Nisipul din clepsidră

                                                     Alexandru Averescu, omul politic ( VII )
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU

           

       În primăvara anului 1931, maresalul se declara de acord cu un guvern de concentrare, pentru a evita astfel acuzatia că ar face parte din grupul acelora defavorabili dorintei Regelui, dar si-a declinat orice concurs, acuzîndu-l pe N. Titulescu pentru lipsa unui program autentic, suplinit de unul rezultat din transformarea nelipsitelor pertractări într-un „tîrg al ministerelor si mandatelor”173. Mai mult decît probabil, Averescu a acceptat, formal, solutia avansată de Carol al II-lea, împotriva convingerilor sale, întrucît Suveranul îsi revizuise între timp vederile, considerînd că formula unui guvern de personalităti ar fi răspuns mai bine planurilor sale autoritare. Oricum, prin numirea lui N. Iorga ca prim-ministru, pe lîngă faptul că îi oferea acestuia o demnitate pe care o visa de mult, Regele făcea încă un pas către regimul personal. Interesul său era, evident, acela de a compromite partidele politice, nu de a le încuraja, circumstantă care contravenea, bineînteles, sperantelor Partidului Poporului. Insuccesul maresalului a provocat o nouă criză în rîndul partizanilor săi, încheiată cu noi nemultumiri, însotite de unele demisii174. Si, chiar dacă initial declarase că va sprijini noul guvern, el s-a răzgîndit, fără a-si face vreun fel de scrupule, considerînd că noul cabinet nu răspundea realitătilor momentului si că împrejurările impuneau un cabinet al Partidului Poporului, ca unică solutie guvernamentală175. În acelasi timp, încerca să-si clarifice raporturile cu Carol, adresîndu-i un memoriu în care dezmintea acuzatia de a plănui o miscare republicană, asigurîndu-l chiar de întregul său devotament176. Întrevederea ce a urmat nu a modificat sensibil relatiile averescano-carliste, oferindu-i-se totusi noi sperante celui care se considera un posibil ostracizat177. Dar în loc de a se conforma intentiilor Suveranului, Averescu a reluat cu si mai multă insistentă actiunile prin care revendica puterea politică. Împotrivindu-se formulelor guvernamentale hibride, preconizate la un moment dat, el respingea cu hotărîre zvonurile care colportau intentia instaurării unui regim fascist în România. Declarîndu-se ostil fascismului, critica Garda de Fier, precizînd că aceasta reprezenta „un curent de anarhizare a vietii la sate si la orase”178.
       Izolată de celelalte formatiuni politice ale vremii, alcătuirea partidistă averescană actiona ca o componentă tot mai marginalizată, alunecînd mereu către o zonă colaterală a angrenajului atît de complicat al politicianismului românesc. Între timp, alte organizatii si personalităti au părăsit Partidul Poporului, cu toate că seful acestuia încerca să salveze aparentele, învederînd astfel faptul că doar inertia mai păstra ceva din pretinsa solidaritate a acelora care continuau încă să-l urmeze179. Demoralizat de zădărnicia tuturor încercărilor de îndreptare, maresalul însusi ajunsese a se convinge de inevitabilitatea demisiei sale, gest care ar fi atras după sine dizolvarea factiunii pe care o conducea. Numai stăruintele cîtorva dintre colaboratori si hotărîrea ultimului congres al Partidului Poporului, care acceptase conducerea neconditionată a sefului său, l-au determinat să continue a întretine existenta iluzorie a ceea ce cîndva reprezentase un curent de dimensiuni nationale. Sfidînd evidentele, maresalul se întorcea la vechile poze donchisotesti, pretinzînd că va reveni la guvern chiar dacă ar fi să se sprijine doar pe scheletul presupusului său partid180, atacînd Coroana si pe N. Iorga, seful guvernului, si făcînd profetii care au atras după ele dizgratia Regelui. Referindu-se, chipurile, la căderea domnitorului Al.I. Cuza, Averescu avansa o paralelă între împrejurările din februarie 1866 si