În numãrul 4 (136) din aprilie si în numãrul 5 (137) din mai 2007 al prestigioasei reviste „Convorbiri Literare” în articolele Handicapul monahismului fatã de cãsãtorie si respectiv Cãsãtoria ca ascetism pozitiv, dl Vasile Andru face o paralelã între monahism si cãsãtorie ca posibile cãi spre comuniunea cu Dumnezeu.
Din simpla citire a titlurilor se observã cã cei care aleg calea monahismului au un handicap fatã de cei cãsãtoriti. Care sînt „argumentele” d-lui Andru? Iatã-le:
– unii tineri aleg cãlugãria pentru cã nu-si gãsesc „complementarul sexual” (conform S. Bulgakov);
– vocatia religioasã poate fi urmatã si în lume;
– alegerea monahismului ar putea vãdi egoism;
– monahii evitã angajarea familialã cu intentie declaratã, orgolioasã, din egoism, fricã, individualism, deceptie, nevroze;
– cei care aleg cãlugãria fug de familie pentru cã este mai comod, mai ieftin si mai confortabil;
– desi au ales celibatul, totusi, cãlugãrii recurg „hoteste” la satisfaceri erotice: amante, amanti homosexuali, vise umede, masturbãri;
– monahismul de astãzi oferã prea putine cazuri de ascezã autenticã; monahismul în genere (cel istoric, din trecut dar si cel de astãzi) este un fel de „profesionalizare a rugãciunii si a trãirii ritmate dupã ore liturgice” (Vladimir Soloviov);
– nu a existat o intentie iluminatorie expresã în monahism ci una slãvitoare – realizatã si aceasta „profesionalist” dacã nu chiar îndoielnic;
– ascetismul monahicesc este un fel de cale protejatã, feritã de intemperii, în rãspãr cu datele conditiei umane.
Dar dl Andru are grijã ca si cei care vor fi crezut cã prin cãsãtorie au cale deschisã spre theosis (îndumnezeire) sã primeascã un dus rece. De ce? Iatã:
– cãsãtoria „veritabilã” (unirea spiritualã, deosebitã de mariajul conventional, opac la taine, cãzãtor) singura care poate duce la unirea cu Dumnezeu, este la ora actualã un ideal greu de înfãptuit, dacã nu o utopie, care, totusi, trebuie avutã în vedere ca o posibilitate;
– mariajul nu este în mod spontan cale iluminatorie, salvatoare; este nevoie de o pregãtire duhovniceascã în cadru eclesial, supravegheatã de un duhovnic si doar în aceste conditii împreunarea sot-sotie, orgasmul, pot prefigura realizarea iubirii, dragostei crestinesti;
– totusi orgasmul este doar schita iluminãrii extatice – el va fi urmat de obosealã, tristete, torpoare.
Urmeazã o anume confortare compensatorie a celor cãsãtoriti: pãrintele Serghei Bulgakov (membru al scolii „modern-pariziene” alãturi de Berdiaev si alti adepti cu vederi liberale vis-à-vis de ortodoxie) „vede împlinirea omului numai pe terenul cãsãtoriei, iar iubirea fizicã femeie-bãrbat este unul din modurile acestei împliniri”.
Totodatã, „plenitudinea chipului lui Dumnezeu se gãseste aici legatã de bisexualitatea omului”; „vir si mulier dau prin unire, prin acuplare, androginul original”.
Sfintii Apostoli si Sfintii Pãrinti au avut însã alte interpretãri asupra acestei spinoase probleme a primatului „nuntit-nenuntit”. Sã vedem cîteva din ele:
Sfîntul Apostol Pavel în „Epistola 1 cãtre Corinteni” (7.1-2): [...] bine este pentru om sã nu se atingã de femeie. Dar, din pricina desfrînãrii, fiecare sã-si aibã femeia sa si fiecare femeie sã-si aibã bãrbatul ei, iar în (7.8): Celor necãsãtoriti si vãduvelor le spun: Bine este pentru ei sã rãmînã ca mine. Asemenea în (7.28): Dacã totusi te-ai însurat n-ai pãcãtuit. Numai cã unii ca acestia vor avea suferinte în trupul lor, si eu as vrea sã vã crut.
Sfîntul Ioan Gurã de Aur în Opt omilii la Facere: Dupã cãlcarea poruncii, dupã izgonirea din Rai, atunci a început împreunarea cãsãtoriei. Înainte de cãlcarea poruncii, întîii oameni au trãit ca îngerii si nici nu era vorba de împreunare. ªi cum ar fi putut fi aceasta de vreme ce erau slobozi de trebuintele trupesti? Deci întru început se trãia în feciorie; dar cînd, din pricina lipsei de grijã a venit cãlcarea poruncii si pãcatul a intrat în lume s-a luat de la ei fecioria, cã nevrednici se fãcuserã de o asa mare bunãtate iar în locul ei s-a pus în lucrare legea vietuirii întru cãsãtorie (apud Rose, 2001: 100).
