ORIZONTURILE POLITICE ALE LUI DUILIU ZAMFIRESCU (I)

        În 1918, Duiliu Zamfirescu era un scriitor cu opera aproape încheiată si inclusă deja în sumarul manualelor scolare ale epocii, detaliu oricînd remarcabil pentru o biografie personală. Dar el nu a fost niciodată dintre aceia care să se împace cu o asemenea perspectivă, iar nemultumirea pe care i-a provocat-o această circumscriere conventională a luat uneori forme neasteptate, care nu pot fi întelese decît raportate la evolutia lui de ansamblu si la schimbările caracteristice României sfîrsitului secolului XIX si începutului secolului XX.
       Înnoirile societătii românesti, anuntate încă din 1913 si puse în practică mai tîrziu, datorită declansării Primului Război Mondial, au generalizat o stare de spirit proprie unei modernizări stringente a sistemului politic existent la acea dată. Tendintele de regrupare, afisate în functie de specificul noilor vremuri, au determinat aparitia pe scena partidistă românească a unor formatiuni politice hibride, care promiteau o reformare asteptată de toti românii. În aceste conditii, generalul Al. Averescu a adresat la 7 martie 1918 lui Constantin Argetoianu si lui Matei Cantacuzino o scrisoare în care se declara dispus să accepte conducerea unei formatiuni politice conjuncturale, care promitea constitutionalizarea vietii politice, stabilirea responsabilitătilor războiului si punerea în practică a unor reforme democratice . Asa s-a ajuns la definitivarea actului de constituire a Ligii Poporului, semnat la 3 aprilie 1918, la Iasi, în casa lui Matei Cantacuzino, de pe Copou, de către 30 de persoane, printre care se afla si Duiliu Zamfirescu . Cu această implicare, surprinzătoare pentru multi contemporani, fostul diplomat accepta o înregimentare politică, discutată, dezaprobată si considerată de multi un capriciu, desi nu pare a fi fost asa.
       O posibilă explicatie a acestui gest ar fi aceea sugerată chiar de cel în cauză, pe cînd avea doar 22 de ani si îi mărturisea unui prieten că „viata nu este decît o mare comedie, scrisă de o mînă nevăzută, pentru a cărei interpretare oamenii sînt creati actori” . Ipostaza de om politic ar fi fost, asadar, un rol hărăzit „actorului” vrîncean de mîna nevăzută a unui destin implacabil. Constientizînd sensul acestei posibile predeterminări, el a încercat de timpuriu să si-o asume si nu a abandonat-o decît întîmplător, pentru a reveni la ea atunci cînd  i se părea accesibilă si deci realizabilă. Astfel, în 1884, deci la vîrsta de numai 26 de ani, tînărul junimist bătea la portile Camerei Deputatilor, considerîndu-se capabil de a face fată unei învestituri politice . Dar, sinceritatea sa pernicioasă, afisată într-un moment cînd candidatii la un fotoliu parlamentar apelează de obicei la vesnicele promisiuni electorale, l-a îndepărtat pe candidul pretendent de sansa de a accede în tagma alesilor natiei. Depăsind momentul, el nu părea a fi renuntat la intentia de a deveni cîndva om politic, atît timp cît se revendica a fi „eventual viitorul deputat si de-a pururea candidat la asemenea treburi” .
     Intrînd în diplomatie, se putea presupune că fostul redactor al „României libere”, unde publicase scrisoarea care i-a zădărnicit încercarea de a deveni deputat, renuntase la un asemenea experiment. La 6 aprilie 1889 îi scria din Roma lui Iacob Negruzzi că parcurgea cu regularitate ziarele românesti pentru a afla „ce se mai petrece prin tară”, deprindere care „îmi produce o impresie de dezgust nemaipomenită”. Chiar asa stînd lucrurile, el continua a citi presa din tară, pentru a fi la curent cu realitătile politice românesti, pe care le compara cu cele din Italia, constatînd o evidentă asemănare, cu deosebirea că „în această nobilă ramură noi avem si multă necinste bizantină” . O săptămînă mai tîrziu, se adresa aceluiasi corespondent, cu observatia că, „în sfîrsit, […] căzurăti de la guvern!… Era să zic căzurăm […]. Dacă n-as avea oroare de politică, as zice că o asemenea cădere e mai demnă decît un succes” . „Oroarea” pe care o acuza diplomatul român avea în vedere dedesubturile murdare ale politicianismului, fără a-si refuza aprioric o implicare, mai mult decît afectivă, sugerată de sublinierea vocabulei „căzurăm”.
