Nisipul din clepsidră

                                                           Alexandru Averescu, omul politic (V)
                                                                                                                   Gheorghe I. FLORESCU



            Între Ion I.C. Brătianu si Al. Averescu s-a ajuns în cele din urmă la perfectarea unui acord politic, de care Regele Ferdinand nu a fost străin, asa cum ne informează I. G. Duca. Astfel, îsi va aminti el, „Brătianu va ajuta pe Averescu să vină la guvern, iar acesta va pregăti succesiunea liberalilor după retragerea lui de la putere, pentru a asigura astfel o continuitate în opera de ordine si consolidare ce trebuia întreprinsă si pentru a facilita posibilitatea revenirii la putere a national-tărănistilor, pînă ce vor dovedi o maturitate politică si o moderatiune de conceptii”1.
 Încrezător în fortele sale si nerăbdător să acceadă la guvernare, Partidul Poporului a ajuns, în vara anului 1925, să afiseze un comportament mai agresiv, îngrijorat de faptul că Brătianu se arăta decis să-si continue mandatul guvernamental, circumstantă care făcea posibilă o eventuală surpriză. Asa se explica de altfel riposta oficiosului liberal, care, considerîndu-l pe general grăbit să revină în fotoliul de premier, îi imputa recurgerea la unele declaratii inoportune si lipsite de sens2. Totusi, atît timp cît Brătianu evita a aborda chestiunea succesiunii, iar celelalte forte politice opozitioniste îsi intensificau atacurile împotriva guvernului, Partidul Poporului nu putea rămîne în expectativă3. De aceea, odată cu deschiderea sezonului politic de toamnă, gruparea averescană anunta declansarea unei campanii de răsturnare a guvernului, cu precizarea că „atitudinea partidului nostru este aceea a unei opozitii nesovăitoare, dar îmbrăcată în haina bunei-cuviinti”4. La congresul din noiembrie 1925, Partidul Poporului preciza că de acestă dată „informează respectuos coroana că este gata să ia răspunderea situatiei politice, după ce timp de patru ani a fost singura grupare opozitionistă care „a făcut politica tăcerii patriotice”5. Îmbinînd recurgerea la unele actiuni de evidentă orientare antiliberală, cu cele de o nuantată reconciliere, Al. Averescu se arăta dispus, la începutul anului 1926, să accepte orice compromis care l-ar fi apropiat de eventualitatea formării unui nou cabinet. Asa se explica alăturarea sa de celelalte forte politice potrivnice guvernului, în cadrul „frontului unic”, încheiat în vederea alegerilor comunale, care reunea Partidul National, cel tărănesc si cel al poporului. Pentru a nu fi acuzat de nerespectarea întelegerii cu liberalii, Averescu pretindea că totul a fost „o simplă demonstratie politică, fără nici o obligatie si fără nici un aranjament pentru viitor”6.
 În cele din urmă, la sfîrsitul lunii martie 1926, cînd se încheia oficial legislatura începută în 1922, situatie destul de neobisnuită în România, Regele Ferdinand si Ion I.C. Brătianu au definitivat formalitătile de schimbare a guvernului. La 29 martie 1926, au început a fi consultati, la Palat, N. Iorga, Al. Averescu si Ion Mihalache, pentru a se lăsa impresia că solutia ce urma a fi adoptată nu reprezenta rezultatul unei decizii personale. În ziua următoare, cei trei au fost reprimiti de Rege, pentru ca în cele din urmă generalul să fie desemnat a forma noul cabinet7. Astfel, pentru a doua oară în cei sase ani de existentă, Partidul Poporului ajungea la guvern. După ce, la începutul anului 1922, Al. Averescu părea a fi fost abandonat complet ca lider politic, ca urmare a unei experiente guvernamentale care a fost departe de ceea ce se astepta, el reusea să revină în fotoliul de prim-ministru tocmai cu acordul aceluia care i-a provocat demisia