Aparitii neasteptate

                                                CU TOATĂ SEROIZITATEA DESPRE EPIGRAMĂ

                                                                                                                                                                                  Liviu GRÃSOIU



    O specie literarã cu dezvoltare explozivã în ultimii 150 de ani, explicatã adesea prin structura spiritualã si umorul national nedezmintit, s-a dovedit a fi epigrama. Cei care au practicat-o, si o practicã acum cu dãruire uneori ostentativã, au crescut numericeste, fiind necesarã înfiintarea unei Uniuni a Epigramistilor din România, dupã ce existase un Club al epigramistilor purtînd numele lui Cincinat Pavelescu, între 1969 si 1994. În pofida cantitãtii si totodatã a calitãtii estetice demonstrate, epigrama nu s-a bucurat de o abordare sistematicã, majoritatea criticilor privind-o ca pe o glumã, ca pe “un strãnut literar” dupã expresia lui G. Cãlinescu.
        Dupã aparitia, la noi, a mai multor culegeri si antologii dedicate speciei, era necesarã si o exegezã complexã, care sã abordeze subiectul cu uneltele specialistului, cu metodã si spirit aplicat, plasînd analiza în ansamblul evolutiei liricii românesti. Este ceea ce a dorit si a reusit Elis Râpeanu, autoarea unei cercetãri exhaustive, de peste 500 de pagini bine echilibrate si structurate în secvente atent delimitate*. Elis Râpeanu, profesor la Catedra de Limbi moderne din Universitatea Politehnicã Bucuresti, poetesã distinsã si epigramistã admiratã, declarat (si invidiatã probabil) de colegi, a reusit o lucrare de sintezã la care nimeni nu se astepta. Epigrama este studiatã de la începuturile ei, evidentiind traditiile milenare, coborînd pînã în secolul al VIII-lea î.Chr., la poetul si muzicianul grec Terpandru. Anticii foloseau versul elegiac, iar strãlucirea i-a fost datã, prin asimilarea elementului satiric de latinul de origine hispanicã Martial. El “i-a cizelat forma si i-a intuit mecanismul: ciocnirea de idei din care rezultã poanta sintetizînd efortul altor practicanti”. Folosind o bibliografie întinsã, cercetãtoarea trece prin literatura italianã (epigrama reapare în Renastere, dar nu se mai practicã în prezent), spaniolã (aceasta a transmis posteritãtii “o uriasã mostenire epigramicã”, specificã fiind “copla”, folositã curent si astãzi), francezã (aproape cã n-a existat poet sau om de litere care sã nu-si fi pus condeiul în slujba catrenului epigramic”. Printre ei Racine, Voltaire...), englezã (desi dispãrutã acum, a existat în operele unui Chaucer, Ben Jonson, Oscar Wilde, de exemplu) germanã (cel mai mare epigramist a fost Friederich von Pogan, în secolul al VII-lea, dar nu trebuie uitatã contributia unor Lessing, Herder, Goethe, Schiller) si rusã (au circulat si “povestea epigramicã” si “epigrama-blitz” dîndu-le strãlucire Antioh Cantemir, Puskin, Lermontov, iar dupã instaurarea puterii sovietice, Maiakovski si o multime de agitatori în sprijinul noii orînduiri).
Constatînd aparitia tîrzie a epigramei la noi si dezvoltarea ei spectaculoasã, autoarea cautã sã explice fenomenul, aducînd în discutie factorii determinanti: “fondul psiho-comportamental, înclinarea spre umor a românilor: folclorul, în care existã creatii literare scurte, cu o structurã comparabilã cu cea a epigramei: fondul balcanic si influenta culturii occidentale, în special a literaturii franceze”.
Întîiul, în ordine cronologicã, ar putea fi socotit Nicolaus Olahus, numai cã marele cãrturar din secolul al XVI-lea a scris în latinã, iar obisnuinta de a deschide cãrtile cu “o epigramã” nu cred cã are vreo legãturã cu ceea ce a cãpãtat acest statut în timp. Asa cã înclin spre catrenele semnate de Al. Donici, Anton Pann, Prale, Hrisoverghi, I. Catina, ele anuntînd maturizarea speciei, într-un climat propice creat de literatura umoristicã. De necontestat însã primele volume datorate lui N.T. Orãsanu (Satire si epigrame politice – 1861) si D. Bolintineanu (Ielile, grame si epigrame politice – 1869) precum si una dintre temele predilecte: politica. Diversificarea literaturii umoristice a dat, cum constatã autoarea, impulsuri deosebite epigramei, cultivatã fiind în mai toate revistele