Marius GHICA
Despre căsătorie
sau
despre a con-duce în casa bărbatului o femeie dăruită
Să ne oprim cîteva clipe si asupra termenilor care numesc membrii unei familii, rudele consangvine prin nastere: tatăl, mama, fratele, sora… Ceea ce conferă, morfologic, unitate vocabularului indo-european al rudelor consangvine este sufixul * -ter (sau * -er) pe care îl regăsim nu numai în cuvintele cele mai vechi atestate, în cei patru termeni fundamentali: * pater, * mater, * dhaugh(?)ter, * bhrāter, ci si în creatiile nominale ulterioare, * nepter (nepot), de pildă. Chiar dacă diferiti de la o limbă la alta, cuvintele care numesc unitătile sociale de bază – clan, frătie, trib – au ca nucleu radicali ce exprimă o comunitate de nastere: seria grecească genos, phrátra, phul?; cea latinească: gens, tribus. Frătia îi strînge laolaltă pe aceia care au în comun fie o „frătie de sînge”, fie o „frătie de clasă”. „Avem trei grupe, în ordinea crescătoare a importantei: génos (γένος), phrátra (φράτρα), phul? (φύλή), care sînt cele trei diviziuni concentrice ale vechii societăti grecesti. Societatea romană cunoaste si ea aceleasi trei diviziuni, dar nu sînt exact asemănătoare: mai întîi gens, apoi cūria, în fine tribus. În această organizare triplă, termenii din primul esalon sînt compatibili, ceilalti divergenti; însă realitătile sînt aceleasi. Sînt unitătile pe care noi le exprimăm prin seria: clan, frătie, trib”1.
Casa, căsătoria, mirele si mireasa, nunta si nuntirea
Să părăsim o vreme vocabularul celorlalte limbi indo-europene si să ne întoarcem cu aceleasi întrebări spre comoara noastră, limba română, care asteaptă si ea, răbdătoare, să fie mereu si mereu scoasă la lumină, străluminată. Să regîndim cîteva cuvinte românesti care ne hotărăsc destinul, întrebînd iarăsi si iarăsi limba în care vorbim, dar nu ne mai întelegem întotdeauna ori nu mai stim prea bine ce vorbim, căci am uitat întelesurile dintîi ale cuvintelor.
Este evident că termenul care numeste la noi uniunea legală a bărbatului cu femeia iubită, aleasă si dăruită, a se căsători, trimite la latinescul casa (casă), subliniind mai apăsat locul destinat tinerilor care se hotărăsc să-si unească destinele. Aici îsi vor întemeia ei noua familie: în casa lor. Căsătoria numeste si desemnează asadar uniunea legală dintre un bărbat si o femeie, care de-acum încolo vor locui în aceeasi casă, în vederea întemeierii unei noi familii. Noua casă devine, pentru ei, centrul lumii, lăcasul sfintei lor iubiri, legiferată în uniunea căsătoriei. Aici va fi leagănul lor si cel al copiilor pe care îi vor zămisli ca rod al iubirii lor. Loc, lăcas, leagăn – un întreg cîmp lingvistic si semantic avînd ca nucleu metafora centrală a spatialitătii, locuirea laolaltă a bărbatului si a femeii, în noua casă întemeiată de ei. Si ce le urăm noi, si astăzi, noilor căsătoriti, ce altceva decît să aibă „casă de piatră”?
Lingvistii nostri, un Candrea sau Densusianu2, amintesc un termen arhaic, căsar (cap de familie), pe care îl derivă direct de la latinescul casarius. Sextil Puscariu citează si el două cuvinte aproape dispărute, avînd acelasi înteles, căsas (cap de familie, bărbat căsătorit) si căsător, formate de la un verb dispărut, corespondent al latinescului casarius3. Bărbatul a fost de la început perceput, si în viziunea vorbitorilor de limbă română, ca stăpîn al casei, cap al familiei, cu atît mai mult cu cît nu întîlnim nici un cuvînt, derivat de la „casă”, care să numească si femeia căsătorită, con-soarta care împarte aceeasi locuire alături de căsar, de căsasi sau de căsător.