în urmă cu putin peste patru ani. Încă o dată, în ascensiunea generalului a fost implicat, în mod decisiv, Ion I.C. Brătianu. Dacă în martie 1920, Averescu fusese propulsat la guvern ca singurul om politic care putea răspunde asteptărilor tării într-un moment foarte dificil, în martie 1926 împrejurările erau diferite, recunoscîndu-se că preferinta Regelui Ferdinand „se datoreste desigur greselilor comise de celelalte partide, iar nu unei reconstituiri si reorganizări a partidului poporului”8. Al. Averescu si formatiunea sa politică nu mai reprezentau în 1926 o fortă de care ar fi trebuit să se tină numaidecît seama la desemnarea succesorului liberalilor. Verificat în guvernarea precedentă, nereabilitat încă după căderea din decembrie 1921 si lipsit de perspectiva de a-si mai reface vreodată popularitatea pierdută, generalul Averescu a desfăsurat în anii 1922-1926 o activitate caracterizată de o linie politică de mijloc, apreciată atît de Regele Ferdinand, cît si de Ion I.C. Brătianu. Chiar dacă, pînă la o anumită dată, nu a recunoscut legalitatea Parlamentului liberal si lucrările acestuia, generalul a revenit asupra acestei rezerve, a admis Constitutia, a participat la actul încoronării, a validat noua lege electorală, s-a declarat de acord cu deciziile adoptate în „cazul Carol” etc., prezentîndu-se totodată ca singurul sef de partid care se arăta dispus a guverna în limitele fixate de cabinetul precedent.
 Ceea ce trebuie remarcat înainte de toate este faptul că în 1926 Al. Averescu nu mai era cel din 1920, nu numai ca vîrstă, ci mai ales ca experientă guvernamentală si, înainte de toate, ca ascendent moral si înrîurire personală asupra lumii politice românesti. În martie 1926, cînd a fost desemnat încă o dată ca presedinte al Consiliului de Ministri, el nu mai era „omul nou” din urmă cu sase ani, cînd s-a impus ca singurul politician capabil să normalizeze establishment-ul românesc. Cvadriga care l-a purtat pînă în vîrful piramidei politice în 1920 ajunsese o amintire, plăcută pentru el, dar provocatoare de amintiri triste pentru multi români. Înscăunat cu fast, la 13 martie 1920, generalul si-a irosit repede popularitatea, sfîrsind trist, atunci cînd a părăsit un fotoliu atît de rîvnit pe usa din spate. Dezamăgit si încurcat, dezbrăcat de acel mit metamorfozat în aură de moment, care l-a învestit peste noapte cu calităti enigmatice, fostul voluntar din Războiul de Independentă s-a trezit, tot într-o zi de 13, singur si golit de virtutile de altădată. După descumpănirea de început, a înteles totusi că nu-i totul pierdut, chiar dacă asa părea. Ambitios si obisnuit să cîstige, a acceptat compromisul cu Ion I.C. Brătianu si Partidul National Liberal, întelegînd că aceasta era poate singura sa sansă de a ajunge acolo de unde căzuse pe neasteptate nu de mult. În martie 1926, Averescu nu mai era prezumtiosul de altădată, ci oportunistul care renuntase la „steaua” lui, dorindu-si a redeveni prim-ministru. În plus, dacă în martie 1920, Liga Poporului, devenită repede Partid al Poporului, lăsa a se întelege că ar putea ajunge un posibil lider al sistemului partidist românesc, în martie 1926, aceeasi structură politică se transformase în altceva, supravietuind doar datorită piruetelor acceptate fără complexe, pentru a nu pierde favorurile promise de Ion I.C. Brătianu si comilitonii săi politici. Trecînd peste vechile complexe si umilinte, generalul se putea felicita că reusise a reveni încă o dată acolo unde nu ajung decît cei alesi. Deocamdată nu se întreba cît timp va rămîne acolo si ce va lăsa în urma sa. Era bucuros că va îmbrăca din nou mantia celui din frunte si că această favoare nu se redusese la o singură experientă.