cele din februarie 1932, conchizînd că „istoria are tîlcuri adînci si povete întelepte, oricînd si pentru orisicine. Numai pentru profesorii de istorie, se pare că e mută: Kogălniceanu, doctul editor al Letopisetelor, nu găsise în ea nici o învătatură pentru suveranul său…”181. Aluzia era prea evidentă pentru a nu-i leza pe Carol si N. Iorga. Cu toate că stia că Octavian Goga, acela care preluase rolul detinut çîndva de C. Argetoianu în Partidul Poporului, nutrea sentimente procarliste, Averescu nu a găsit de cuviintă să-si clarifice raporturile cu autorul Cîntecelor fără tară. Astfel încît, în februarie 1932, Goga l-a părăsit, după ce s-a asigurat că va fi urmat de o parte din organizatiile si fruntasii Partidului Poporului. Exclus, la 12 martie 1932, din gruparea averescană, care-l consacrase ca om politic, poetul politician era felicitat de Rege, care deconspirase astfel amestecul în cabala disolutivă ce arunca un organism politic în pragul dizolvării182. Goga, la rîndul său, pretindea, în apelul adresat acelora care intentionau să-l urmeze, că „de un an aproape Presedintele Partidului Poporului, domnul maresal Averescu, prin atitudinile d-sale politice, turbură consecvent si metodic traditionalul respect care a înconjurat Coroana la noi, ca o fundamentală chezăsie morală a asezării noastre constitutionale”183. Oricît a încercat maresalul să disimuleze efectele „actului de răzvrătire” săvîrsit de infidelitatea tavistă, trebuie să remarcăm numaidecît faptul că după această defectiune Partidul Poporului a fost condamnat la o opozitie care nu va mai putea fi depăsită, sinonimă cu disparitia lentă si inevitabilă. Odată cu Octavian Goga au abandonat Partidul Poporului 24 de organizatii judetene, din cele 76 existente, si 18 membri marcanti, din totalul celor 130, care făceau parte din comitetul executiv. Dintre acestia amintim pe Ion Agîrbiceanu, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Stan Ghitescu, generalul Constantin Iancovescu, Aurel Solacolu, colonelul Savin Bădulescu, Al. Cămărăsescu etc.184.
        Dacă, întotdeauna pînă atunci, orice actiune disidentială era prezentată ca fiind o purificare a partidului, de această dată consecintele noii rupturi  erau prea evidente si serioase pentru a mai putea fi tăinuite ori diminuate. După 14 ani de activitate, Partidul Poporului se recunostea a fi devenit un organism politic oarecare, a cărui fiintare era întretinută de o traditie păstrată în virtutea unei colaborări îndelungate a unor indivizi care nu mai aveau puterea de a începe ceva nou. Al. Averescu, la rîndul său, gîndea la fel, amăgindu-se totusi cu iluzia că într-un context anume, Carol ar recurge încă o dată la serviciile lui.
       Partidul Poporului ajunsese la începutul anului 1932 o prezentă decorativă, care continua a mai figura ca o componentă a sferei politice doar în virtutea trecutului. Autoritatea sa se confunda cu o stare de fapt inertială, întretinută de popularitatea de altădată a maresalului si de cîteva nume care mai gravitau, ornamental doar, în jurul aceluia atît de adorat cîndva. Acest partid, care nu era lipsit de o istorie interesantă, ce nu putea fi eludată, dar care ajunsese a fi discreditat înainte de vreme, nu mai avea nici un viitor, nici măcar unul teoretic. De altfel, întregul sistem al partidelor politice din acea vreme se confrunta cu perspectiva unei compromiteri lente, dar ineluctabile. Asaltul dictatorial al lui Carol al II-lea ameninta grav democratismul românesc, care nu beneficiase de maturizarea reclamată de o presupusă traditie natională. Exercitiul primenitor, pretins a fi fost întreprins în anii războiului si imediat după aceea, nu a depăsit stadiul unei încercări de convenientă. Sistemul partidist postbelic s-a confruntat, necontenit, cu niste limite afisate tocmai de personajele care ar fi trebuit să restructureze viata politică românească si să o racordeze spatiului politic civilizat al Europei. Ideologiile extremiste, impuse ca o modă la un moment dat, au reusit să se afirme si în România, punînd sub semnul întrebării viitorul unei încercări neterminate. De fapt, ocolite încă de la început.