Spre a deveni legală, apoi cunoscută si recunoscută public, în fata legii, a credintei si a semenilor, căsătoria trebuie anuntată, făcută notorie pentru toti membrii unei comunităti căreia îi apartine cuplul tinerilor căsătoriti. La începuturi, nunta avea acest rost, în primul rînd, înainte de a deveni o ceremonie si o petrecere de bucurie. Nunta anunta si consfintea public uniunea legală si în fata lui Dumnezeu a bărbatului cu femeia iubită, aleasă si dăruită. Latinescul nuntius are o dublă valoare, de adjectiv: nūntius, -a, -um (vestitor, anuntător) si de substantiv: nūntius, -i, m.(mesager, mesaj, veste)4. În limbajul dreptului public, nūntius este cel desemnat să facă stiută, cunoscută o decizie cu caracter public ori o proclamatie5. Interesant este si că, în dreptul civil, nūntius desemnează îndeosebi „scrisoarea de divort”, anuntarea ruperii unei căsătorii (nūntium uxōri (re)mittere). Si mai plin de învătăminte este să constatăm că acest sens tehnic îl regăsim în cîtiva compusi, forme lingvistice romane de sorginte mai savantă, precum prōnūntiō (a anunta public), ēnūntiō (a face cunoscut în exterior), termen fixat de limbajul gramaticii si al retoricii cu sensul de „a exprima, a enunta”, dar mai ales în termeni care ulterior au căpătat sensuri diferite, chiar opuse, precum denūntiō6 (a declara solemn, a face cunoscut printr-un mesaj), în limbajul dreptului ori în cel ritualic, sau renūntiō, cu un prim sens, a anunta răspunsul, a proclama rezultatul unei alegeri, apoi renūntius, -ātor, -tiō cu întelesul de a respinge, a refuza, a renunta la.
Cîte povesti pline de tîlc si cîte lectii de viată ne spun si ne învată cuvintele, dacă stim să le ascultăm povestea lor si dacă le regîndim mai aproape de întelesurile lor originare! Cu cîteva dintre ele, iată, poti exprima condensat o întreagă aventură a vietii conjugale. Căsătoria, vestită celorlalti, anuntată, făcută cunoscută public prin nuntă, pentru ceilalti membrii ai comunitătii, apoi – dacă drumul vietii te conduce strîmb – denuntată printr-o „scrisoare de divort”, care enuntă si ea, de astă dată desfacerea unei căsătorii, renuntarea la uniunea familială dintre un bărbat si o femeie, pentru vreo vină a vreunuia, stiută sau tăinuită, apoi denuntată în fata celorlalti si pronuntată, spre a fi cunoscută si de ceilalti semeni care trebuie să afle, iarăsi, de data aceasta că bărbatul si femeia, uniti în căsătorie prin legămînt dar tulburati acum în iubirea lor, pentru vreo vină ori un păcat, renuntă unul la celălalt.