 Ion I.C. Brătianu, la rîndul său, era multumit de aranjamentul făcut, stiind că atunci cînd va fi nevoie tot el va decide deznodămîntul piesei pe care o va pune în scenă un Averescu temperat si dezbrăcat de zalele cavalerului de odinioară. Celelalte partide politice au înteles că indiferent de vointa lor, Brătienii erau cei care dictau în viata politică a acelui timp. Înnoirile visate în 1918-1919 au fost abandonate, intrîndu-se într-un „normal” propriu României, care părea de neschimbat. Si nici nu încerca cineva. Cu mici retusuri si adaptări situationale, viata politică a României nu se îndepărtase prea mult de ceea ce fusese înainte de 1919. Atîta doar că fosta alternare la guvern ajunsese de domeniul trecutului, după compromiterea conservatorilor, acceptîndu-se în cele din urmă stratagema dirijorului din spatele cortinei, care salva aparentele prin introducerea unor antracte guvernamentale de tipul celui instituit la 30 martie 1926. Din nefericire, sistemul politic românesc nu fusese reformat în sensul modernizărilor postbelice, acceptate de tările civilizate ale Europei. Partidele politice apăreau si actionau în functie de scopuri proprii, de grup si de moment, nu în virtutea marilor interese nationale.
 Pentru prima dată după război, momentul încheierii unei prezente guvernamentale era decis de prevederile constitutionale si nu de rezultatul manevrelor politicianiste, stare de fapt ce justifica într-o oarecare măsură afirmatia avansată de observatorii care considerau că România reusise a depăsi criza politică de după 1918. Instabilitatea vietii politice continua a se mentine totusi, iar aparentele erau salvate de autoritatea brătienistă, exercitată prin intermediul suprematiei Partidului National Liberal. Recurgerea la serviciile generalului demonstra întocmai acest adevăr. Surprinderea opozitiei a atins cota maximă atunci cînd printre noii ministeriabili au apărut Vasile Goldis, Ion Lapedatu si Ioan Lupas, toti fosti fruntasi ai Partidului National9. Dacă pentru transilvăneni, consecintele acestei defectiuni politice nu puteau fi deocamdată apreciate, pentru Partidul Poporului alăturarea acestei fractiuni de ultim moment avea o semnificatie deosebită. Unii s-au grăbit, chiar, ca plecînd de la calcule proprii să considere că aducerea la guvern a generalului se datora, în exclusivitate, deciziei adoptate de Vasile Goldis si de gruparea sa10. Însă, decizia în acest sens apartinuse, asa cum am văzut, altcuiva. Declarînd că nu părăseau Partidul National, ardelenii în cauză pretindeau că un refuz, în cazul acestei oferte, ar fi fost o greseală politică greu de îndreptat, întrucît prelungirea opozitiei Transilvaniei ar fi dăunat intereselor nationale, întîrziind desăvîrsirea operei de unificare spirituală11.
 Odată depăsită surprinderea provocată de noua schimbare de guvern, au devenit evidente primele clarificări de natură politică, conturîndu-se atmosfera complicată în care urma a-si desfăsura activitatea Partidul Poporului. Noul cabinet era prezentat ca o parodie a regimului parlamentar si considerat a fi „un ultragiu adus natiei”12. Întrucît Al. Averescu se declarase adeptul colaborării cu capitalurile străine, unele tări europene au salutat venirea la guvern a Partidului Poporului. În interior, însă, raporturile intervenite între formatiunea guvernamentală si opozitie s-au complicat încă de la început. În schimb, cele stabilite de guvern cu liberalii s-au clarificat destul de repede. Generalul a afisat încă de la început intentia de a desfăsura o politică proprie. Rezultatele alegerilor i-au întărit această dorintă, devenită posibilă datorită unei majorităti confortabile, dobîndită în fata urnelor13.