de profil. Nu trece neobservat, în studiul de fatã, „Ghimpele”, acolo unde Caragiale îsi manifestã antipatia fatã de Macedonski, inaugurînd un adevãrat rãzboi între cei doi, cu urmãri neasteptate si dure pentru fiecare dintre pãrti. În istoria sa , epigrama româneascã are un moment de maximã încordare, cînd acelasi Macedonski publicã celebrul atac la adresa lui Eminescu, în 1883. Este într-adevãr o datã de istorie literarã, dar nararea în detaliu a conflictului putea sã lipseascã, lucrurile fiind cunoscute. Un moment de referintã îl constituie “Moftul român” si revistele de aceeasi orientare umoristicã. Prin ele se impune verva lui Tony Bacalbas, a lui C. Bacalbasa, a lui Cincinat Pavelescu, a lui Teleor, a lui Cridim, a lui Radu D. Rosetti s.a.m.d. În anii primului rãzboi, îndeletnicirea se “retrage în adîncuri, pentru a renaste dupã rãzboi, ca dupã o iarnã grea”. “Renasterea” s-a produs si a avut ca punct maxim de dezvoltare perioada interbelicã. Au strãlucit realmente trei nume: Ion Ionescu-Quintus, Cincinat Pavelescu si Al. O. Teodoreanu (Pãstorel). Elis Râpeanu le consacrã cîte un adevãrat studiu monografic, avînd însã grijã sã aminteascã si lucruri mai putin cunoscute, cum ar fi plãcerea lui N. Iorga de a se “juca” în catrene satirice. Iatã cum îi taxa pe cei sapte critici asociati într-un grup cunoscut în epocã: “Sapte critici eruditi/ Din Arghezi vã hrãniti:/ Sã-l mîncati admitem încã/ Dar priviti-l ce mãnîncã”.
Ion Ionescu-Quintus (1875-1933, este mai putin celebru decît ceilalti doi corifei, el practicînd epigrama satiricã, desi satira i se pare “genul cel mai periculos”. Mãrturisea spiritualul jurist: “oamenii de spirit au avut totdeauna specialitatea de a-si crea vrãjmasi” si “Omul iartã tot, mai lesne decît faptul cã a fost ridiculizat”. Autoarea studiului îl considerã un romantic dublat “de lucidul care analizeazã fapte, manifestãri, nuante”, iar epigramele rãspund “nevoii de bun simt”. Subiectele predilecte sînt enumerate cu exemplificãrile firesti. Cincinat Pavelescu (1872-1934) este considerat cel ce a dus epigrama “la culme”, iar împreunã cu Al. D. Teodoreanu (1894-1964) a stabilit “conditia epigramei românesti”. Epigramele lui Cincinat Pavelescu ar reconstitui “tabloul societãtii cu moravurile, nãravurile, convingerile, aspectele politice, tipuri si chipuri ce cad sub incidenta ironiei sau a satirei”. Opiniile criticilor exprimate de-a lungul anilor sînt binevenite în sprijinul aprecierilor sale.
Pãstorel îi apare ca un boier al glumei, al poantei spumoase, al vorbei de duh”. Desi este un “scriitor complex”, renumele cîstigat ca epigramist l-a fãcut cunoscut în largi cercuri intelectuale si nu numai. Regimul la care a fost supus N. Iorga, de pildã, a stîrnit admiratia colectivã, dupã cum improvizatiile rostite dupã 1947 l-au asimilat folclorului, dar i-a prilejuit si nenorocirile cunoscute. Elis Râpeanu procedeazã bine cînd selecteazã dintre epigramele ce i s-au atribuit prin anii ’50. Analiza mi se pare cît se poate de inspirat fãcutã, fiindcã la urma urmei epigrama, acolo unde au situat-o un Cincinat ori un Pãstorel, tine de inefabil, iar farmecul lor cu greu poate fi explicat. Pe bunã dreptate, G. Cãlinescu îl socotea pe Pãstorel un “geniul oral”.
Stacheta atît de sus ridicatã a impus generatiilor de epigramisti. Numericeste sînt multi, iar rezultatele adesea sclipitoare, confirmînd pronosticul lui Serban Cioculescu, în viitorul frumos al epigramei. Chiar dacã a trebuit sã plãteascã tribut propagandei comuniste, ea si-a revenit mereu, fiind o dovadã convingãtoare a inteligentei si rafinamentului autorilor români. Exegeza mai cuprinde si alte capitole scrise cu nerv si în foarte bunã cunoastere de cauzã. Astfel raporturile cu critica literarã, procedeele stilistice, mecanismul epigramei, strategiile epigramistului, cu alte cuvinte statutul literar al epigramei sînt disecate amãnuntit, cum nu cred cã a mai fãcut-o cineva pînã la data aparitiei acestei cãrti.
Lucrare cu merite cu totul deosebite, Epigrama în literatura românã marcheazã un moment semnificativ în istoria si critica literarã a acestor ani.

* Elis Râpeanu, Epigrama în literatura românã, Editura Dealul Melcilor, Brasov, 2001.