       Liga Poporului, devenită Partid al Poporului, ar fi putut încerca, imediat după 1918, efectuarea unei operatii prin care să se asigure o functionare modernă a vietii politice din România. Dar, Averescu si cei din imediata sa apropiere nu au avut în vedere decît circumstantele de moment si avantajele oferite de ipostaza guvernării. De altfel, toate proiectele înnoitoare, făcute publice la un moment dat, de o personalitate sau de o structură politică a timpului, au fost rînd pe rînd abandonate, întrucît, în epocă, nu s-a dorit o restructurare, ca o conditie sine qua non a modernizării politice a României. Statu-quo-ul vietii politice interbelice, acceptat tacit sau apatic de principalii actori si de comparsii lor, între 1918 si 1938, a fost unul circumstantial, niciodată acela care ar fi trebuit să fie, adaptat mereu împrejurărilor situationale si nu exigentelor nationale.
       Mihail Manoilescu, o personalitate emblematică Partidului Poporului, va nota cîndva că „primele luni ale anului 1932 au fost marcate, în politica internă, de ruptura lui Goga din partidul lui Averescu, urmată – natural! – de fondarea unui nou partid”185. După „ruptura” pusă în scenă de Constantin Argetoianu, la sfîrsitul anului 1923, aceea al lui Goga, survenită opt ani mai tîrziu, a reprezentat lovitura de gratie dată averescanismului, ajuns o „amintire” a românilor de o anumită vîrstă. Să nu uităm că Goga îsi însusise, după defectiunea politicianului oltean, rolul aceluia care se impusese ca un indispensabil factotum al unei promitătoare political affair.
       „Ruptura” în cauză era si nu era importantă pentru mediul politic al momentului, atît timp cît Partidul Poporului nu mai reprezenta un factor de decizie pentru coordonatele politice ale vremii. Căderea în desuetudine a averescanilor era o realitate cunoscută si unanim acceptată, iar maresalul nu mai putea pretinde un rol care să-l impună pe scena politică românească. Eventualele surprize le putea oferi factiunea politică pusă la cale de Goga – primul poet român devenit sef al unui partid politic -, chiar dacă planurile lui erau cunoscute.
       Sesizînd sensul acestei reasezări politice, amînată mereu, din cauze de ordin personal, Mihail Manoilescu se arăta convins că „în definitiv, în toată această piesă nu erau interesati decît cei doi parteneri, care constituiau, în adevăr, două personalităti ale neamului acestuia. Cît despre «partidul» lor ( devenit acum «partidele» lor!) nu mai avea de mult nici o popularitate[…] Cît despre idei si doctrine, Averescu îsi epuizase de mult vagul lor continut, iar Goga nu se afirmase încă cu energie. Era însă altceva mai interesant în piesa care se juca si anume amestecul regelui. Regele a vrut să-i dea lovitura lui Averescu, rupîndu-l de Goga si spunînd tuturor că vrea un mare partid sub Goga (se putea improviza din ordin un partid?). Iar Goga, cu minunată elegantă si discretie, a declarat în manifestul de despărtire, de la 4 martie, că pleacă de lîngă Averescu din cauza atitudinii acestuia împotriva coroanei, atitudine care…«îl îndepărtează pe general de la putere!». Pour un argument, c’en est un! […] În acelasi timp, din partea partidului rămas cu Averescu, Trancu-Iasi invoca, ca dovadă supremă a «carlismului» lor, participarea ca apărători la procesul Manoilescu […] Era o adevărată degradare a vietii politice această concurentă în servilism fată de rege – si încă pe baza unor merite inexistente! – cu scopul unic de a îndreptăti revendicarea puterii… De altfel, Goga mai lansase formula că pentru România nu există altă alegere decît: «ori cu regele Carol, ori cu Stalin» si adăugase, bineînteles, că din partea regelui stă el, Goga! Asta însemna, în bună logică, că oricine nu merge cu Goga este cu Stalin!”186.