 Dacă în 1920 Liga Poporului a fost învestită cu demnitatea de formatiune guvernamentală în virtutea popularitătii lui Averescu, însotită de repetarea cîtorva principii politice foarte generale, în martie 1926 Partidul Poporului a preluat succesiunea liberală întemeiat pe un program de guvernare concret si destul de bine gîndit. Dar nu intentiile sale programatice contau în primul rînd, ci faptul că liberalii îsi încheiaseră mandatul si trebuiau să se refacă după ce petrecuseră patru ani în fotoliile ministeriale. Ca si în urmă cu sase ani, decisive erau interesele liberale si continuarea operei lor guvernamentale.
 Abia instalat, noul cabinet făcea apel la colaborarea tuturor partidelor politice, precizînd că „orice încercare de a se tulbura ordinea publică pe orice cale si prin orice mijloc va fi nu numai stăvilită cu ultima energie, dar va fi reprimată la nevoie fără crutare”14. Noul guvern îsi propunea să adopte o serie de măsuri concrete, care să contribuie la refacerea situatiei economice, nerestabilită încă în totalitate. Chiar de la început, Averescu si-a propus a-si judeca obligatiile în functie de interesele grupării sale, trecînd peste promisiunile făcute liberalilor15. Referindu-se la continuitatea guvernării, el avea în vedere guvernarea sa din 1920-1921, nu cea liberală, asa cum se angajase nu demult. Încă nu fuseseră date publicitătii principiile care urmau a călăuzi politica guvernului abia instalat, cînd în paginile ziarului „Îndreptarea” începuseră a fi formulate unele corective ce urmau a fi aplicate legislatiei economice si financiare liberale16. Replica liberalilor nu s-a lăsat asteptată. Văzîndu-se înselati si amenintati, chiar, de atitudinea de independentă afisată de Partidul Poporului, ei au reactionat cu promptitudine fată de manevrele generalului, care îsi propunea să desfăsoare o actiune guvernamentală descătusată de „tutela” brătienistă. Criticînd directiile programatice ale noului cabinet, liberalii observau, la rîndul lor, că acesta, „în loc să concureze la continuitatea legislatiei liberale, după cum s-a legat fată de rege si de partidul liberal – programul guvernului de la 30 martie 1926 – s-a străduit parcă anume să spargă continuitatea”17. Era clar că Averescu încerca a-si afirma independenta, ridicîndu-i astfel împotriva sa pe aceia care-i neteziseră drumul către suprema învestitură politică. La sfîrsitul lunii iunie 1926, el declara că „dacă am o dorintă în viata mea, doresc din suflet ca acest partid care s-a format sub ochii mei să fie menit să trăiască ca un organism normal, adică sănătos, viguros si folositor pentru tară”18. Fără a schimba doctrina de început, afirmată treptat, si sprijinindu-se pe aceeasi bază socială, Al. Averescu încerca, încă o dată, să transforme Partidul Poporului într-o fortă politică în măsură să contrabalanseze autoritatea liberalilor, pe care o acceptase din obsecviozitate, asteptînd prilejul de a se elibera. Dar, o asemenea intentie, care urmărea transformarea grupării sale într-un al doilea partid de guvernămînt, nu putea deveni o realitate doar prin propria-i vointă si prin înscrierea unor principii generale într-un posibil program de guvernare19.
 Spre deosebire de ceilalti ani, cînd în vacanta de vară se accepta un armistitiu al spectrului partidist, în 1926 se putea lesne sesiza o intensificare a negocierilor politicianiste, întrucît toti erau convinsi că o clarificare a vietii politice era numaidecît necesară. Iritati de „independenta” generalului, liberalii au început să atace Partidul Poporului si guvernul său încă din primele zile ale lunii august 1926. Aceste critici nu erau lipsite de temei, deoarece rivalitatea izbucnită între Octavian Goga si ceilalti ministri ardeleni ameninta să se transforme într-un conflict ireconciliabil. Dezacorduri asemănătoare apăruseră si între Ion Lapedatu, pe de o