Dar să nu părăsim, totusi, de pe-acum, frumoasa lume a căsătoriei si să zăbovim asupra noii vieti a tinerilor căsătoriti, care urmează acum a fi nuntiti. Căci, odată hotărîtă, nunta e si ea nuntită si urmează un rost, rostuit de traditie si transmis din generatie în generatie. Nunta este, înainte de toate, o ceremonie desfăsurată în jurul celor doi protagonisti: mirele si mireasa. Scoborînd din nou treptele sensurilor, spre cele dintîi întelesuri ale celor două cuvinte, prea multă lumină nu ni se arată. Precizarea unor lingvisti, în privinta acestor două cuvinte: „origine îndoielnică”14 nu este în măsură să ne dea prea mult elan. E adevărat si faptul că termenul mire numeste o conditie vremelnică, de vreme ce face referire la numele obisnuit a se da bărbatului căsătorit numai pe durata ceremoniei nuntii. Presupunerile lingvistilor merg spre un derivat al grecescului myron (μϋρον, „unsoare”, „mir”), de la μύροεσσά (cel miruit, cel dat cu mir), cu referire directă la ritualul nuntii ortodoxe, în care „încoronarea”, punerea coroanei pe capul mirelui si al miresei este dublată de ungerea cu mir ori cu ulei sfintit. Încoronarea matrimonială, în biserică, este însotită de o întreagă gesticulatie a ungerii, uneori doar schitată cu degetele, pe fruntea mirelui, ritual de unde ar putea proveni echivalenta semantică de „uns”, „încoronat”, „însurat”. În neogreacă există στεφανωνω, cu sensul de „a încorona”, „a se căsători”. Celelalte ipoteze etimologice sînt la fel de nesigure. Derivarea general admisă, de lingvisti precum Tiktin, Spitzer, P. Papahagi, sau Rosetti, din latinescul miles (soldat) pare totusi mai putin plauzibilă. Hasdeu îl vede provenind nici mai mult nici mai putin decît din limba dacilor7, Pascu din turcescul amir (sef), Philippide din cumanul mir (principe), Diculescu îl consideră descins din latinescul * milex, el însusi provenind din cuvîntul grecesc μείρας (adolescent), Lahovary dintr-un termen anterior indo-europenei etc. etc. Prea multe nebuloase, totusi, pentru un biet cuvintel folosit spre a-l numi pe tînărul nostru mirel, cum i se mai spune si astăzi prin Transilvania, un nume purtat doar pe durata ceremoniei nuntii. Dar pe mire îl asteaptă, după sfînta nuntă, o viată întreagă în care el va fi statornic numit sot.
Ceilalti doi protagonisti de marcă ai unei nunti, alături de mire si mireasă, sînt nunii, nănasii ori nasii, cum sînt ei numiti astăzi, prin abreviere. Cuvîntul nun este descendent al lui nonnus,
-i, care în latina ecleziastică însemna călugăr, respectiv călugărită, avînd totodată si sensul de doică, nonnus fiind un corespondent al perechii grecesti νέννος, νάννάς (unchi, mătusă). Se pare că acestia erau îndeobste alesi să le fie nasi de nuntă, apoi de botez, la nasterea copiilor tinerilor căsătoriti. Ei îndeplinesc si acum, alături de preot, principalele atributii la ceremonia religioasă ori pe durata nuntii, dobîndind si rămînînd ulterior, pentru tot restul vietii, cu autoritatea unor părinti.
În ierarhia rolurilor îndeplinite la ceremonia nuntii, care se va păstra de altfel în viata tinerilor căsătoriti, după nasi, rolul important îl au părintii mirelui, socrul mare si soacra mare, asa le spunem noi si, o să vedem, că nu fără temei istoric. Părintii miresei sînt socrul mic si soacra mică, considerati, iată, si prin numele date, ca avînd un rol secundar. Provenit din latinescul socrus, -us, cuvîntul are o poveste mai interesantă si pilduitoare pentru modul în care era ierarhizată autoritatea în sînul unei familii arhaice. Toti termenii indo-europeni din care provine cuvîntul latin sînt folositi doar pentru tatăl si mama tînărului bărbat căsătorit. Iată ce ne spun A. Ernout si A. Meillet: „intrînd în noua sa familie, tînăra femeie o găsea aici pe mama sotului, care era stăpîna casei si sub a cărei autoritate rămînea. Aceste nume, care apartin grupului * swe- (v. sodalis, soror etc.) indică apartenenta la acelasi grup social. […] Faptul că socer si socrus au fost folositi si pentru tatăl si mama femeii relevă schimbarea structurii sociale a moravurilor. – Termenul cel mai important la origine este numele «mamei sotului»”8. Dacă si antropologii si cei mai avizati lingvisti ne-o spun, sînt temeiuri solide să întelegem autoritatea de care s-a bucurat dintotdeauna soacra, mama sotului, soacra mare, cum o numim noi, în virtutea vechii traditii a familiei, păstrată pînă astăzi, cu întreaga ei anecdotică subsecventă. Importanta mamei sotului pentru tînăra sotie este subliniată si în armeană, de pildă, unde socrul, tatăl sotului, este numit skesrayr (bărbatul soacrei), iar în slavă svekru, svekuru (tatăl sotului) este o creatie ulterioară din svekry (mama sotului). Dar să nu ne mai socrim9 si noi cititorul, să lăsăm soacra să-si exercite în continuare autoritatea pe care a avut-o dintotdeauna si care a generat atîta anecdotică, nu numai în folclorul românesc, ci mai peste tot în lume.