       Odată cu trecerea anilor, propensiunea sa către angajarea în viata politică va deveni din ce în ce mai evidentă. Adresîndu-se lui Titu Maiorescu, în mai 1891, se înfătisa ca si mai înainte, ajungînd să sufere chiar, de departe, atunci cînd scria că „a propos de alegeri si de politică, ciudate lucruri se petrec în dulcea noastră tară. […] Nimic nu mă miră, […] fiindcă politica într-un stat tînăr e sălbatecă… precum e amorul într-un corp de 20 de ani” . Treptat, în referirile care priveau un domeniu atît de delicat, dar indispensabil modernizării, a început a fi avansată o componentă esentială a înaintării României, abordată si în romanele sale, aceea a afirmării dezideratelor nationale. Confesîndu-se iarăsi lui Titu Maiorescu, la 6 decembrie 1891, observa că „în politica tărei noastre, în liniamente mari, înteleg un singur lucru: dobîndirea Transilvaniei” . Întors la Roma, după o vizită făcută acasă, el îsi reprosa „imagina tării idealizată poate prea mult”, recunoscîndu-si însă „bătăile inimei către ideal” . Un an mai tîrziu, aflat la Bruxelles si scriindu-i aceluiasi distins corespondent, se arăta nemultumit deoarece „în politică văd că treburile se încurcă. E o comedie pe perete si politica asta” . Considerîndu-se „fericit că pot mucezi în liniste pe pămînt străin”, regreta faptul că scrisese romanul Viata la tară, dezgustat de ceea ce se întîmpla în România . De fapt, nemultumirea sa era provocată de felul în care era tratat el însusi de către oficialitătile diplomatice bucurestene, care-l abandonaseră, ca pe un anonim, mutîndu-l la Bruxelles, în loc de a-l fi avansat. Destăinuindu-se, tot lui Maiorescu, la 6 iulie 1894, romancierul diplomat se plîngea că „n-am pe nimeni care să mă protejeze, nici într-un partid nici în altul. […] Pe drept sau pe nedrept, am trecut întotdeauna de junimist. Pentru liberali sînt rău; pentru conservatorii puri, de asemeni. […] Asa stînd lucrurile, trebuie să stau eu cu mîinile în sîn, asteptînd să vie apa mare, sau trebuie să mă misc de pe acum? Si, admitînd că trebuie să mă misc, - în ce fel?”. Lipsit de o perspectivă cît de cît promitătoare, se arăta dispus a reveni la Bucuresti, cu intentia de a-si găsi un post la Ministerul Afacerilor Străine si sperînd că „poate […] în alegerile viitoare focsănenii m-ar alege deputat, dacă le-as cere voturile” . De această dată, hotărîrea de a intra în politică părea a fi aproape luată, dar plecînd de la calcule personale, nu de la considerente de ordin national. Înrolarea într-un partid sau altul se înfătisa ca o alternativă inevitabilă, întrucît prelungirea expectativei nu i se mai părea a fi o solutie rezonabilă. Răspunzîndu-i, Maiorescu se arăta convins că la acea dată „constelatia politică nu cred că este asa cum o vezi d-ta”, informîndu-l că, probabil, va fi avansat . La 20 septembrie 1894, aflat încă la Bruxelles, Duiliu Zamfirescu confirma supozitia, întrebîndu-si sfătuitorul dacă presupunea că „orientatiunea politică, în martie viitor, se va schimba asa precum îmi scriati, adică că d-l Carp se va retrage si că vor veni liberalii?” .
       În cele din urmă, noua încercare de a intra în politică se va încheia cu întoarcerea la Roma, esuînd, încă o dată, după zece ani, în tentativa de a se înscrie într-un partid politic . Consolat într-un fel, îi multumea lui Maiorescu pentru scrisoarea din 19 septembrie 1895, „ cu proorocirea celor ce aveau să se întîmple în politica noastră; […]. Vă mărturisesc – conceda el, ca semn de împăcare cu o situatie care nu-l satisfăcea – că în putinul amestec ce aveam eu cu lumea politică de la noi, n-au plecat niciodată din tară fără să duc în secretul sufletului încredintarea că sîntem încă orientali”. Si de această dată, însă, relua vechea căintă: „Ce s-o întîmpla cu mine nu stiu. Noul prim-ministru si ministru de Externe nu mă iubeste” .