parte, si Constantin Garoflid si Mihail Manoilescu, pe de altă parte, în probleme de ordin financiar, atrăgînd după ele amenintarea unei remanieri ministeriale. La toate acestea se adăuga disensiunea intervenită între Ion Petrovici si P.P. Negulescu, care doreau să conducă Ministerul Instructiunii20. Criticînd tratativele fuzioniste, purtate de nationali si tărănisti, Al. Averescu a început a tatona eventualitatea unei întelegeri cu N. Iorga, prezentîndu-si partidul ca întărit în urma alegerilor partiale si a ultimelor înscrieri, între care se numărau si personalităti ca Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu si altii21. Apoi, încheierea tratatului cu Italia era prezentată ca una dintre marile reusite ale diplomatiei românesti, care urma a redimensiona, chipurile, rolul României în contextul noilor relatii internationale. Nemultumiti de noul curs al politicii externe si de atitudinea nerecunoscătoare a Partidului Poporului, liberalii au căutat să transforme actul semnării tratatului cu Italia într-un mobil al încercării de înlăturare a cabinetului Averescu, ajungîndu-se chiar a se vorbi de eventualitatea retragerii generalului22.
 Un moment deosebit, ale cărui consecinte s-au repercutat în mod serios asupra noului minister, a fost fuziunea national-tărănistă, din octombrie 1926, care a simplificat întrucîtva configuratia sistemului partidelor politice, în defavoarea Partidului Poporului. Aparitia Partidului National Tărănesc pe scena vietii politice a răspuns asteptărilor acelora care doreau afirmarea unui al doilea partid de guvernămînt, alături de Partidul National Liberal. Din nefericire, noua fuziune anula sansele Partidului Poporului de a fi acela care să preia rolul de alternativă guvernamentală, într-o succesiune permanentă cu liberalii. Această lovitură, previzibilă de altfel, a aruncat formatiunea averescană într-o zonă de indiferentă a spectrului partidist, acolo unde asteptau fără sperante toate factiunile aluvionare ale sistemului politic. Deocamdată, aflat în fotoliul de premier, generalul se amăgea cu gîndul că va reusi să găsească o solutie salvatoare. Prima încercare initiată în acest sens a fost aceea de a relua avansurile de colaborare făcute anterior lui N. Iorga, deranjat de faptul că Partidul Maghiar îl părăsise, iar atacurile liberale deveniseră tot mai insistente23.
 Deschiderea sesiunii parlamentare din toamna anului 1926 a evidentiat o accentuare semnificativă a divergentelor ivite între gruparea ministerială si opozitie, agravată de boala Regelui Ferdinand24. Îngrijorat de simptomatica degradare a evolutiei vietii politice, generalul a încercat a stabili o colaborare cu Iuliu Maniu, luînd în calcul chiar si eventualitatea unei fuziuni. O asemenea perspectivă, greu realizabilă din multe puncte de vedere, ar fi simplificat si clarificat, desigur, evolutia politică a României, dominată categoric de Brătianu si de partidul său. La toate aceste complicatii se adăuga si faptul că factiunea reprezentată de Vasile Goldis nu optase încă pentru o atitudine clară fată de Partidul Poporului, desi i se adresase în acest sens o invitatie ultimativă. În interiorul formatiunii averescane, chiar, continuau a fi agitate diverse nemultumiri, care contraveneau intentiilor mărturisite de Averescu25. O aparentă calmare a amenintărilor proferate la adresa formatiunii guvernamentale a fost provocată de intrarea în Partidul Poporului a disidentei conduse de Vasile Goldis, însotită de reluarea pertractărilor cu unii lideri tărănisti, adîncindu-se astfel neîntelegerile existente în rîndurile celor fuzionati de curînd26. La 10 martie 1927, au intrat în Partidul Poporului, urmîndu-l pe Goldis, Ioan Lupas, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu etc. Zece zile mai tîrziu, Ion Lepedatu a fost îndepărtat din fruntea Ministerului de Finante, înlăturîndu-se astfel unul dintre motivele discordiei cu care se confrunta cabinetul Averescu. Prin aceste măsuri de ultimă oră se încerca a se crea impresia că Partidul Poporului îsi consolidase prestigiul, pentru a trece fără probleme la punerea în practică a programului său economic si financiar27. Apoi, înregimentarea în formatiunea politică averescană a lui Ion Agîrbiceanu, fostul director al oficiosului transilvănean „Patria”, era pretinsă a fi încă un indiciu al stabilitătii guvernamentale28. Impresia de moment era aceea că Partidul Poporului putea reusi să se afirme ca al doilea partid de guvernămînt, aruncîndu-i pe national-tărănisti într-o opozitie sine die. Deocamdată, viata politică se derula încă într-o atmosferă de liniste relativă, care lăsa a se crede că guvernul beneficia de un curent favorabil. Însă generalul stia că mai devreme sau mai tîrziu liberalii vor declansa o campanie antiguvernamentală deschisă, greu sau imposibil de contracarat. O primă măsură de prevedere a fost tentativa de apropiere de Partidul National Tărănesc, căruia i s-a propus chiar fuziunea. Reactia liberalilor nu a întîrziat să se facă simtită. În cele din urmă, tratativele cu national-tărănistii au fost abandonate, totul încheindu-se cu decizia fostilor conservatori-democrati, în frunte cu Grigore N. Filipescu, Gheorghe Lucasievici, Emanoil Antonescu etc., de a adera la Partidul Poporului29. Fără a contribui la consolidarea acestuia, documentul adoptat la 17 aprilie 1927 evidentia mai degrabă alunecarea generalului către un conservatorism care, asa cum arata „Viitorul”, compromitea aspiratia de partid de guvernamînt la care rîvnea formatiunea averescană30. De altfel, fractiunile politice care se alipiseră în ultimul timp Partidului Poporului erau atît de neînsemnate sau compromise încît, în loc să-l fortifice, îl slăbeau si-l îndepărtau de rolul pe care si-l asumase.
 La sfîrsitul lunii aprilie 1927, situatia politică internă s-a confruntat cu o imprevizibilă agravare. Sănătatea Regelui s-a deteriorat, readucînd în actualitatea imediată simptomele unei crize guvernamentale care reclama adoptarea unor măsuri neîntîrziate de normalizare. Într-un asemenea context, tot mai multe cercuri diplomatice străine au început a se arăta alarmate de vicierea realitătilor politice românesti. Conjunctura internatională, influentată de apropierea intervenită între Italia si Ungaria, a compromis în cele din urmă linia politicii externe a cabinetului Averescu.
 În perioada cît s-a aflat la guvernare, Partidul Poporului a continuat, în domeniul vietii sociale, opera liberală. În sfera politicii economice a procedat, în linii generale, la fel, încercînd să adopte însă si unele măsuri de independentă, fapt care a determinat o permanentă accentuare a manifestărilor antiguvernamentale afisate de întregul front opozitionist, dar în primul rînd de liberali. În realitate, activitatea economică a guvernului Averescu a fost destul de restrînsă, întrucît intervalul legiferării propriu-zise nu a depăsit o jumătate de an. Opera guvernamentală, care s-a rezumat mai ales la componenta ei legislativă, s-a consumat într-un climat dominat de o dispută prelungită între Partidul Poporului si Partidul National Liberal. Celelalte partide considerau guvernul ca fiind „un mandatar temporar si limitat al partidului liberal”, acuzîndu-l că „a transformat în obedientă pasivă obligatiile politicei de continuitate”31. Activînd într-un climat potrivnic, impropriu performantei, guvernul Al. Averescu a izbutit totusi, în scurta sa prezentă în fruntea tării, să realizeze o serie de progrese în domeniul vietii economice si financiare32.