Sfîntul Ioan Damaschin în Dogmatica cartea a IV-a, cap. 24 (p. 239): În Rai domnea fecioria […] Dupã cãlcarea poruncii […] cînd a intrat moartea în lume […] a fost înfiintatã cãsãtoria ca sã nu se nimiceascã si sã se desfiinteze, din pricina mortii, neamul omenesc, pentru cã prin nastere de copii avea sã dãinuiascã neamul omenesc.
ªi tot Sfîntul Ioan Damaschin: Dar Dumnezeu, prin prestiinta sa, Cel care pe toate le stie înainte de nasterea lor, stiind cã au sã calce porunca si au sa fie osînditi la moarte, prevãzînd aceasta, a fãcut bãrbatul si femeia si a poruncit sã creascã si sã se înmulteascã (ibidem).
Sfîntul Grigore al Nyssei în Despre facerea omului, cap. 18: Întrucît vietuitoarele cele necugetãtoare au venit pe lume înainte de om si deoarece, cum am mai pomenit, din însusirile firii acelora a primit si omul o parte – ma gîndesc la cele privitoare la procreare – înseamnã cã si omul are unele din însusirile dobitoacelor [...] Nici plãcerea nu poate caracteriza firea cea atît de înaltã a lui Dumnezeu (apud Rose, op. cit.: 102).
Sfîntul Maxim Mãrturisitorul în Rãspunsuri cãtre Talasie (rãspuns la întrebarea 21, Filocalia, vol. 3: 77): Omul, primind existenta de la Dumnezeu si începînd sã existe chiar prin actul facerii, era liber de stricãciune si pãcat, cãci acestea n-au fost create deodatã cu el. Cînd însã a pãcãtuit cãlcînd porunca, a primit osînda nasterii, care se sustine prin pãtimire si pãcat, pãcatul avîndu-si sursa în trãsãtura pãtimitoare ivitã din pricina lui, ca într-o lege a firii.
Pãrintele ieromonah Serafim Rose în Cartea Facerii, crearea lumii si omul începuturilor (p. 101) ne avertizeaza: Dar sã nu se creadã cã vreunul dintre Sfintii Pãrinti a privit cãsãtoria ca pe un rãu necesar sau ar fi tãgãduit cã este o stare blagoslovitã de Dumnezeu. Ei au socotit-o ca pe un lucru bun în prezenta noastrã stare de pãcat dar un lucru bun care este pe locul al doilea dupã înalta stare a fecioriei în care au trãit Adam si Eva înainte de cãdere.
Credem cã orice cuvînt este de prisos dupã cele spuse de cãtre de Dumnezeu luminatii Pãrinti.
Nu putem decît sã ne exprimãm mîhnirea cã articole ca cele mentionate la început si în care este desconsiderat cu atîta „seninãtate” monahismul apar din ce în ce mai des în paginile publicatiilor românesti (unele de mare prestigiu si traditie).
Monahismul este prezentat ca o lume a frustratilor sexual, a celor lasi, lacomi, lenesi, retrasi în mînãstiri din pricina neputintelor lor de a-si întemeia o familie. Mãnãstirea este înfãtisatã ca un tãrîm al crimei, al obiceiurilor barbare, unde promiscuitatea este la ea acasã.
Totodatã, familia este vãzutã de unii ca o entitate a celor care cautã doar plãcerile sexuale, orgasmul, luxul si publicitatea cu orice pret.
Sfîntul Siluan Athonitul spunea: monah e omul care se roagã pentru lume. Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnzeu, dã monahului iubirea Duhului Sfînt si aceastã iubire umple inima monahului de durere pentru oameni iar Sfîntul Ioan Scãrarul adaugã: precum îngerii sînt lumina monahilor asa si monahii sînt lumina mirenilor.
Sã ne bucurãm cît încã mai putem de aceasta luminã si sã-i cãutãm pe monahi la taina spovedaniei, la dumnezeiasca Liturghie, la privegherile de noapte, la Praznicele Împãrãtesti si în minunata noapte a Învierii.
În final, nu putem sã le spunem celor care nesocotesc adevãrul cu stiintã sau cu nestiintã decît ce a spus întîiul mucenic al crestinãtãtii, Sfîntul arhidiacon ªtefan sub loviturile iudeilor: „Doamne, nu le socoti lor pãcatul acesta !...”
Bibliografie:
Noul Testament, 1995, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR;
Sfîntul Ioan Damaschin, 2001, Dogmatica, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR;
Bria, Ion, 1994, Dictionar de teologie ortodoxã, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR;
Rose, Serafim, Ieromonah, 2001, Cartea Facerii, crearea lumii si omul începuturilor, Bucuresti, Editura Sofia;
Filocalia, vol. 3, 1999, Bucuresti, Editura Humanitas.