       Odată depăsite primele urmări ale actului disolutiv suportat la începutul lunii martie 1932, Partidul Poporului hotăra să-si reia activitatea, pretinzînd că, despovărat de acel „balast numeric” care îl ameninta în ultimul timp, va reusi încă o dată să se impună ca una dintre principalele forte politice ale tării187. Initiind o amplă actiune de refacere a tuturor organizatiilor sale partidiste si publicînd noile lor statute, Al. Averescu relua cunoscutele si stereotipele critici antiguvernamentale, convins că procedînd astfel va atrage atentia asupra partidului său. Treptat, atacurile avansate de el împotriva orientărilor politice preconizate de Carol al II-lea au devenit din ce în ce mai insistente si tot mai frecvente, amenintînd a se transforma într-un curent de opinie188. Pentru a se preîntîmpina un asemenea pericol, institutia dinastică a adoptat o atitudine de aparentă ignorare a activitătii Partidului Poporului, fiind însă îndeaproape supravegheată si manevrată de Regele Carol189. Comentînd evolutia de moment a situatiei politice, Mihail Manoilescu va consemna că „în fata dezastrelor în cascadă, apărătorii regelui nu găseau nimic mai inteligent decît să-l atace pe Averescu, publicînd în Cuvîntul de la 15 mai un articol: «Un maresal farseur», care răspundea tot cu aluzii istorice la atacurile lui Averescu împotriva regelui. Culmea e, observa fostul admirator al maresalului, că regele iese din toată povestea asemănat cu Ludovic al XV-lea care avea acolo si o aventură cu o anumită domnisoară! Mai mult, la 29 mai, un nou articol îl compară pe Averescu cu maresalul de Biron, care a complotat contra regelui si a murit pe esafod! Nici nu se putea ceva mai de bun gust si mai folositor pentru prestigiul suveranului!”190.
       Schimbarea de guvern din iunie 1932 a intervenit într-un moment cînd Partidul Poporului, slăbit si în curs de reorganizare, după desprinderea lui Goga, nu putea reclama singur puterea. De aceea, maresalul s-a declarat pentru formarea unui cabinet de largă concentrare sau de uniune natională, promitînd să sprijine mandatul încredintat de Regele Carol al II-lea lui Titulescu. Dar, convins că noua încercare a diplomatului oltean nu va reusi, a continuat a rămîne adeptul guvernului de partid, sperînd că în cele din urmă Suveranul îl va prefera pe el ca sfetnic al Coroanei, după mai multe aluzii încurajatoare191. Dar, ca si aprilie 1931, cînd s-a vorbit la un moment dat despre un guvern al maresalului, fără ca zvonul să devină o realitate, scenariul s-a repetat întrucîtva si în iunie 1932, totul reducîndu-se, ca si altădată, la o scurtă aducere în actualitate a Partidului Poporului. Averescu si partidul său nu mai reprezentau de mult o posibilă solutie guvernamentală. În peisajul politic al începutului celui de-al patrulea deceniu al secolului XX, aceste două nume aveau mai ales un rol decorativ, fiind mentionate doar în virtutea trecutului lor si numai în conjuncturi nesemnificative. Fără a mai fi un personaj la modă, Averescu continua a rămîne o individualitate consultată în situatii deosebite. Numele lui nu mai era considerat a fi, numaidecît, o solutie pentru orice ocazie, dar eventualitatea recurgerii la serviciile sale guvernamentale nu ajunsese a fi exclusă în principiu. Într-un context politic normal, ar fi fost putin probabil ca maresalul să acceadă încă o dată în fotoliul de premier, dar în momente de criză, indiferent de natura ei, Carol putea apela fără rezerve la oficiile aceluia care fusese premier în trei rînduri.. Asa se si explica, de altfel, faptul că Averescu si partidul său continuau a supravietui în niste circumstante politice mult modificate fată de începutul deceniului al treilea al secolului trecut.
