu nu aducea nimic altceva decît o imensă abilitate. Si totusi, însusi spiritul lui tranzactional si oportunist si măiestria lui echilibristică au putut folosi cîteodată tării”299. Dintre toti cei sapte oameni politici ai anului 1934, doar maresalul Averescu era considerat a fi departe de  politicianismul traditional momentului respectiv. Maniu, ardelean fiind, era „istoriceste reprezentativ”, iar Vaida Voevod, un alt ardelean, avea calitatea de a fi „mare român”. Circumspect, parcă, în a-l complimenta pe maresal, desi neîntelegerile de odinioară fuseseră depăsite, Manoilescu a stăruit adeseori asupra personalitătii maresalului si a Partidului Poporului, evidentiindu-le realizările si scăderile. „Oricare ar fi criticile care i se pot aduce, Averescu «valait tout de meme plus que les autres», scria memorialistul Mihail Manoilescu. Dar, fapt foarte caracteristic, miscarea generalului, spre deosebire de fascism, de national-socialism, de comunism, n-a avut niciodată adeziunea tineretului intelectual. Generalul n-a avut în urma lui ca tineret decît flăcăii de la tară întorsi de pe front, dar nu si studentimea, care nu s-a încadrat niciodată în «fenomenul Averescu». Dacă studentimea nu s-a atasat sufleteste de general, este fiindcă miscarea, la începuturile ei, nu avea în ea nimic doctrinar. Lumea îl voia pe Averescu revolutionar, răsturnător de regim si întemeietor de tară nouă. Dînsul aspira numai să fie recunoscut drept al «doilea partid de guvernămînt» alături de liberali”300.
       Un posibil profil al omului politic Al. Averescu nu va fi niciodată complet fără a-l avea în vedere pe militarul care a participat la trei războaie, parcă pentru a-si pregăti intrarea în politică. Citindu-i Notitele zilnice din război, Liviu Rebreanu însemna în jurnalul său, în ziua de 27 ianuarie 1937, că „se vede un militar priceput, dar ambitios si mai ales preocupat, de ceva instinctiv politic. Nu face politică, dar îi place să fie considerat ca un cap salvator si, prin diverse gesturi si vorbe, face propagandă, desigur foarte discretă, pentru popularitatea sa. În orice caz, cred că e dintre putinii nostri generali care au fost realmente buni conducători”301.
       Fostii comilitoni de partid ai lui Al. Averescu, apropiatii lui, dar si cei care l-au cunoscut în diverse perioade sau ipostaze au relevat, de-a lungul anilor, liniile pozitive si negative ale profilului unei individulalităti marcante a realitătilor politice românesti din primele patru decenii ale secolului XX. Chiar dacă nu a răspuns asteptărilor acelora care l-au crezut a fi reformatorul României iesite din Primul Război Mondial, „generalul” s-a afirmat ca un nume important al vietii politice din tara sa în anii 1918-1938. Regretîndu-i limitele, cu nehotărîrile si neîmplinirile inerente, criticabile, dar acceptabile în ultimă instantă, ca o componentă structurală inevitabilă, determinante rămîn, finalmente, calitătile afirmate în timp si realizările, atîtea cîte au fost si cum au fost. Esenta unei personalităti atît de importante pentru un timp anume rezidă în faptele sale si nu în sperantele compromise ale contemporanilor ei. În toamna anului 1923, la un congres al Partidului Poporului, care a avut loc la Chisinău, generalul mărturisea că „o singură ambitie am: ca Partidul să trăiască si după mine”302. Dorinta era întru totul justificată. Partidul Poporului a fost cea mai importantă realizare a sa ca om politic si nu numai. Era firesc să spere că o asemenea reusită va dăinui si după moartea sa. Să nu uităm că un asemenea gînd l-a fulgerat cu 15 ani înainte de a dispărea, cînd realitătile politice românesti erau diferite, din multe puncte de vedere. În 1938, maresalul nu mai gîndea la fel. Avea altă vîrstă, Partidul Poporului nu mai era ceea ce a fost cîndva, iar viata politică traversa o criză cu care nu se mai confruntase niciodată România.
       Sase luni după dizolvarea Partidului Poporului a survenit disparitia fostului său sef. Poate că în cazul în care Averescu ar mai fi trăit, iar Carol al II-lea nu si-ar fi însusit ipostaza de autucrat providential al României, partidul său ar fi evitat o disolutie precipitată. Asa, însă, totul a fost abandonat, pentru că nimeni si nimic nu mai justifica existenta unui organism politic depăsit, ajuns deci inutil. Nu a fost singura formatiune politică a timpului care a sfîrsit în acest fel. Si chiar cele care au continuat a supravietui după 30 martie 1938 nu au mai avut semnificatia firească de altădată. Înainte de toate însă, nu trebuie uitat că Partidul Poporului nu se mai putea compara, în 1938, cu Partidul National Liberal sau cu Partidul National Tărănesc, nici ca dimensiuni si nici ca actualitate doctrinară. Dizolvarea Partidului Poporului a survenit tocmai atunci cînd disparitia sa de pe scena politică românească ajunsese inevitabilă. De aceea, dorinta exprimată de Averescu în urmă cu 15 ani nu mai putea fi de actualitate.