       Úrmărit de o perspectivă atît de sumbră, romancierul a ajuns a se confrunta cu imposibilitatea de a scrie, considerînd că „ar trebui să vin în tară, în mijlocul celor ce miscă si luptă pentru literatură”, deoarece „sunt atîtia ani de cînd trăiesc departe de tară încît n-o mai cunosc bine” . La începutul anului 1897, tonul corespondentei lui continua a fi unul propriu cuiva nemultumit. Adresîndu-se, în primele zile ale lunii mai, lui Titu Maiorescu, se înfătisa ca un bărbat aflat în fata unei decizii capitale. „Eu am 39 de ani, – prin urmare, mai mult decît jumătatea vietii s-a dus”, iar „în a doua parte a vietii, majoritatea oamenilor se asează […] mai cu seamă pe făcut politică”. Frămîntat mereu de acest gînd, devenit pentru el o virtuală monomanie, îsi informa protectorul că „am plecat din Focsani însotit de dorintele tutulor alor mei de a mă întoarce cît de curînd, de a mă fixa în tară, spre a lua, cu timpul, locul fruntasilor din localitate, cari îmbătrînesc. Dorinta lor răspundea dorintei mele, dar vă mărturisesc că nu mă pot hotărî s-o rup deodată cu anii de  muncă de la Minister, fără să am făgăduinta unui sprijin; am cu alte cuvinte lasitatea întelepciunei. De aceea as dori ca d-l Carp să aibă încredere în mine: să-mi permită, cînd va veni momentul, să mă aleg la Focsani” . Descriindu-i, în culori nu prea favorabile, pe fruntasii politici focsăneni, insistentul aspirant la un mandat parlamentar îl ruga pe Maiorescu să-i vorbească lui P.P. Carp despre planul său, deoarece, „dacă d-sa poate nu mă cunoaste îndestul, d-voastră mă cunoasteti, si stiti că se poate compta pe mine” . De această dată, sugestia pe care o avansa era mult mai concretă decît înainte, iar accentele imperative ale pretentiilor sale demonstrau faptul că noua încercare de a intra în politică venea după o îndelungată reflectie si o dorintă sinceră. Esuînd, iarăsi, s-a reîntors bineînteles la masa de scris, recunoscînd, la 6 septembrie 1897, că „firul scrisului” „mă ridică deasupra nimicurilor vietii, mă face să văd si să recunosc greselile mele si să iert pe ale altora”. Chiar asa stînd lucrurile, nu se putea abtine să nu revină asupra unui subiect care continua să-l domine. „Mă simt încă tînăr, dar firul existentei s-a depănat pînă dincolo de jumătate. Va mai fi ceva pe ghem? Nu? Cine stie!”. Înainte de a-si încheia scrisoarea, lăsa a se întelege, cu o întrebare ce părea aruncată în trecere, răspunsul asteptat: „cum merge privirea generală asupra situatiunei politice?” .
       În ultimii ani ai secolului XIX, Duiliu Zamfirescu încerca să pară linistit, asa cum îl asugura la 27 mai 1899 pe Maiorescu, întrebîndu-l, totusi, două săptămîni mai tîrziu, dacă ar fi oportun să ceară a fi avansat . Starea de spirit a aceluia care cu cinci ani în urmă publicase volumul de versuri Alte orizonturi se va modifica încă o dată după ce în iulie 1900 P.P. Carp a fost învestit cu demnitatea de Presedinte al Consiliului de Ministri, avîndu-i alături pe Titu Maiorescu si pe Alexandru Marghiloman, titulari ai unor ministere foarte importante. Adresîndu-i-se încă o dată aceluiasi Maiorescu, la 18 august 1900,  „exilatul” de la Roma îl ruga mai întîi „să vorbim un moment ceva mai clar despre carieră”, sugerînd chiar că „la urma urmei, cine-i junimist verde trebuie să meargă înainte”. Convins, probabil, că sosise momentul avansării sale, atît timp cît un junimist conducea diplomatia românească, Duiliu Zamfirescu si-a permis să renunte o clipă  la „rezerva pe care mi-o impune distanta dintre noi”, comunicîndu-i că „eu cred orbeste în geniul politic al d-lui Carp si în viitorul junimismului, pe care Marghiloman pare chemat a-l continua sub al 2-lea rege român. Ajuns astăzi la Presidentia Consiliului, d-l Carp trebuie să se împlînteze în putere cu rădăcini adînci, avînd încredere în fortele sale si fiind sigur că nimeni nu-l poate doborî. Pentru aceasta însă se cere să nu faci nici un pas fals” . Privită de la Roma, de un român care nu putea face abstractie de interesele personale, situatia politică din România era simplificată nepermis de mult, compromitîndu-se astfel o evaluare obiectivă. Scriindu-i lui Iacob Negruzzi, la 24 ianuarie 1901, ilustrul epistolier recunostea că „am suferit, eu, de departe, poate mai mult decît d-vstre, cei ce sînteti prinsi în vîrtejul de la fata locului”, deoarece „multe planuri am plănuit, – cele ale carierii, fiindcă nu depind de mine; celelalte, fiindcă depind de împrejurări” . Dezamăgit de căderea cabinetului P.P. Carp si îndeosebi de refuzul voalat al avansării asteptate, desi Maiorescu fusese un membru al guvernului, corespondentul acestuia evita orice repros personal, conchizînd doar, la 23 aprilie 1901, că-i împărtăseste dezgustul „de politica românească si de oamenii care o fac”, dar că o „comedie mai bizară ca aceea a partidului conservator nu s-a jucat de mult pe scena putredă a politicei” . Unde si cum dispăruseră sperantele clamate în august 1900?