       Criticînd formula cabinetului N. Iorga, considerată a fi, mai tîrziu, drept cea mai izbutită epigramă pe care si-a conceput-o marele istoric, maresalul accepta colaborarea cu succesorii imediati, pretinzînd însă ca în lista noului minister să se regăseasă toate partidele care au condus cîndva tara si să se stabilească în prealabil un program minimal de guvernare192. Pretentiile afisate de seful Partidului Poporului, dar si de ceilalti lideri politici, au zădărnicit însă misiunea lui Titulescu, determinîndu-l pe Rege să recurgă la serviciile unui cabinet de coloratură national-tărănistă, condus de Al. Vaida Voevod. Surprins oarecum de preferinta lui Carol, care îi prelungea ipostaza de opozant, Averescu le adresa la 10 iunie 1932 o scrisoare deschisă sefilor partidelor rămase în afara listei guvernamentale, propunîndu-le să renunte momentan la „deosebirile de doctrine si metode care ne diferentiază si într-un armistitiu general si absolut să ne dăm mîna pentru ca, cu puteri unite, în mod legal să crutăm tara de catastrofa către care mergem cu pasi siguri” (s. ns.). În caz de reusită a acestei încercări, urma a fi convocată o conferintă a sefilor partidelor implicate, urmînd a se hotărî programul unei actiuni comune. Dar în intentiile liberalilor, pe care îi avea în vedere apelul, nu se regăseau multe puncte comune cu cele ale Partidului Poporului, care se vedea astfel nevoit să-si continue singur actiunea opozitionistă. Odată cu declansarea campaniei electorale, maresalul si-a reluat temele vechilor acuzatii, declarîndu-se împotriva tendintei de desfiintare a partidelor politice si conchizînd că rolul tînărului suveran era ca si încheiat193.
       În confruntarea electorală din iulie 1932, Partidul Poporului a reusit să obtină numai patru mandate pentru Cameră, precizînd, în declaratia prezentată Parlamentului, că îsi va continua activitatea politică în conformitate cu principiile deja cunoscute194. La începutul lunii septembrie 1932, oficiosul averescan atrăgea atentia asupra faptului că noul guvern intrase deja într-o criză care făcea ca înlocuirea lui Vaida Voevod să devină o chestiune de zile. Întrucît în unele cercuri politice începuse a se discuta eventualitatea formării unui cabinet condus de Grigore Iunian, alternativă care anula presupusele sanse ale maresalului, vechilor subiecte ale campaniei antiguvernamentale averescane se adăuga si acest nume195. Readucerea lui Iuliu Maniu în fruntea tării, la 20 octombrie 1932, nu a mai fost precedată de agitatia prin care Partidul Poporului încerca de obicei să demonstreze că el era unica formatiune politică îndreptătită a prelua succesiunea guvernamentală. Un asemenea comportament era determinat, desigur, de o stare de spirit care lăsa a se întelege că Averescu si cei din imediata sa apropiere ajunseseră la convingerea că gruparea lor politică se depreciase în asa măsură încît sperantele de altădată fuseseră întru totul compromise. Maresalul si partizanii săi politici ajunseseră a accepta o stare de fapt prin care se recunostea  redundanta actiunii lor politice. Partidul Poporului lunecase, evident, către periferia sistemului partidelor politice, ipostază care nu mai putea fi preîntîmpinată ori refuzată.
       Noua formulă guvernamentală, care va fi ultima prezentă a lui Maniu în fotoliul de premier, era considerată de Partidul Poporului ca fiind o solutie ce corespundea situatiei, atît timp cît tara era guvernată de o combinatie ministerială de partid196. Totusi, această atitudine conciliantă nu va dura prea mult timp. La o lună după instalarea lui Maniu ca sef al noului cabinet, „Îndreptarea” prezenta tara ca aflîndu-se în fata anarhiei, recomandîndu-se un guvern condus de maresal, considerat a fi singurul salvator al României. Explicatia, recunoscută de Averescu, era aceea că Partidul Poporului, refăcut după ce Goga îl părăsise, îsi reluase activitatea cu energia de odinioară, conchizăndu-se că România traversa o „epocă de sufocantă coruptie politică”197. Intentia maresalului era aceea de a-l discredita pe Maniu, pentru a-l succeda în înalta prepotentă politică. Dar, campania initiată de Averescu s-a redus doar la organizarea unor actiuni lipsite de perspectivă, persistînd în continuarea unei atitudini distructive, defavorabilă intereselor nationale.