288 Mihail Manoilescu, op. cit., I , p. 28.

289 Ibidem, p. 28-29.

290 Idem, op. cit., p. 44.

291 Constantin C. Giurescu, Amintiri, Editie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucuresti, Editura All Educational, 2000, p. 123.

292 Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare, Editie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, Bucuresti, Editura Vremea, 2001, p. 39.

293 Ibidem, p. 53.

294 Pericle Martinescu, Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii, Editie îngrijită de Ioan Popisteanu, Constanta, Ex Ponto, 2004, p. 236. Însemnarea aceasta ridică unele semne de întrebare, care nu privesc autenticitatea ei, ci faptul că pare a fi o interpolare. La 8 ianuarie 1953, Pericle Martinescu mărturisea că „fiind totdeauna un ignorant si un profan în ale politicii, n-am apreciat niciodată […] pe vreunul din oamenii politicii dintre 1920 si 1940, din simplul motiv că n-am avut nici un fel de legătură cu acestă activitate si, apoi, din cauză că nici unul dintre bărbatii nostri politici dintre cele două războaie nu s-a ridicat atît de mult în constiinta cetătenilor independenti si cinstiti  încît să le stîrnească adeziunea sau măcar simpatia (subl. ns.). Toată viata politică a României din acea vreme a fost un bîlci, care îti producea cel mult dezgustul” (Pericle Martinescu, 7 ani cît 70. Pagini de jurnal (1948-1950), Bucuresti, Editura Vitruviu, 1997, p. 387-388). În octombrie 1938, scriind despre moartea lui Averescu, recunostea că îl „simpatizase” pe Goga, iar „pentru Averescu am avut o simpatie deosebită încă din fragedă copilărie”. Chiar si la 8 ianuarie 1953, cînd se părea că îsi revizuise sentimentele încercate cîndva fată de oamenii politici din deceniile trei si patru ale secolului XX,  diaristul atît de prevăzător cu însemnările sale ajunsese a considera că „în orice caz, se poate spune cu certitudine că Maniu a fost singurul om politic cu adevărat al tării noastre din ultimele decenii” (Ibidem), p.388).

295 Nicolae Petrescu, Memorii, Volumul II, În vîltoarea vietii românesti, Editie si prefată de I. Oprisan, Bucuresti, Editura Vestala, 2004, p. 83.

296 Constantin Kiritescu, Portrete. Oameni pe care i-am cunoscut, Introducere de Costin C. Kiritescu, Bucuresti, Editura Stiintifică si Enciclopedică, 1985, p. 291.

297 Octavian Goga, Generalul, în Uzurparea de la 4 iunie 1927 în lumina discursurilor si declaratiunilor D-lui General Al. Averescu, Presedintele Partidului Poporului, <Bucuresti>, Institutul de Arte Grafice „Îndreptarea”, <1929>, p. III.

298 Mihail Manoilescu, op.cit., II, p. 262-263.

299 Ibidem, p. 356-357.

300 Idem, op.cit., I , p. 29-30.

301 Liviu Rebreanu, Jurnal, II , Text ales si stabilit de Puia-Florica Rebreanu, Bucuresti, Editura Minerva, 1984, p. 64-65.

302 Ilie Vulpe, Gabriel Croitoru, eds., Corespondentă inedită a familiei Argetoianu, p. 84.