       Desi nu lăsa a se vedea că a încercat să-si răspundă cu sinceritate acestei întrebări, Duiliu Zamfirescu nu a renuntat nici de această dată la seductia care  o reprezenta pentru el scena politică românească. După ce a blamat „comedia bizară” conservatoare, incriminîndu-l astfel si pe Titu Maiorescu, răspunzător de recentul esec, diplomatul a decis a eluda reprosurile de moment, încercînd să normalizeze o relatie la care tinea si care îl interesa încă. Scriindu-i fostului membru al cabinetului avut în vedere, la 10 decembrie 1901, el îsi explica reactiile exprimate în primăvara aceluiasi an prin aceea că „la mine nu era atît interesul partidului junimist, cît imaginea unei patrii românesti, personificată, în partea ei topică, în contururile cîmpiilor noastre, iar în partea ei etică, în cei cîtiva bărbati, pe cari de demult m-am deprins a-i considera ca adevărata expresiune a sufletului nostru românesc. Din acest punct de vedere sînt gata să vă urmez totdeauna si oriunde veti fi: junimist sau altceva, îmi este absolut indiferent” . Această palinodie circumstantială apare azi ca surprinzătoare pentru temperamentalul pretedent la un fotoliu parlamentar. A acceptat însă o asemenea tranzactie morală întrucît era departe de a se vindeca de tentatia pe care o exercita asupra lui viata politică, iar Maiorescu era singurul care îl tinea în contact cu mirajul acestei tiranice ademeniri. În plus, tot el îl putea ajuta în chestiunea avansării, chiar dacă, fiind nu demult ministru, nu întreprinsese nimic în acest sens.
       Mereu dezamăgit si acuzînd depărtarea de tară, precum si indiferenta pe care i-o rezervase Ministerul Afacerilor Străine, confidentul lui Maiorescu încerca încă o dată să lase impresia că nu mai era dominat de vraja intrării în politică, scriindu-i, la 28 iunie 1902, că „planurile mele sînt, ca de obicei, îndreptate către tară” . Era adevărat, dar asta nu însemna că abandonase definitiv intentia aderării la o structură partidistă a vremii. Un an mai tîrziu, judecîndu-si situatia în raport de guvernul aflat la conducerea tării, el îi scria aceluiasi interlocutor că „în vremurile astea de băjenie liberală, n-am nici un interes să viu în Bucuresti si să stau mai mult. […] Cînd văd cine sînt ministri, […] cine conduce tara asta, – pe cinstea mea vă spun că mi se face greată;” . Totusi, insistenta cu care urmărea desfăsurarea vietii politice din tară ne lasă  a întelege că acest fapt îl interesa în mod deosebit, chiar dacă nu era vorba de o implicare sentimentală. Făcînd uitate, încă o dată, vechile reprosuri, revenea din nou la sentimentele de altădată, cu prea multă usurintă parcă, pretinzînd că „eu îl iubesc pe dl. Carp si dacă as face politică, numai cu d-sa as face-o, atras de farmecul său personal”, adăugînd, ca pe o eventuală explicatie a atitudinii sale fată de omul politic amintit, că totusi „ceea ce face d-sa astăzi este o eroare”, atît timp cît „se simte mai aproape de Sturdza decît de conservatori”. Întîmplătoare nu ni se pare nici remarca finală, referitoare la fiul său, pe care îl vedea „un viitor junimist del vecchio stampo. Îl pregătesc pentru politică de pe acum, si, dacă voi trăi, voi să-l arunc în lume cu o putere initială mai mare decît aceea pe care am avut-o eu la început” . Dacă pe fiul său îl voia numaidecît junimist, el se revendica, incontestabil, a fi astfel. Aceste consideratii erau consemnate la 6 decembrie 1903. Patru luni mai tîrziu, N. Iorga, care îl întîlnise la Roma, afirma că „Domnului Zamfirescu i-a rămas cu totul necunoscută schimbarea nouă care s-a făcut de vreo zece ani încoace, iubirea fanatică pentru neam si tară, în realitatea, în trecutul si idealele lor” . Probabil că istoricul avea întrucîtva dreptate si, poate, asa se explică unele dintre remarcile aproximative propuse de romancier în explicarea evolutiei politice a României. Oricum, pentru Duiliu Zamfirescu, politica reprezenta in continuare o predilectie de care se simtea nu doar ademenit, ci mai mult decît atît. Adresîndu-i o nouă epistolă, tot lui Titu Maiorescu, la 15 decembrie 1905, el îl informa că „nu e departe ziua în care să pot trimite stăpînirei expresia dezgustului meu de mutrele ce o reprezintă, si atunci o să viu în tară să îndreptez lumea cu umărul…” .