Sotul si sotia, bărbatul si nevasta,
nasterea si botezul, fratele si sora
Nunta este încununarea căsătoriei, ceremonia prin care bărbatul si femeia se însotesc, devin de-acum tovarăsi de drum, o pereche: sot si sotie. Adjectivul latin socius, -a, -um îl numeste pe însotitor, pe cel asociat cu altcineva. Substantivizată, perechea socius, socia păstrează sensul de tovarăsi, cei care se însotesc, chiar si în limbajul dreptului public: „asociati”. Derivatii si compusii ulteriori, societas (companie, societate, asociere, aliantă) si socialis, vor căpăta, în epoca romană imperială, sensul de „social, sociabil”, dar si de „conjugal”. Nu trebuie ignorat faptul că latinii nu au gîndit o apropiere între sequor si socius. Socius nu îl numeste pe „cel care urmează”, ci pe „cel care merge împreună cu”10. Si e de presupus existenta unui indo-european cu caracter „expresiv” si „popular” desemnînd „companionul”, la origine, neîndoielnic, „războinicul aliat, tovarăsul de luptă”. Viata însăsi se dovedeste a fi o luptă, una pentru care e mai bine să fii însotit, să ai alături de tine un aliat, un sot sau o sotie care, odată nuntiti, devin bărbat si nevastă, cum mai sînt numiti astăzi. Cuvîntul bărbat face referire directă la un atribut al virilitătii, latinescul barbatus însemnînd a fi matur, „om cu barbă” si este un termen păstrat în mai toate limbile romanice. Bărbătia implică nu numai ideile de virilitate, masculinitate, ci si curaj, vigoare, fortă si, însotit fiind, pe drumul vietii, cînd unul îsi mai pierde curajul ori dă înapoi, celălalt îl îmbărbătează iar nu o dată asta o face chiar sotia sau nevasta. Cel din urmă e un cuvînt de origine slavă (niveastă, în meglenoromână), întîlnit sub forme variate în rusă, bulgară, cehă, poloneză.
Rostul esential al însotirii bărbatului cu femeia sa, în uniunea căsătoriei, este acela de a-si perpetua neamul si numele, de a aduce pe lume copii, ca rod al iubirii lor. Abia după ce va naste femeia îsi va găsi adevărata împlinire a menirii sale: de a deveni mamă.
Am ajuns la nastere si trebuie să ne luăm un răgaz mai mare, să zăbovim mai cu temei asupra sensurilor dintîi ale acestui cuvînt, el însusi născător de întelesuri tăinuite ori neluminate, sau pur si simplu uitate, desi esentiale pentru viata noastră, a celor care am avut norocul – si nu mai socotim acum, desi avem statistici care ne spun cu probabilitate sporită, cîte sanse la un miliard am avut ca să venim pe această lume –, noi, cei care am avut, asadar, norocul să vedem lumina zilei si să începem a-nvăta să murim vreodată…
NOTE