       La începutul anului 1933, cînd pe plan extern zvonurile instaurării unei dictaturi carliste întretineau un climat defavorabil României, Al. Averescu încerca să acrediteze opinia potrivit căreia Partidul National-Tărănesc nu ar fi fost capabil să asigure un guvern durabil, întrucît printre membrii săi circulau opinii diferite asupra unor prevederi importante ale programului de guvernare, care se refereau la hotărîrile de la Geneva si la pactul de neagresiune cu U.R.S.S.198. Continuînd a critica guvernul si Partidul National-Tărănesc, prezentat ca o alcătuire politică lipsită de ideologie si de conducere, Averescu încerca în martie 1933 o conciliere cu Carol, dezmintind zvonurile după care s-ar fi declarat contra Coroanei si în favoarea republicii. Renuntarea la politica de rezistentă se datora promisiunilor avansate de Carol maresalului, în virtutea cărora Partidul Poporului urma a prelua succesiunea national-tărănistilor. Atitudinea de reticentă adoptată de averescani a fost imediat sesizată si comentată negativ de fortele politice opozitioniste, în timp ce Averescu a renuntat, temporar, la critica steorotipă, încercînd a propune eventuale formule de îndreptare a unor complicatii intervenite în politica economică a tării199. Dar, indiferent de natura relatiilor de moment, dintre Carol si maresal, principalele cercuri politice românesti asteptau o nouă schimbare de guvern, chiar dacă se intrase în perioada vacantei politice de vară. Într-un asemenea context se înscria si contactul stabilit între Partidul Poporului si Garda de Fier. Cu toate că Averescu a refuzat a întreprinde vreo actiune concretă în sensul apropierii de această organizatie politică de dreapta, explicînd că „nu cunosc tendintele si scopurile Gărzii de Fier”, Corneliu Zelea Codreanu s-a oferit să sprijine actiunea sefului Partidului Poporului, vizitîndu-l chiar, fără a reusi să obtină acordul acestuia în vederea unei posibile colaborări200.
       Odată cu deschiderea noului sezon politic, Regele a început a tatona evolutia situatiei interne si a eventualelor tendinte de modificare ale acesteia. Partidul Poporului a continuat a respecta o atitudine de asteptare si de întelegere fată de manevrele politicianiste initiate de Carol. Dar, în momentul declansării crizei guvernamentale, în afară de faptul că maresalul a fost primul dintre liderii consultati, Partidul Poporului nu a beneficiat de nici o atentie specială din partea Suveranului201. Odată cu învestirea lui I. G. Duca cu demnitatea politică supremă se punea capăt guvernărilor national-tărăniste, după ce vechile sperante au fost compromise si importante energii politice au ajuns a fi uzate si discreditate. Depăsirea crizei politice, care a însotit cunoscuta recesiune economică, a marcat o nouă etapă în evolutia generală a României. Pentru Partidul Poporului, modalitatea solutionării crizei guvernamentale declansate în momentul demisiei national-tărănistilor a avut semnificatia pierderii unei noi ocazii de a prelua puterea politică, desi nu mai credea nimeni în sansa maresalului de a redobîndi o asemenea demnitate politică. Surprinzător, totusi, în aceste circumstante, cînd orizonturile averescanismului se întunecau zilnic, Partidul Poporului relua, cu o perseverentă obsesivă, asaltul redutei guvernamentale. Intervievat asupra schimbărilor politice intervenite la începutul lunii noiembrie 1933, Al. Averescu declara că „guvernul a luat nastere dintr-un concurs de circumstante misterioase, care se prezintă azi ca o enigmă si care cred că-i va fi fatal atunci cînd se va izbuti a se descifra enigma”202.


