Cronicar dramatic minutios (o cronică la spectacolul cu Hamlet din anii 1880 are zece pagini), autor al unei istorii a începutului teatrului românesc (Teatrul la români), Ollănescu-Ascanio un dramaturg care nu construieste, ci povesteste. Pe malul gîrlei este o asemenea poveste cu mai mult sau mai putin haz. Este o scenetă cu un „beizade” ( un fel de print în turceste) care se îneacă în gîrlă, fiind salvat în ultima clipă de tăranul Ionică. Pentru că l-a tras de păr din apă, Ionică va primi cincizeci de bice care scad la douăzecisicinci tinînd seama că, totusi, i-a salvat viata. Totul se rezolvă cu un proverb final: „Pe cine nu lasi să moară, nu te lasă să trăiesti”, spune Ionică, mergînd să încaseze cele douzecisicinci de lovituri de bici. Mai importantă este dedicatia către „principele Ion Ghica”, de la care trebuie să fi obtinut anumite avantaje de vreme ce Ollănescu-Ascanio a făcut o frumoasă carieră diplomatică, literatura fiind o plăcută pierdere de timp. „Principele” nu se lasă prea mult rugat, afirmînd că scenetele Pe malul gîrlei si Pribeagul, reprezentate pe scena Teatrului National din Bucuresti, au constituit adevărate sărbători, cum nu s-a mai pomenit de la premiera cu Despot Vodă de Vasile Alecsandri, ceea ce este pură exagerare. Desi era un om modern, umblat prin lume, Ollănescu-Ascanio scria în 1878, într-un limbaj turco-fanariot pe care îl abandonase demult însusi Alecsandri. Lipsit de umor, autorul încearcă să-l imite pe „dulcele Alecsandri” (cum îl numeste uneori). Monologul Arghirei (mijlocitoarea căsătoriei dintre beizade si Smărăndita) este un cînticel comic în genul Mamei Anghelusa. De altfel toată atmosfera este copiată din partea naivă a comediilor lui Alecsandri, inclusiv sau mai ales numele personajelor (Beizade Fluturaki, Arghira, Busuioc, Smărăndita). La fel de „comică” este si sceneta adulterină După război, unde sîntem transportati în plin vodevil. Colonelul venit din războiul pentru independentă pune la încercare fidelitatea sotiei si constată, fericit, că s-a înselat. Totul se bazează pe un proverb, de data aceasta în formulare personală: „Femeile pot să-si pearză capul chiar după oameni nebuni, însă după cei ridicoli, niciodată”. De data aceasta limbajul este mai apropiat de omul de lume care era în fond autorul. Tot despre gelozie se pronuntă si în Funny: „Închin această mică glumă celor bîntuiti de patima geloziei”, începe autorul. Părea că a renuntat la teatrul în versuri, dar perseverează în Pribeagul, o altă nulitate literară lăudată, cum spuneam, de „principele Ion Ghica”. După ce l-a pedepsit cu biciul pe tăranul Ionică pentru că a salvat de la înec pe „beizade”, Ollănescu Ascanio afisează dragostea pentru tărani prin intermediul unui motto ridicol din Despot Vodă de Vasile Alecsandri: „Sîntem tărani. / Nu vindem tara noastră/ Nici cugetul pe bani”. Ca urmare va scrie o piesă cu aparent subiect rural, în care tăranii se arată foarte priceputi să vorbească în versuri. Pribeagul este, în continut, un Tartuffe, a spus-o mai întîi Vicu Mîndra. Binefăcătorul Bucur Pîrcălabul îl primeste pe pribeagul Daniil care, nu doar că o vrea pe fiica lui de nevastă dar, prin inginerii financiare, îi cîstigă toată averea. Teoria capitalismului „pribeag” pe care o face Ollănescu-Ascanio în 1879 este valabilă si astăzi: „Un capital aduce la cel ce-l învîrteste/ Folos si-ndestulare căci ban pe ban sporeste/ Si-ti reazemă odihna si traiul cu temei/ Pe cînd cei cu pămînturi o duc ca vai de ei”. Este ascuns aici un protest împotriva evreilor care stiu să folosească legile pentru a obtine profit. Titlul creează confuzii pentru că a pribegi nu înseamnă a umbla de colo colo cu comertul, ci a călători prin existentă. Mai mult, dalbul pribeag, în folclor (subiect tratat de D.R. Popescu în drama cu acelasi titlu) este mortul frumos, „chipul ce pleacă în eternitate” reprezentînd fericirea despărtirii de viată. Daniil al lui Ollănescu-Ascanio nu este dalb, ci numai pribeag. Unul care îi înseală pe români. El vede departe pe plan social si micile sale previziuni ne interesează si astăzi: „Ne dati un veac de aur, veac de clienti bogati/ în care-n loc de iarbă vor creste avocati”. Propozitie care ne aminteste de o piesă a lui Matei Visniec în care se plantează varză si se recoltează iepuri. Indiferent la cacofonii („cu ea nu se fereste de a iesi în lume ca cu mine”,sau, mai departe, „în care ca copiii cu drag te-ai răsfătat”. Uneori pare că o face dinadins: gelozia este o patimă cu care vă jucati „ca c-o săgeată-n care adesea vă-ntepati”, Ollănescu-Ascanio scrie comedii în versuri, ceea ce este o performantă, versificatia fiind mai potrivită genului eroic. În Fanny o telegramă semnată cu acest nume ajunge în mîinile Corinei, sotia iubitoare a lui Alexandru si declansează o criză de gelozie uluitoare. Dar Fanny este diminutivul lui Stefan, prietenul lui Alexandru. Si aici este o mică morală expusă sub forma unui proverb: „Păcatul femeiesc e gelozia”, spune Doctorul. Inutilă, toată desfăsurarea solemnă de versuri pentru o miză atît de mică. Primul bal este, în prima parte, expozitia unui restaurant de lux de la sfîrsitul secolului al XIX-lea, în ciuda faptului că actiunea se petrece în casa particulară a lui Robeanu. Simion – majordomul –, „inspectează masa cu mîinile în solduri. Livrea neagră cu snururi galbene, vestă albă de postav, cu fir, chiloti de catifea rosie, ciorapi albi, pantofi de lac”. În partea a doua Lia, sotia, vorbeste mult încercînd să explice caracterul ei „sportiv”. În partea a treia Robeanu, sotul, vorbeste si mai mult povestind un duel al prietenului Zornescu (numele sînt create după metoda lui Alecsandri, Zornescu fiind probabil ceva care zornăie) la care a fost martor. Limba lui Ollănescu-Ascanio îi joacă renghiuri („mă duc să iau nuvele despre dînsul”), dar, ca un bun cunoscător de italiană ce era, trecem cu vederea. Din nou prea multe cuvinte pentru o intrigă atît de mică. „Primul bal” oferit de perechea Robeanu nu se mai tine pentru că Simion a uitat să pună invitatiile la postă. Starea de fericire finală a cuplului sporeste prin neprezentarea musafirilor. Admirator al lui Alecsandri, Ollănescu-Ascanio este autorul unui encomion dedicat marelui scriitor la moartea acestuia: Trei muze ale artei (Eutherpe, Clio si Melpomena) îi aduc omagiu la mormîntul de la Mircesti. Bunăvointa este covîrsitoare: „S-a stins gingasa voce! Duioasa lui cîntare/ Din strunele de aur de-acum nu mai răsare/ De dor si vitejie pe mîndrul tării plai/ Cu foc nu mai răsună fermecătorul grai” (La mormîntul poetului). Cu două decenii mai tîrziu, Victor Eftimiu va repeta la scară mare elogiul lui Alecsandri în apoteoza Rapsozii.
______________________________________________________________________________________
OLLĂNESCU-ASCANIO, Dumitru Constantin (1849, Focsani – 1908, Bucuresti): Pe malul gîrlei (Lupul si barza), comedie într-un act („Convorbiri literare”, 1878), După război, comedie într-un act („Convorbiri literare”, 1879), Pribeagul, comedie într-un act („Convorbiri literare”, 1880), Fanny, comedie într-un act („Convorbiri literare”, 1883), Primul bal, comedie într-un act (Convorbiri literare, 1889), La mormîntul poetului, întru amintirea lui Alecsandri (premieră la T. N. Bucuresti, 1890), Iubirea si datoria (în colab cu Frederic Dame) în vol. Teatru, Göbl, 1893. Florin Berindeanu, editorul vol. Poezii, Teatru, Proză (Ed. Minerva, 1988), mentionează si Nunta de la Cana (proiect nerealizat), un libret pentru George Enescu.