1 I. G. Duca, Amintiri politice, Vol. III, Munchen, John Dumitru-Verlag, 1982, p. 199.

2 „Viitorul”, 14.IX.1925, p .3.

3 Cf. „Patria”, 17.IX.1925, p. 1-2.

4 „Îndreptarea”, 26.IX.1925, p. 4 si 29.IX.1925, p. 4 si 29.IX.1925, p. 1.

5 Idem, 25.XI.1925, p. 1 si 28.XI.1925, p. 1.

6 Trădarea din Capitală, în  „Tara noastră”, Nr. 12, 1926, p. 388.

7 „Îndreptarea”, 31.III.1926, p. 1.

8 „Democratia”, Bucuresti, Nrs. 10-12, 1926, p. 101.

9 Arhivele Nationale ale României, Fond Presedintia Consiliului de Ministri, dosar 20/1926, f. 22.

10 Idem, Fond Dr. Sabin Mănuilă, dosar 186/I/1926.

11 Un cuvânt lămuritor, în „Tara noastră”, Nr. 15, 1926, p. 473-475; „Îndreptarea”, 8.IV.1926, p. 3.

12 N. Dascovici, Anul politic 1926, în „Import-Export”, Bucuresti, Nr.1, 1927, p. 11.

13 „Îndreptarea”, 5.VI.1926, p. 3.

14 Idem, 31.III.1926, p. 1 si 3.IV.1926, p. 4.

15 Idem, 3.IV.1926, p. 1, 4.

16 Idem, 11.IV.1926, p. 1.

17 „Viitorul”, 21.III.1927, p. 1; Cronica lunii, în „Revista pentru toti”, Bucuresti, Nrs. 4-6, 1927, p. 2.

18 „Îndreptarea”, 28.VI.1926, p. 4.

19 Cf. Doctrina Partidului Poporului, în „Îndreptarea”, 7.VII.1926, p. 1; Arhivele Nationale ale României, Fond Presedintia Consiliului de Ministri, dosar 8/1926, f. 331, 449.

20 „Viitorul”, 1.VIII.1926, p. 3 si 5.VIII.1926, p. 3.

21 „Îndreptarea”, 13.IX.1926, p. 1 si 29.IX.1926, p. 4.

22 „Viitorul”, 25.IX.1926, p. 3.

23 N. Iorga, Memorii, Vol.V, p. 155-165; „Îndreptarea”, 14.X.1926, p. 4; „Viitorul”, 20.XI.1926, p. 3.

24 D. A. D., 14 noiembrie 1926, p. 1-2; „Săptămâna politică”, Bucuresti, Nr. 2, p. 12.

25 „Viitorul”, 8.XII.1926, p. 5; 12.XII.1926, p. 3; 16.XII.1926, p. 3.

26 „Îndreptarea”, 12.III.1927, p. 4; „Viitorul”, 23.III.1927, p. 5.

27 Cronica politică, economică si socială, în „Economia natională”, Bucuresti, Nr. 3, 1927, p. 173.

28 „Patria”, 22.III.1927, p. 1; „Îndreptarea”, 21.III.1927, p. 5.

29 „Viitorul”, 5.IV.1927, p. 5; „Îndreptarea”, 8.IV.1927, p. 4 si 18.IV.1927, p. 4.

30 „Viitorul”, 30.IV.1927, p. 5.

31 Al. Radian, Săptămâna parlamentară, în „Săptamâna politică”, Bucuresti, Nr. 1, 1926, p. 3; C. Argetoianu, Discutia la adresă, în Idem, Nr. 3, 1926, p. 3.

32 Cf. N. Istrate, Situatia economică a României în anul 1927, în „Buletinul statistic al României”, Bucuresti, Nr. 4, Octombrie 1927, p. 31-50; Al. Cazacu, Industria mare în România, privită din punct de vedere al rentabilitătii, la finele anului 1927, în Idem, Nr. 4, Octombrie-Decembrie 1928, p. 48-71.