173 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Al. Averescu, I, acte 2. „Îndreptarea”, 15.IV.1931,  p. 1 si 20.IV.1931, p. 4.

174 Biblioteca Academiei Române, Corespondentă, mss.177203, D. Topcin către Al. Averescu, 13 mai 1921.

175 Cuvântarea D-lui Maresal Averescu la Consiliul de directie al Partidului Poporului în sedinta de la 6 mai 1931, Bucuresti, s.a., p. 3, 25-28.

176 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Palatului, LXXXII, varia 6.

177 N.Iorga, Memorii, Vol.VI, p. 134.

178 „Îndreptarea”, 3.IX.1931, p. 4 si 18.IX.1931, p. 1.

179 Arhivele Nationale ale României, Fond C. Meissner, V, dosar 328/1931, f. 1;  Fond Colectia „Achizitii noi”, pachet MMCMLXIV/2 (27 octombrie 1931); Biblioteca Academiei Române, Corespondentă, mss. 61890, Al. Averescu către Atta Al. Constantinescu, 28 octombrie 1931.

180 N.Iorga, op.cit., p. 287; „Îndreptarea”, 11.I.1932, p. 1.

181 „Îndreptarea”, 15.II.1932, p. 1; N. Iorga, op.cit., p. 314, 317.

182 „Îndreptarea”, 2.III.1932, p. 4 si 21.III.1932, p. 1; Arhivele Nationale ale României, Fond Colectia „Achizitii noi”, pachet MMCMLXIV/2 (16 martie 1932).

183 „Îndreptarea”, 21.III.1932, p. 1.

184 Idem, 14.III.1932, p. 4 si 15.III.1932, p. 4.

185 Mihail Manoilescu, Memorii, II, Editie îngrijită, prefată, note si indici de Valeriu Dinu, Bucuresti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 310.

186 Ibidem.

187 „Îndreptarea”, 18.III.1932, p. 4 si 26.IV.1932, p. 1, 4.

188 Idem, 6.V.1932, p. 4, 12.V.1932, p. 1 si 19.V.1932, p. 1.

189 Arhivele Nationale ale României, Fond Casa Regală. Carol, dosar 80/1932, f. 8.

190 Mihail Manoilescu, op.cit., p. 320.

191 „Îndreptarea”, 1.VI.1932, p. 4.

192 Idem, 4.VI.1932, p. 1, 4.

193 Idem, 11.VI.1932, p. 1, 14.VII.1932, p. 1; N. Iorga, Memorii, Vol.VII, p. 10.

194 „Îndreptarea”, 26.VII.1932, p. 4 si 8.VIII.1932, p. 1.

195 Idem, 5.IX.1932, p. 4 si 10.IX.1932, p. 4.

196 Idem, 21.X.1932, p. 4.

197 Idem, 14.XI.1932, p. 4 si 25.XI.1932, p. 4.

198 Idem, 1.XI.1932, p. 1 si 20.I.1933, p. 1; Arhiva M.A.E., Fond 71, România, Vol. 347, f. 118, 187.

199 „Îndreptarea”, 7.III.1933, p. 4, 27.III.1933, p. 1 si 27.V.1933, p. 4; N. Iorga, op.cit., p. 69, 86; Biblioteca Academiei, Arhiva Al. Averescu, I, varia 1.

200 „Îndreptarea”, 29.III.1934, p. 4; N. Iorga, op.cit., p. 98.

201 „Îndreptarea”, 5.IX.1933, p. 4,  6.XI.1933, p. 1 si 13.XI.1933, p. 4; N. Iorga, op.cit., p. 119.

202 „Îndreptarea”, 16.XI.1933, p. 1.